ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6721/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin decizia civilă nr. 1502 din 5 martie

2010 pronunțată în Dosarul nr. 637/1/2009, Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția civilă și de proprietate intelectuală a respins, ca nefondat, recursul

declarat de pârâta Parohia Ortodoxă Cașva, împotriva deciziilor nr. 120 din 31

octombrie 2008 și nr. 289 din 12 octombrie 2007 pronunțate de Curtea de Apel

Suceava, secția civilă.

Pentru a se pronunța astfel, instanța a

reținut, referitor la primul motiv de recurs invocat de către pârâtă

următoarele:

Deși nu a arătat expres, din dezvoltarea

criticilor formulate, astfel cum au fost expuse mai sus, rezultă că recurenta

critică lipsa de rol activ a instanței de apel, care nu a administrat probele

propuse de reclamantă, respectiv încălcarea prevederilor art. 129 alin. (5) C.

proc. civ., potrivit cărora „judecătorii au îndatorirea să stăruie prin toate

mijloacele legale pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în

cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul

pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. Ei vor putea ordona

administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părțile se

împotrivesc”.

Față de natura pricinii - acțiune în

revendicare imobiliară - promovată de reclamantă, pentru dovedirea proprietății

asupra imobilului în litigiu, aceasta a depus la dosar înscrisurile pe care

le-a considerat utile în dovedirea dreptului său.

Nu se poate dispune casarea unei hotărâri

pentru că instanța nu a ordonat anumite dovezi, întrucât rolul activ al

instanței reglementat de art. 129 C. proc. civ. nu poate constitui temeiul

substituirii instanței în poziția procesuală a uneia din părți și în apărarea

intereselor acesteia și trebuie înțeles în contextul asigurării unui echilibru

cu celelalte două principii care guvernează procesul civil, cel al

disponibilității și contradictorialității.

În cauză, ambele părți au avut posibilitatea

de a propune și administra probatorii, ceea ce s-a și întâmplat, iar faptul că

instanța s-a pronunțat în raport de înscrisurile depuse la dosar de părți, nu constituie

o încălcare a principiilor enunțate, întrucât instanța de apel avea facultatea

să primească probele administrate deja de prima instanță sau să le repete și să

le completeze, dacă considera necesar, iar dacă își formează convingerea în

baza înscrisurilor deja existente în dosar, aceasta nu constituie o încălcare a

vreunei dispoziții legale.

În ce privește dovedirea dreptului de

proprietate de către reclamantă, instanța de recurs nu are competența de a

cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua în

acest scop probele, astfel cum urmărește în realitate recurenta, față de

actuala configurație a art. 304 C. proc. civ., care permite reformarea unei

hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie.

De aceea, criticile formulate pe aspectul

situației de fapt nu pot face obiect de analiză în calea de atac a recursului,

ridicând o problemă legată de temeinicia, iar nu de legalitatea hotărârii

atacate.

În același timp, s-au respins, ca nefondate,

și celelalte motive de recurs formulate de recurentă, întemeiate pe

dispozițiile  art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ.

Împotriva deciziei respective, la data de 18

martie 2010 a formulat contestație în anulare pârâta Parohia Ortodoxă Cașva,

solicitând admiterea contestației în anulare, anularea deciziei contestate,

rejudecarea recursului promovat de Parohia Ortodoxă Cașva, pentru a se dispune,

în principal: casarea hotărârilor recurate și trimiterea cauzei pentru

rejudecare pe fond, la Tribunalul Suceava, iar, în subsidiar, modificarea în

tot a Deciziei nr. 120 din 31 octombrie 2008 dată de Curtea de Apel Suceava în

Dosarul nr. 1236.2/39/2005, în sensul admiterii excepției lipsei capacității de

exercițiu a reclamantei, cu consecința respingerii ca nefondate a cererii

introductive, a acțiunii formulate și precizate de reclamantă, în ipoteza în

care excepția invocată nu ar fi primită, și suspendarea executării hotărârii a

cărei anulare se solicită, până la soluționarea contestației în anulare.

Motivându-și în fapt și în drept contestația

în anulare, pârâta Parohia Ortodoxă Cașva a invocat dispozițiile art. 318 alin.

