ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 684/2013

La data de 13 aprilie 2010, lichidatorul judiciar al S.C. R. S.A. a chemat în judecată pe pârâtele S.C. H.I. S.R.L. și S.C. F. S.A., solicitând obligarea acestora să lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul teren intravilan în suprafață de 160 m.p. și construcțiile aferente. S-a solicitat și obligarea pârâtelor la plata către reclamantă a despăgubirilor pentru lipsa de folosință a imobilului în perioada cuprinsă între 10 aprilie 2008 și până la predarea imobilului. Ulterior, la 26 iunie 2010, reclamanta și-a precizat acțiunea în sensul formulării unei cereri privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 646 din 10 aprilie 2008, încheiat între SC F. SA și SC H.I.

SRL, cerere la care a renunțat la 21 septembrie 2010, arătând că petitul unic al acțiunii este acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ. Tribunalul Dolj, secția comercială, prin Sentința nr. 1564 din 22 martie 2011, a respins excepțiile puterii de lucru judecat, lipsei calității procesuale active și a lipsei de interes invocată de pârâtă prin întâmpinare și a admis acțiunea. Au fost obligate pârâtele să lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul teren intravilan în suprafață de 160 m.p. și construcții: C1 - locuință, C2 - anexă și C3 - anexa, situat în Craiova, str. Ș. nr. 23, județul Dolj, având număr cadastral 2866, înscris în Cartea Financiară a Municipiului Craiova la nr. 93xx.

A fost respinsă cererea pârâtei SC H.I. SRL de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată. Cu privire la excepția puterii de lucru judecat, instanța a reținut că, dacă între prezenta cerere și cea soluționată prin Sentința comercială nr. 34 din 21 ianuarie 2009 a Tribunalului Dolj există identitate de părți, între acestea nu există identitate de cauză și obiect. Și excepția lipsei calității procesuale active a fost considerată ca neîntemeiată, în condițiile în care reclamanta și-a justificat calitatea procesuală activă. Referitor la cea de a 3-a excepție invocată s-a considerat că reclamanta a justificat un interes real, legitim, personal, născut și actual în promovarea acestei cereri, prin indicarea sa ca proprietar al imobilului din litigiu.

În ceea ce privește fondul cauzei, tribunalul a constatat că în prezenta cauză ambele părți au invocat un titlu în dovedirea dreptului lor de proprietate. Astfel, autorul reclamantei - S.C. F. S.A. JXX/XXX/1999, CUI 11965xxx are un titlu reprezentat de Sentința civilă din data de 2 februarie 2000 a Tribunalului Dolj, pronunțată în Dosarul nr. 8089/1998, dreptul de proprietate transmițându-se succesiv din patrimoniul S.C. F. S.A. JXX/XXX/1999 în patrimoniul S.C. B.D.J. S.A. și, ulterior, în patrimoniul reclamantei, ca urmare a fuziunii prin absorbție ca S.C. F. în S.C. B.D.J. S.A., respectiv a fuziunii S.C. B.D.J. S.A. cu S.C. R. S.A. Titlul de proprietate al pârâtei S.C. H.I. S.R.L. îl reprezintă contractul de vânzare cumpărare nr. 646 din 10 aprilie 2008, iar autorul său S.C F. S.A.

JZZ/ZZZZ/2003 CUI 16023zzz și-a justificat dreptul său tot prin Sentința civilă din 2 februarie 2000, hotărâre judecătorească ce nu privea însă pe această din urmă societate comercială. Argumentele invocate de către pârâta S.C. F. S.A. JZZ/ZZZZ/2003, referitoare la dobândirea în patrimoniul său a bunului revendicat ca urmare a unei succesiuni de cesiuni de creanță, intervenită ulterior adjudecării definitive a bunului către S.C. F. S.A. JXX/XXX/1999, sunt neîntemeiate întrucât cesiunea de creanță nu poate avea ca efect transmiterea unui drept de proprietate, iar aceste cesiuni nu puteau privi creanța în baza căreia S.C. F. S.A. JXX/XXX/1999 și-a adjudecat imobilul revendicat. Un argument în plus îl constituie și faptul că înaintea notarului public, pârâta S.C.

F. S.A. JZZ/ZZZZ/2003 din 23 decembrie 2003 nu a înțeles să-și justifice dreptul de proprietate cu privire la imobilul pe care urma să îl vândă prin alt act decât printr-o hotărâre judecătorească ce nu producea efecte cu privire la patrimoniul său și nici nu a făcut dovada înregistrării pe rolul său fiscal a bunului pe care intenționează să îl vândă. Prin Decizia civilă nr. 185 din 23 noiembrie 2011, Curtea de Apel Craiova, secția a IlI-a civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta S.C. H.I. S.R.L, reținând următoarele: Instanța de fond a fost învestită cu soluționarea unei acțiuni în revendicare, prin care S.C. R. S.A., prin lichidator judiciar R. SPRL a solicitat obligarea pârâtelor S.C.

