ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6694/2010

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 602 din 29 mai 2007, Tribunalul Botoșani, secția civilă, a admis acțiunea formulată de reclamantul A.G. în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Botoșani și, în consecință: a anulat decizia nr. 1 din 14 august 2006 emisă de pârâtă; a obligat-o pe pârâtă să restituie în proprietate reclamantului imobilele construcție cu suprafața de 289,46 mp și teren aferent de 1124 mp, situate în str. Octav Băncilă din municipiul Botoșani, identificate în schița anexă la raportul de expertiză; a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantului suma de 2.500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că reclamantul are calitatea de persoană îndreptățită la restituirea imobilului litigios în sensul art. 4 alin. (2) cu referire la art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, deoarece el este moștenitorul defunctei proprietare M.V., deposedată abuziv de stat, prin naționalizare, în anul 1950. De asemenea, tribunalul a reținut că există identitatea între imobilul litigios și cel care a fost proprietatea autoarei reclamantului, luând în considerare constatările în acest sens din expertiza efectuată în cauză. În raport de această situație și de dispozițiile art. 7 din Legea nr. 10/2001, s-a considerat că se impune restituirea în natură a imobilului - teren și construcție - către reclamant.

Prin decizia civilă nr. 314 din 27 noiembrie 2007, Curtea de Apel Suceava, secția civilă, a respins apelul declarat de pârâtă împotriva sentinței susmenționate, ca nefondat, cu obligarea apelantei la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 700 lei. În motivarea soluției, curtea de apel a reținut că prin actele depuse la dosar și expertiza administrată la fond s-a dovedit dreptul de proprietate al autoarei reclamantului asupra imobilului litigios, precum și identitatea de imobil. Pe de altă parte, întrucât după depunerea la dosar a raportului de expertiză la termenul din 25 aprilie 2007, prima instanță a amânat cauza la 23 mai 2007 pentru ca părțile să ia cunoștință de lucrare și să formuleze eventuale obiecțiuni, neacordarea unui nou termen de judecată pârâtei pentru formularea de obiecțiuni la expertiză nu poate avea semnificația pretinsă prin motivele de apel, anume încălcarea dreptului la apărare și a principiului contradictorialității.

Decizia curții de apel a fost atacată cu recurs de către pârâtă. Prin decizia nr. 1491 din 13 februarie 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a admis recursul, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel, pentru ca aceasta să verifice conformitatea cu originalul a înscrisurilor depuse în copie la dosar de către reclamant. În rejudecare, Curtea de apel Suceava, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie a pronunțat decizia nr. 133 din 17 noiembrie 2009, prin care a respins apelul pârâtei ca nefondat, cu obligarea apelantei la plata cheltuielilor de judecată către intimatul-reclamant.

Pentru a decide astfel, curtea de apel s-a conformat indicațiilor din decizia de casare, sens în care, la termenul din 23 octombrie 2009, a procedat la verificarea conținutului înscrisurilor prezentate de apărătoarea reclamantului în original, iar în urma acestei verificări a constatat identitatea originalelor cu copiile existente la dosar, fiecare înscris fiind menționat în încheierea de ședință de la acel termen. Pe fondul cauzei, s-a considerat că soluția dată în primă instanță este legală și temeinică, deoarece reclamantul a făcut dovada pretențiilor sale cu probele administrate - înscrisuri și expertiză tehnică de specialitate. Criticile privind încălcarea dreptului la apărare și a principiului contradictorialității au fost apreciate ca neîntemeiate, deoarece raportul de expertiză a fost depus la dosar la data de 25 aprilie 2007, iar instanța a acordat un termen pentru studiul acestuia, până la care pârâta nu a formulat obiecțiuni.

În ce privește cheltuielile de judecată în primă instanță, s-a reținut că acestea au fost stabilite în sarcina pârâtei cu respectarea dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., având în vedere soluția pronunțată. Împotriva deciziei date în rejudecarea apelului a declarat recurs pârâta, care a formulat următoarele critici: 1. Instanța de apel a interpretat, în mod eronat, că actul de închiriere depus de reclamant face dovada proprietății autoarei sale M.V., în condițiile în care prin adresa nr. 93/5347 din 13 aprilie 2006 emisă de Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România se demonstrează că nu au fost identificate acte privind imobilul revendicat, infirmându-se astfel existența unui posibil contract de închiriere între M.V.