(1) teza finală C. proc. civ., susținându-se că este vorba, în concret, de

necercetarea primului motiv de recurs prevăzut de dispozițiile art. 312 alin. (3)

C. proc. civ., care impune casarea hotărârii dacă modificarea acesteia nu este

posibilă, fiind necesară administrarea de probe noi.

Aparent, acest motiv de recurs a fost

analizat de către instanță, numai că o sumară analiză a considerentelor

hotărârii împotriva căreia se exercită prezenta cale extraordinară de atac

impune concluzia că, practic, motivul de recurs, așa cum a fost el dezvoltat de

recurentă, nu a fost cercetat.

Astfel, s-a susținut că temeiul  juridic

pentru  care  s-a  solicitat  casarea hotărârii presupunea ca instanța

învestită prin decizia de casare să procedeze fie la administrarea probelor

propuse de  reclamantă în dovedirea pretinsului drept de proprietate și în

aplicarea principiului prevăzut de art. 1169 Cod civ., fie să-i respingă

acțiunea, în condițiile în care nu se conformează obligației de probațiune ce-i

incumbă procedural.

Practic, în speța dedusă judecății, a fost

admisă o acțiune în revendicare - cu consecințe grav prejudiciante pentru

pârâta-recurentă, fără administrarea vreunei probe și fără ca instanța să aibă

minima preocupare de a verifica extrasul de carte funciară care certifică o

situație diametral opusă față de cea reținută atunci când a preluat - prin

decizia recurată - considerentele unei alte instanțe.

S-a concluzionat că, pe fondul cauzei,

reclamanta nu și-a dovedit acțiunea în revendicare imobiliară, nefăcând dovada

dreptului de proprietate, respectiv al unui titlu valabil, pârâta fiind cea

care a intabulat dreptul de proprietate în CF Cașva.

În atari condiții, apărea ca pe deplin

justificată casarea cu trimitere spre rejudecare, pentru ca instanța de recurs

să dispună instanței de fond clarificarea, prin probe, a mențiunilor

contradictorii ale cărților funciare nr. 30 și 30

1

Cașva, făcând, în

acest mod, aplicarea dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

În raport de toate argumentele arătate, a

învederat faptul că acest motiv de recurs nu a fost practic cercetat, în

condițiile în care, în considerentele hotărârii pronunțate de Înalta Curte de

Casație și Justiție, se invocă o pretinsă critică a lipsei rolului activ -

critică neformulată vreodată de recurentă - și faptul că recursul vizează doar

motive de nelegalitate nu și de netemeinicie.

Altfel spus, critica recurentei potrivit căreia

s-a aplicat eronat legea, în lipsa oricăror probe administrate de către

instanțele de fond, a fost interpretată în mod evident greșit ca fiind o

critică a lipsei rolului activ vizând doar netemeinicia, deși, în realitate, o

astfel de critică are în vedere însăși legalitatea hotărârii a cărei reformare

se solicită.

În atari condiții, critica privind

neadministrarea vreunei probe are să facă admisibilă acțiunea reclamantei și

care ar fi impus, pe cale de consecință, respingerea acțiunii acesteia nu poate

fi interpretată ca o critică a lipsei rolului activ sau doar un aspect vizând

netemeinicia hotărârii, întrucât, în raport de această situație, greșita

aplicare a legii - motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. -

a presupus admiterea unei astfel de acțiuni.

Contestația în anulare formulată de

recurenta-pârâtă este nefondată, avându-se în vedere următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 318 alin. (1)

teza a II-a C. proc. civ. - hotărârile instanței de recurs mai pot fi atacate cu

contestație în anulare când instanța, respingând recursul, sau admițându-l

numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de

modificare sau de casare.

Analizând textul de lege citat, se constată

faptul că, în conținutul actual al acestuia, se face referire la motive de

„modificare sau casare”, în corelare cu dispozițiile art. 312 C. proc. civ.,

astfel încât, numai neanalizarea unui motiv de casare sau modificare invocat de

recurenți poate duce la admiterea acestei căi extraordinare de atac, nu și

neanalizarea tuturor argumentelor, susținerilor și considerentelor invocate de

aceștia în sprijinul motivelor de nelegalitate invocate și care pot fi

încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.

Se va reține, în același timp, faptul că cea

de-a doua teză a art. 318 C. proc. civ. are în vedere numai omisiunea de a

examina unul din motivele de casare sau modificare prevăzute de art. 304 C.

proc. civ., iar nu argumentele de fapt și de drept invocate de parte, întrucât,

argumentele respective sunt subsumate acestor motive pe care le sprijină, ori

de cât de larg ar fi dezbătute.