H.I. S.R.L. și S.C. F. S.A. JZZ/ZZZZ/2003 din 23 decembrie 2003, să lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în Craiova, str. Ș. nr. 23. Acțiunea în revendicare își are sorgintea în dispozițiile art. 480 și următoarele C. civ. (în vechea reglementare) și reprezintă principalul mijloc de apărare al dreptului de proprietate. Acțiunea în revendicare este o acțiune petitorie, punând în discuție existența însăși a dreptului de proprietate. Cum atât reclamanta cât și apelanta-pârâtă au prezentat titluri de proprietate, instanța de fond a avut sarcina de a le compara, dând eficiență aceluia mai bine caracterizat. Argumentul instanței a fost că reclamanta s-a bazat pe un titlu valabil, consacrând în mod definitiv în patrimoniul autorului său (S.C.

F. SA. Jxx/xxx/1999) dreptul de proprietate cu privire la imobilul revendicat, care este preferabil prin raportare la dreptul de proprietate conferit pârâtei S.C. H.I. S.R.L. de un contract de vânzare-cumpărare, încheiat cu o persoană juridică ce nu și-a justificat existența în patrimoniul său la momentul vânzării, a bunului vândut. În ceea ce o privește pe pârâtă, inițial prin motivele de apel a invocat faptul că atât timp cât reclamanta a renunțat la cererea privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, acest act produce efecte juridice depline, iar instanța de fond nu mai putea decide decât cu privire la valabilitatea extrasului de carte funciară ce aparținea pârâtei S.C.

H.I. S.R.L. Ulterior, prin dezvoltarea motivelor de apel, se recunoaște că aspectul privind înființarea S.C. F. SA. Jyy/yyyy/2003, cu același sediu ca S.C. F. SA. (radiată în cursul anului 2000), societate nouă care vinde către pârâtă imobilul în litigiu, este real. Potrivit pârâtei, atât ea, cât și notarul public în fața căruia s-a încheiat contractul la vânzare cumpărare s-au aflat în eroare în ceea ce privește calitatea de proprietar a vânzătorului. S-a arătat însă că, dacă pârâta întreprindea un minim de diligențe, putea observa (și nu numai ea, dar și notarul), că imobilul nu figura în evidențele fiscale ale Primăriei Municipiului Craiova în proprietatea S.C.F. SA. CUI 16023zzz, așa cum este evidențiat de certificatul de atestare fiscală nr. 36930 din 10 aprilie 2008, aflat în documentația notarului public I.V.F.

(pagina 219 Dosarul nr. 4926/63/2010 a Tribunalului Dolj) dar și că Hotărârea AGA de la S.C. F. SA. și certificatul constatator cu nr. 15614 din 8 aprilie 2008 vizau o altă societate decât cea în patrimoniul căreia intrase imobilul, în baza Sentinței civile din 2 februarie 2000 a Tribunalului Dolj, respectiv S.C. F. SA. JZZ/ZZZZ/2003 CUI 16023zzz. Împotriva sus-menționatei hotărâri, a declarat recurs pârâta S.C. H.I. S.R.L., criticând-o pentru nelegalitate, sens în care, invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a susținut că în cauză sunt îndeplinite condițiile principiului error communis facit jus, dobândirea imobilului operând în baza unui act juridic cu titlu oneros, de către un dobânditor de bună-credință, aflat într-o eroare comună și invincibilă, teorie acceptată atât de doctrină cât și de jurisprudență.

În cauză, eroarea comună, care trebuie să fie invincibilă, constă în aceea că era imposibil ca dobânditorul bunului să nu se fi înșelat în condițiile situației de fapt concrete: titlul propus de proprietarul aparent (hotărâre judecătorească cu referire la aceeași firmă și la același sediu), condițiile de publicitate îndeplinite cu privire la propria sa calitate de dobânditoare (verificarea de către notar a cărții funciare nr. 93xx în care apare ca proprietar o firmă cu nume și denumire identice cu cele ale vechii firme S.C. F. S.A.) Ca efect al proprietății aparente, între proprietarul aparent, S.C. F. SA. înființat în anul 2003, care a înstrăinat bunul, și terțul dobânditor, pârâta, care l-a dobândit, a operat o transmisiune a proprietății, care se produce în chiar momentul înstrăinării, prin efectul legii.

Dobânditorul de bună-credință devine proprietar ex lege, fără a mai fi necesară parcurgerea vreunei perioade de timp, grație aplicării unor principii generale de drept (ocrotirea bunei-credințe și eroarea comună și invincibilă care este producătoare de efecte juridice). Odată cu intrarea în vigoare a Noului C. civ., teoria validității aparenței de drept a căpătat reglementare legală prin art. 17 alin. (1) din Noul C. civ.