și Direcția Generală a Drumurilor București. De asemenea, identificarea locației din punct de vedere istoric nu se putea realiza de un expert tehnic judiciar în evaluarea construcțiilor, acesta nefiind de specialitate pentru a da un răspuns legal privind principalul obiectiv al expertizei, aspect pe care instanța de apel l-a considerat, în mod nejustificat, că poate fi substituit prin conținutul expertizei întocmite în cauză, în mod special prin faptul că în actul de expropriere a fost trecut un număr de 12 apartamente, adică exact numărul de camere (cu tot cu accesorii, ex. - toaleta) pe care le-a identificat expertul. Din informațiile emise de Muzeul Județean Botoșani și depuse la dosarul cauzei rezultă că imobilul proprietatea V.M.

(imobil vecin cu cel în care a desfășurat activitatea Garda Financiară Botoșani) este cunoscut în orașul Botoșani drept „Casa Văsescu” - monument istoric, fiind înscrisă pe lista monumentelor istorice a Institutului Național al Monumentelor Istorice la poziția 341 cod LMI – BT – II m B0192. La poziția 273 - LMI BT II m B01865 strada Octav Băncilă nr. y, astăzi Octav Băncilă nr. z, figurează pe lista monumentelor istorice „Casa Palaga”, unde și-a desfășurat activitatea Garda Financiară - Secția Botoșani. Rezultă că nu s-a demonstrat că strada Ilie Văsescu - unde era locația imobilului din contractul de închiriere - este una și aceeași cu strada C. Stere nr. 1 - unde are locația imobilul din decretul de naționalizare, or fără această identitate nu se poate aprecia că imobilul revendicat este unul și același cu cel pe care îl deține astăzi D.G.F.P.J.

Botoșani și unde a desfășurat activitatea Garda Financiară - Secția Botoșani. 2. În mod nelegal, curtea de apel a apreciat că prima instanță nu a încălcat principiul contradictorialității și al dreptului la apărare prin neacordarea termenului solicitat de pârâtă pentru a se pronunța asupra conținutului expertizei tehnice. Acordarea termenului solicitat de pârâtă se impunea întrucât unele valori stabilite în lucrare sunt mult prea mari (ex. valoarea terenului ) sau se atribuie valori care nu se regăsesc în descrierea imobilului din „contractul de închiriere” (ex. evaluare trotuare, fundații împrejmuire). Neprocedând astfel, tribunalul a încălcat principiul contradictorialității, dar și dreptul la apărare al pârâtei, deoarece dacă ar fi cunoscut valoarea îmbunătățirilor stabilită prin expertiză, aceasta ar fi putut promova o cerere reconvențională și și-ar fi putut exercita dreptul de retenție asupra imobilului.

3. Obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată în fond și în apel este nelegală, deoarece reclamantul și-a dovedit pretențiile abia în instanță, prin administrarea probei cu expertiză pentru a suplini ceea ce nu a dovedit cu nici un act în etapa administrativă de soluționare a notificării. Intimatul-reclamant a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat. Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele: 1. Recurenta impută instanței de apel, în primul rând, greșita stabilire a situației de fapt în ce privește dreptul de proprietate al autoarei reclamantului asupra imobilului litigios, amplasamentul și identitatea de imobil.

Astfel, recurenta susține că prin probele administrate în cauză, contrar celor reținute de instanța de apel, nu s-a dovedit dreptul de proprietate al autoarei reclamantului asupra imobilului litigios, amplasamentul lui și identitatea dintre imobilul revendicat și cel pretins a fi proprietatea autoarei reclamantului. În felul acesta, recurenta tinde, practic, la schimbarea situației de fapt stabilită de instanța de apel, prin reaprecierea probelor administrate, ceea ce nu este posibil în calea extraordinară de atac a recursului. Modul în care instanța de apel a interpretat probele administrate și a stabilit pe baza acestora o anumită situație de fapt nu mai constituie, însă, motiv de recurs în actuala reglementare a art. 304 C. proc.

civ. Pct. 11 al art. 304 C. proc. civ., singurul care permitea cenzurarea în recurs a modului de apreciere a probelor în faza procesuală anterioară, a fost abrogat la data de 02 mai 2001, odată cu intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 138/2000, deci cu mult înainte de pronunțarea deciziei atacate, care a avut loc la data de 17 noiembrie 2009. Prin urmare, criticile în acest sens nu se pot încadra în nici unul din cazurile de modificare sau casare dintre cele expres și limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ. pentru realizarea controlului judiciar în recurs, așa încât ele nu pot fi analizate. În actuala reglementare, art. 304 C. proc. civ.

permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie, astfel că instanța de recurs nu mai are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele, așa cum urmărește în realitate recurenta, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt pe care aceasta o constată. 2. Reținând că prima instanță nu a încălcat principiul contradictorialității și al dreptului la apărare al pârâtei prin neacordarea termenului solicitat de aceasta pentru a formula obiecțiuni la expertiză, curtea de apel a pronunțat o hotărâre întemeiată pe interpretarea corectă a principiilor procedurale enunțate.

