ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6721/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin decizia civilă nr. 1502 din 5 martie 2010 pronunțată în Dosarul nr. 637/1/2009, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Parohia Ortodoxă Cașva, împotriva deciziilor nr. 120 din 31 octombrie 2008 și nr. 289 din 12 octombrie 2007 pronunțate de Curtea de Apel Suceava, secția civilă. Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut, referitor la primul motiv de recurs invocat de către pârâtă următoarele: Deși nu a arătat expres, din dezvoltarea criticilor formulate, astfel cum au fost expuse mai sus, rezultă că recurenta critică lipsa de rol activ a instanței de apel, care nu a administrat probele propuse de reclamantă, respectiv încălcarea prevederilor art. 129 alin. (5) C. proc.

civ., potrivit cărora „judecătorii au îndatorirea să stăruie prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. Ei vor putea ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părțile se împotrivesc”. Față de natura pricinii - acțiune în revendicare imobiliară - promovată de reclamantă, pentru dovedirea proprietății asupra imobilului în litigiu, aceasta a depus la dosar înscrisurile pe care le-a considerat utile în dovedirea dreptului său. Nu se poate dispune casarea unei hotărâri pentru că instanța nu a ordonat anumite dovezi, întrucât rolul activ al instanței reglementat de art. 129 C. proc.

civ. nu poate constitui temeiul substituirii instanței în poziția procesuală a uneia din părți și în apărarea intereselor acesteia și trebuie înțeles în contextul asigurării unui echilibru cu celelalte două principii care guvernează procesul civil, cel al disponibilității și contradictorialității. În cauză, ambele părți au avut posibilitatea de a propune și administra probatorii, ceea ce s-a și întâmplat, iar faptul că instanța s-a pronunțat în raport de înscrisurile depuse la dosar de părți, nu constituie o încălcare a principiilor enunțate, întrucât instanța de apel avea facultatea să primească probele administrate deja de prima instanță sau să le repete și să le completeze, dacă considera necesar, iar dacă își formează convingerea în baza înscrisurilor deja existente în dosar, aceasta nu constituie o încălcare a vreunei dispoziții legale.

În ce privește dovedirea dreptului de proprietate de către reclamantă, instanța de recurs nu are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele, astfel cum urmărește în realitate recurenta, față de actuala configurație a art. 304 C. proc. civ., care permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie. De aceea, criticile formulate pe aspectul situației de fapt nu pot face obiect de analiză în calea de atac a recursului, ridicând o problemă legată de temeinicia, iar nu de legalitatea hotărârii atacate. În același timp, s-au respins, ca nefondate, și celelalte motive de recurs formulate de recurentă, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 5 și 9 C. proc.

civ. Împotriva deciziei respective, la data de 18 martie 2010 a formulat contestație în anulare pârâta Parohia Ortodoxă Cașva, solicitând admiterea contestației în anulare, anularea deciziei contestate, rejudecarea recursului promovat de Parohia Ortodoxă Cașva, pentru a se dispune, în principal: casarea hotărârilor recurate și trimiterea cauzei pentru rejudecare pe fond, la Tribunalul Suceava, iar, în subsidiar, modificarea în tot a Deciziei nr. 120 din 31 octombrie 2008 dată de Curtea de Apel Suceava în Dosarul nr. 1236.2/39/2005, în sensul admiterii excepției lipsei capacității de exercițiu a reclamantei, cu consecința respingerii ca nefondate a cererii introductive, a acțiunii formulate și precizate de reclamantă, în ipoteza în care excepția invocată nu ar fi primită, și suspendarea executării hotărârii a cărei anulare se solicită, până la soluționarea contestației în anulare.