Potrivit acestei norme „când cineva, împărtășind într-o credință comună și invincibilă, a considerat că o persoană are un anumit drept sau o anumită calitate juridică, instanța de judecată, ținând seama de împrejurări, va putea hotărî că actul încheiat în această stare va produce față de cel aflat în eroare, aceleași efecte ca și când ar fi valabil". Au apreciat că incidența principiului error communis facit jus care se impune principiului nemo dat quod non habet, reținut de instanțe, determină admiterea recursului și, în urma rejudecării cauzei, respingerea acțiunii introductive de instanțe. Recursul nu este fondat.

Analizând legalitatea deciziei instanței de apel prin verificarea aplicării principiului error communis facit jus (eroarea comună creează drept) în persoana subdobânditorului cu titlu oneros, invocată în cauză, se constată ca legale dispozițiunile instanței de apel care a menținut sentința primei instanțe de obligare a pârâtei să predea bunul litigios reclamantei, societate în lichidarea judiciară. Esența principiului invocat de pârâtă, pentru a obține păstrarea valabilității titlului său și implicit a bunului, constă în faptul că terțul dobânditor este învestit cu un drept de proprietate pe care însă nu-l primește nici de la adevăratul proprietar - cu care nu a contractat - nici de la proprietarul aparent - cu care a contractat, dar care nu deține dreptul - ci direct de la lege, constituind un mod originar de dobândire a proprietății.

Pentru ca o aparență să fie creatoare de drept, se cer a fi întrunite mai multe condiții, cumulativ: să existe o eroare comună și invincibilă; subdobânditorul să fie de bună-credință; actul încheiat între proprietarul aparent și terțul subdobânditor să fie cu titlu oneros. Cât privește prima condiție, există eroare atunci când situația de fapt aparent nu corespunde realității de drept. O persoană este în aparență proprietarul unui bun, dar ulterior se dovedește că acest lucru nu era real. Aparența înșelătoare trebuie să fie nu numai una comună, adică împărtășită public, ci și una irezistibilă, greu de descoperit și de evitat, contra căreia nicio prudență umană nu ar permite apărarea. Pentru a putea fi reținută eroarea comună și invincibilă, subdobânditorul trebuie să probeze că a făcut toate verificările apte a confirma existența în condiții ireproșabile a dreptului celui de la care achiziționează.

Or, astfel cum legal a reținut instanțele, cu minime diligențe, care presupuneau efectuarea unor verificări minimale atât la registrul comerțului, cât și în evidențele fiscale ale autorităților locale, ar fi putut constata că nu există identitate/că este una și aceeași persoană juridică între S.C. F. S.A., identificată cu datele JXX/XXX/1999, CUI 11965xxx (fosta proprietară a bunului) dar a cărei existență a încetat în urma unei fuziuni prin absorbție de către B.D.J. S.A., și societatea transmițătoare, identificată sub JZZ/ZZZZ/2003, CUI 16023zzz.

În același timp, o minimă verificare a evidențelor de carte funciară, ar fi permis pârâtei să constate neconcordanțele evidente privind proprietatea bunului, pretins dobândită în baza unei sentințe din 1998, cu mult timp anterior constituirii societății dobânditoare (epoca anului 2003). Drept urmare, în raport de cele reținute, se apreciază că instanța de apel a făcut aplicarea și interpretarea corectă a principiului error communis facit jus, astfel încât criticile formulate de pârâtă nu întrunesc cerințele motivului de recurs invocat, art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Incidența Noului C. civ. este lipsită de relevanță în speță, pe de o parte pentru neîndeplinirea, cumulativă, a condițiilor stipulate de norma legală ce reglementează în actul normativ menționat principiul validității aparenței de drept, dar și inaplicabilă, sens în care, alăturat dispozițiilor art. 6 din Noul C. civ.

trebuie avute în vedere și dispozițiile art. 233 din Legea nr. 71/2011, potrivit cărora „procesele și cererile în materie civilă sau comercială în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Codului Civil din 2009, se soluționează de către instanțele legal învestite, în conformitate cu dispozițiile legale, materiale și procedurale în vigoare la data când aceste procese au fost pornite (fiind aplicabile normele anterioare intrării în vigoare a Noul C. civ.) [..]". Or, în speță, acțiunea dedusă judecății a fost declanșată la data de 13 aprilie 2010, anterior deci intrării în vigoare a Noului C. civ., fiind astfel supusă, potrivit dispoziției tranzitorii evocată, normelor materiale și procedurale în vigoare la data declanșării sale.

Ca urmare, față de cele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul dedus judecății va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC H.I. SRL împotriva Deciziei nr. 185 din 23 noiembrie 2011 a Curții de Apel Craiova, secția a III-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 februarie 2013. Procesat de GGC - DG