Criticile formulate pe acest aspect sunt, așadar, neîntemeiate, cu consecința inaplicabilității în speță a cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Astfel, expertiza administrată la fond a fost depusă la dosar la data de 11 aprilie 2007 (fila 76 dosar fond). La termenul imediat următor, cel din 25 aprilie 2007, tribunalul a luat act de depunerea expertizei și a înmânat un exemplar de pe aceasta părții prezente, respectiv reclamantului. Întrucât pârâta era lipsă, tribunalul a dispus amânarea cauzei pentru a i se comunica și acesteia un exemplar al lucrării, fixând în acest scop termen la data de 23 mai 2007. Toate aceste împrejurări rezultă din consemnările încheierii de ședință de la termenul din 25 aprilie 2007 (fila 98 dosar fond).

Conform notei consemnate în aceeași încheiere, după terminarea ședinței de judecată s-a prezentat consilierul juridic al pârâtei, căruia i s-a înmânat un exemplar al expertizei. La termenul fixat la data de 23 mai 2007, pârâta a solicitat acordarea unui nou termen pentru a formula obiecțiuni la expertiză, iar această cerere i-a fost respinsă de tribunal, conform mențiunilor din încheierea de ședință de la acea dată (fila 107 dosar fond). Procedând în acest mod, tribunalul nu a încălcat principiile contradictorialității și dreptului la apărare al pârâtei deoarece, prin depunerea raportului de expertiză cu mai mult de 5 zile înaintea termenului de judecată, așa cum prevede art. 209 C. proc. civ., s-a asigurat părților dreptul de a lua cunoștință de el și de a-l discuta, inclusiv de a formula obiecțiuni și eventuale alte cereri de chemare în judecată în funcție de conținutul lui.

Mai mult decât atât, deși nu există nicio dispoziție legală care să oblige instanța să amâne judecata atunci când raportul de expertiză a fost depus la dosar cu respectarea termenului prevăzut de art. 209 C. proc. civ. și nici să-l comunice părților, ci acestea sunt obligate să ia cunoștință de conținutul lui din dosarul instanței, care putea fi consultat oricând, în arhivă, tribunalul a comunicat lucrarea pârâtei și a acordat un termen pentru ca aceasta să ia cunoștință de conținutul ei. În atare condiții, în mod legal prima instanță a respins cererea pârâtei privind acordarea unui nou termen pentru a formula obiecțiuni la expertiză, neputându-se susține că astfel i s-ar fi încălcat dreptul la apărare și principiul contradictorialității.

Garanția respectării acestor principii rezidă în respectarea, în cauză, a dispozițiilor art. 209 C. proc. civ., dublată de comunicarea expertizei către ambele părți și acordarea unui termen în acest scop. 3. Confirmând măsura primei instanțe de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată către reclamant și dispunând obligarea aceleiași părți la plata cheltuielilor de judecată în apel, curtea de apel a pronunțat o hotărâre cu aplicarea corectă a dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ. Potrivit dispozițiilor legale enunțate, partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată. Rezultă că la baza obligației de plată a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală, care decurge din pierderea procesului.

Cum, în speță, pârâta a pierdut procesul atât la fond - prin admiterea acțiunii reclamantului împotriva sa, cât și în apel - prin respingerea cererii sale de apel, ea se află în culpă procesuală în sensul dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ. și datorează cheltuieli de judecată în proces, neavând nicio relevanță pe acest aspect situația probatoriului din etapa administrativă de soluționare a notificării. Așa fiind, criticile vizând cheltuielile de judecată nu sunt întemeiate, astfel că nici din acest punct de vedere nu sunt întrunite condițiile cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Față de considerentele prezentate, Înalta Curte constată că recursul pârâtei este nefondat și îl va respinge ca atare, conform art. 312 alin. (1) C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Botoșani împotriva deciziei civile nr. 133 din 17 noiembrie 2009 a Curții de Apel Suceava, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 decembrie 2010.