Motivându-și în fapt și în drept contestația în anulare, pârâta Parohia Ortodoxă Cașva a invocat dispozițiile art. 318 alin. (1) teza finală C. proc. civ., susținându-se că este vorba, în concret, de necercetarea primului motiv de recurs prevăzut de dispozițiile art. 312 alin. (3) C. proc. civ., care impune casarea hotărârii dacă modificarea acesteia nu este posibilă, fiind necesară administrarea de probe noi. Aparent, acest motiv de recurs a fost analizat de către instanță, numai că o sumară analiză a considerentelor hotărârii împotriva căreia se exercită prezenta cale extraordinară de atac impune concluzia că, practic, motivul de recurs, așa cum a fost el dezvoltat de recurentă, nu a fost cercetat.

Astfel, s-a susținut că temeiul juridic pentru care s-a solicitat casarea hotărârii presupunea ca instanța învestită prin decizia de casare să procedeze fie la administrarea probelor propuse de reclamantă în dovedirea pretinsului drept de proprietate și în aplicarea principiului prevăzut de art. 1169 Cod civ., fie să-i respingă acțiunea, în condițiile în care nu se conformează obligației de probațiune ce-i incumbă procedural. Practic, în speța dedusă judecății, a fost admisă o acțiune în revendicare - cu consecințe grav prejudiciante pentru pârâta-recurentă, fără administrarea vreunei probe și fără ca instanța să aibă minima preocupare de a verifica extrasul de carte funciară care certifică o situație diametral opusă față de cea reținută atunci când a preluat - prin decizia recurată - considerentele unei alte instanțe.

S-a concluzionat că, pe fondul cauzei, reclamanta nu și-a dovedit acțiunea în revendicare imobiliară, nefăcând dovada dreptului de proprietate, respectiv al unui titlu valabil, pârâta fiind cea care a intabulat dreptul de proprietate în CF Cașva. În atari condiții, apărea ca pe deplin justificată casarea cu trimitere spre rejudecare, pentru ca instanța de recurs să dispună instanței de fond clarificarea, prin probe, a mențiunilor contradictorii ale cărților funciare nr. 30 și 30 1 Cașva, făcând, în acest mod, aplicarea dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ. În raport de toate argumentele arătate, a învederat faptul că acest motiv de recurs nu a fost practic cercetat, în condițiile în care, în considerentele hotărârii pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, se invocă o pretinsă critică a lipsei rolului activ - critică neformulată vreodată de recurentă - și faptul că recursul vizează doar motive de nelegalitate nu și de netemeinicie.

Altfel spus, critica recurentei potrivit căreia s-a aplicat eronat legea, în lipsa oricăror probe administrate de către instanțele de fond, a fost interpretată în mod evident greșit ca fiind o critică a lipsei rolului activ vizând doar netemeinicia, deși, în realitate, o astfel de critică are în vedere însăși legalitatea hotărârii a cărei reformare se solicită. În atari condiții, critica privind neadministrarea vreunei probe are să facă admisibilă acțiunea reclamantei și care ar fi impus, pe cale de consecință, respingerea acțiunii acesteia nu poate fi interpretată ca o critică a lipsei rolului activ sau doar un aspect vizând netemeinicia hotărârii, întrucât, în raport de această situație, greșita aplicare a legii - motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. - a presupus admiterea unei astfel de acțiuni. Contestația în anulare formulată de recurenta-pârâtă este nefondată, avându-se în vedere următoarele considerente: Potrivit dispozițiilor art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. - hotărârile instanței de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare când instanța, respingând recursul, sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare. Analizând textul de lege citat, se constată faptul că, în conținutul actual al acestuia, se face referire la motive de „modificare sau casare”, în corelare cu dispozițiile art. 312 C. proc.

civ., astfel încât, numai neanalizarea unui motiv de casare sau modificare invocat de recurenți poate duce la admiterea acestei căi extraordinare de atac, nu și neanalizarea tuturor argumentelor, susținerilor și considerentelor invocate de aceștia în sprijinul motivelor de nelegalitate invocate și care pot fi încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ. Se va reține, în același timp, faptul că cea de-a doua teză a art. 318 C. proc. civ. are în vedere numai omisiunea de a examina unul din motivele de casare sau modificare prevăzute de art. 304 C. proc. civ., iar nu argumentele de fapt și de drept invocate de parte, întrucât, argumentele respective sunt subsumate acestor motive pe care le sprijină, ori de cât de larg ar fi dezbătute.