În consecință, instanța de recurs nu este

obligată să răspundă tuturor argumentele folosite de recurent în dezvoltarea

unui motiv de casare sau modificare, ci este îndreptățită să grupeze aceste

argumente pentru a răspunde la motivul de casare sau modificare invocat

printr-un considerent comun.

Prin urmare, pentru a fi admisibilă calea de

atac extraordinară a contestației în anulare, în temeiul art. 318 alin. (1)

teza a II-a C. proc. civ., trebuie îndeplinite următoarele condiții:

Instanța de recurs să fi omis să cerceteze

vreunul din motivele de casare, iar această omisiune să se fi produs din

greșeală.

În speță, se va reține că

recurenta-contestatoare Parohia Ortodoxă Cașva a invocat faptul că instanța de

recurs nu a cercetat primul motiv de recurs formulat și întemeiat pe

dispozițiile art. 312 alin. (3) C. proc. civ., și prin care a susținut, în

esență, că la instanțele de fond nu s-a administrat nicio probă, astfel încât

se impune casarea hotărârilor pronunțate în vederea administrării de noi probe.

Aceste susțineri sunt nefondate, în

condițiile în care, în considerentele deciziei contestate, Înalta Curte de

Casație și Justiție a analizat pe larg și a arătat motivele pentru care s-a

respins, ca fiind nefondat, acest prim motiv de recurs.

Astfel, s-a arătat că ambele părți au avut

posibilitatea de a propune și administra probatorii, iar faptul că instanța s-a

pronunțat în raport de înscrisurile existente în dosar, nu constituie o

încălcare a dispozițiilor art. 129 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, în

dovedirea dreptului de proprietate de către reclamantă, instanța de recurs nu

are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin decizia recurată și

de a reinterpreta probatoriul administrat în cauză, față de actuala

configurație a art. 304 C. proc. civ. care permite reformarea unei hotărâri de

recurs numai pentru motive de nelegalitate nu și pentru motive de netemeinicie.

Este adevărat faptul că instanța de recurs a

făcut trimitere la dispozițiile art. 129 C. proc. civ. care reglementează rolul

activ al judecătorului și la actuala configurație al art. 304 C. proc. civ.,

însă aceste dispoziții legale au fost reținute în raport de motivul de recurs

invocat și legat de probatoriul administrat în cauză, arătându-se de ce nu mai

era necesar a se administra noi probatorii în cauză și de ce nu se impune

casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare, în vederea

completării probatoriului.

Practic, prin motivele contestației în

anulare formulate, contestatoarea, sub pretextul neanalizării primului motiv de

recurs invocat, a susținut faptul că acțiunea civilă în revendicare formulată

împotriva sa și având ca obiect lăcașul de cult situat pe teritoriul comunei

Cașva, județul Suceava a fost soluționată, în mod greșit, de către instanțele

judecătorești, fără a se administra vreo probă concludentă în cauză.

Acest motiv nu poate sta la baza admiterii

căii de atac extraordinare a contestației în anulare, în condițiile în care,

prin motivele invocate, contestatoarea evocă fondul cauzei și solicită

rejudecarea cauzei, ceea ce este inadmisibil pe calea unei contestații în

anulare.

Aceasta, cu atât mai mult cu cât, în

cercetarea motivului de modificare invocat de către recurentă și întemeiat pe

prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanța de recurs a analizat pe

larg și a arătat în considerentele deciziei contestate motivele pentru care, în

mod corect, instanțele anterioare au admis acțiunea civilă în revendicare

formulată împotriva Parohiei Ortodoxe Cașva și având ca obiect lăcașul de cult

aflat pe teritoriul comunei respective.

Față de cele arătate, Înalta Curte, în

conformitate cu prevederile art. 320 C. proc. civ., va respinge, ca nefondată,

contestația în anulare promovată de pârâta Parohia Ortodoxă Cașva, motivele

invocate neputând fi încadrate în prevederile art. 318 alin. (1) teza II-a C.

proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, contestația în

anulare formulată de contestatoarea Parohia Ortodoxă Cașva împotriva deciziei

nr. 1502 din 5 martie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția civilă și de proprietate intelectuală.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 10

decembrie 2010.