În consecință, instanța de recurs nu este obligată să răspundă tuturor argumentele folosite de recurent în dezvoltarea unui motiv de casare sau modificare, ci este îndreptățită să grupeze aceste argumente pentru a răspunde la motivul de casare sau modificare invocat printr-un considerent comun. Prin urmare, pentru a fi admisibilă calea de atac extraordinară a contestației în anulare, în temeiul art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., trebuie îndeplinite următoarele condiții: Instanța de recurs să fi omis să cerceteze vreunul din motivele de casare, iar această omisiune să se fi produs din greșeală. În speță, se va reține că recurenta-contestatoare Parohia Ortodoxă Cașva a invocat faptul că instanța de recurs nu a cercetat primul motiv de recurs formulat și întemeiat pe dispozițiile art. 312 alin. (3) C. proc.

civ., și prin care a susținut, în esență, că la instanțele de fond nu s-a administrat nicio probă, astfel încât se impune casarea hotărârilor pronunțate în vederea administrării de noi probe. Aceste susțineri sunt nefondate, în condițiile în care, în considerentele deciziei contestate, Înalta Curte de Casație și Justiție a analizat pe larg și a arătat motivele pentru care s-a respins, ca fiind nefondat, acest prim motiv de recurs. Astfel, s-a arătat că ambele părți au avut posibilitatea de a propune și administra probatorii, iar faptul că instanța s-a pronunțat în raport de înscrisurile existente în dosar, nu constituie o încălcare a dispozițiilor art. 129 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, în dovedirea dreptului de proprietate de către reclamantă, instanța de recurs nu are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin decizia recurată și de a reinterpreta probatoriul administrat în cauză, față de actuala configurație a art. 304 C. proc.

civ. care permite reformarea unei hotărâri de recurs numai pentru motive de nelegalitate nu și pentru motive de netemeinicie. Este adevărat faptul că instanța de recurs a făcut trimitere la dispozițiile art. 129 C. proc. civ. care reglementează rolul activ al judecătorului și la actuala configurație al art. 304 C. proc. civ., însă aceste dispoziții legale au fost reținute în raport de motivul de recurs invocat și legat de probatoriul administrat în cauză, arătându-se de ce nu mai era necesar a se administra noi probatorii în cauză și de ce nu se impune casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare, în vederea completării probatoriului.

Practic, prin motivele contestației în anulare formulate, contestatoarea, sub pretextul neanalizării primului motiv de recurs invocat, a susținut faptul că acțiunea civilă în revendicare formulată împotriva sa și având ca obiect lăcașul de cult situat pe teritoriul comunei Cașva, județul Suceava a fost soluționată, în mod greșit, de către instanțele judecătorești, fără a se administra vreo probă concludentă în cauză. Acest motiv nu poate sta la baza admiterii căii de atac extraordinare a contestației în anulare, în condițiile în care, prin motivele invocate, contestatoarea evocă fondul cauzei și solicită rejudecarea cauzei, ceea ce este inadmisibil pe calea unei contestații în anulare. Aceasta, cu atât mai mult cu cât, în cercetarea motivului de modificare invocat de către recurentă și întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., instanța de recurs a analizat pe larg și a arătat în considerentele deciziei contestate motivele pentru care, în mod corect, instanțele anterioare au admis acțiunea civilă în revendicare formulată împotriva Parohiei Ortodoxe Cașva și având ca obiect lăcașul de cult aflat pe teritoriul comunei respective. Față de cele arătate, Înalta Curte, în conformitate cu prevederile art. 320 C. proc. civ., va respinge, ca nefondată, contestația în anulare promovată de pârâta Parohia Ortodoxă Cașva, motivele invocate neputând fi încadrate în prevederile art. 318 alin. (1) teza II-a C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondată, contestația în anulare formulată de contestatoarea Parohia Ortodoxă Cașva împotriva deciziei nr. 1502 din 5 martie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 decembrie 2010.