ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 753/2013

Asupra contestației în anulare de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Decizia nr. 2991 din 1 iunie 2012 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis recursul declarat de reclamanta Agenția Domeniilor Statului București împotriva Sentinței civile nr. 150 din 3 noiembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, pe care a casat-o, a admis acțiunea în anulare, a anulat Sentința arbitrală nr. 156 din 30 iunie 2011 a Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României și a trimis cauza spre competentă soluționare la Tribunalul București.

În argumentarea acestei decizii, instanța de recurs a apreciat în esență, că acțiunea arbitrală a fost înregistrată la Tribunalul Arbitral la data de 10 noiembrie 2010, dată la care modificările din 19 mai 2008 la Legea nr. 554/2004 statuau asupra competenței de soluționare a litigiilor în care autoritatea publică este implicată, apreciind că potrivit acestor dispoziții numai litigiile aflate pe rolul instanțelor la data intrării în vigoare a legii vor continua să se judece potrivit legii aplicabile la momentul sesizării instanței, astfel că interpretând per a contrario dispozițiile art. 27 din lege, a statuat că toate litigiile înregistrate după intrarea ei în vigoare vor fi în competența instanțelor de contencios administrativ.

A mai reținut instanța că prevederile art. 8 din Legea nr. 554/2004, în aplicarea principiului priorității interesului public, în interpretarea dată art. 27 din lege, stabilesc drepturile persoanelor vătămate prin lipsa răspunsului autorității publice, inclusiv reparația pentru daunele cauzate, precum și competența instanței care soluționează litigiile legate de încheierea, modificarea, interpretarea, executarea sau încetarea contractului și că în raport de aceste dispoziții legale, clauza compromisorie stabilită de părți prin art. 10.1 din contractul de concesiune prin care au convenit atribuirea unei jurisdicții private a puterii de a soluționa eventualele litigii ce decurg din executarea contractului, a devenit caducă, motivat de faptul că efectele sale sunt contrare normelor de ordine publică.

Instanța a reținut că celelalte motive de recurs nu mai pot forma obiectul unor critici de nelegalitate, cât timp s-a constatat o altă competență de soluționare a litigiului. Împotriva Deciziei nr. 2991 din 1 iunie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, a formulat contestație în anulare contestatoarea SC A.C.N. SRL Nalbant, întemeiată pe dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 2 și art. 318 alin. (1) C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea acesteia, anularea deciziei pronunțate în recurs și fie, trimiterea cauzei la Secțiile Unite ale Înaltei Curți în vederea soluționării unei sesizări de schimbare a practicii judiciare în materia valabilității clauzei compromisorii inclusă în contractele de concesiune încheiate de ADS, sau stabilirea unui termen de judecată pentru soluționarea recursului.

Invocând art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., în criticile formulate, contestatoarea a susținut că, decizia instanței de recurs a fost dată de judecători cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență, astfel că soluția pronunțată este în discordanță cu practica constantă a instanței supreme cu privire la validitatea clauzelor compromisorii în contractele de concesiune încheiate cu ADS, care va fi supusă unui regim juridic de drept administrativ, numai atunci când obiectul său vizează punerea în valoare a unor bunuri proprietate publică, or contractul de concesiune menționat are ca obiect punerea în valoare a bunurilor aflate în proprietate privată a statului.

Contestatoarea susține că, față de opinia unitară a Înaltei Curți, exprimată în mai multe decizii pronunțate în cauze similare, este evident că, prin Decizia nr. 2991, secția a II-a civilă a modificat practica judiciară în materia interpretării și aplicării dispozițiilor din Legea nr. 554/2004, considerând că în toate cazurile clauza compromisorie din contractele de concesiune încheiate cu ADS nu este valabilă, indiferent dacă obiectul contractului ar fi un teren proprietate publică sau un teren proprietate privată a statului. Mai mult decât atât, acest contract nu este un contract administrativ în sensul Legii nr. 554/2004, situație în raport de care competența de soluționare a litigiilor apărute între părți revine instanțelor de drept comun.

În mod eronat în recurs, instanța i-a atribuit ADS calitatea de autoritate publică care a acționat în regim de putere publică, calitate pe care nu a avut-o niciodată în raporturile contractuale cu societatea sa și a apreciat că, clauza compromisorie existentă în Contractul de concesiune nr. 2 din 10 aprilie 2002 este caducă, în condițiile în care aceasta este pe deplin valabilă și operabilă. Contestatoarea a mai susținut că decizia pronunțată în recurs, este rezultatul unei greșeli materiale, fiind dată cu încălcarea art. 318 C. proc. civ., prin neluarea în considerare a apărărilor formulate de societatea sa prin întâmpinarea la recurs, întrucât judecătorul în soluțiile pe care le pronunță trebuie să se raporteze la jurisprudența Curții Europene, interpretându-le în mod corespunzător și chiar înlăturând dispozițiile legale interne contrare convenției.

Astfel, prin art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului a fost consacrat dreptul la un proces echitabil, acesta presupunând în abordarea CEDO printre altele și egalitatea armelor între părțile în proces și motivarea hotărârii, invocând cauzele Dombo Beheer. B. V. c/ Olandei ind. 3, Perez c/Franței ind. 4, E. der Hurk c/Olandei ind. 5, Albina c/României, și că prin. art. 318 teza a II-a C. proc. civ. s-a consacrat doar pentru recurent posibilitatea de a-și valorifica pe calea contestației în anulare susținerile formulate prin cererea de recurs și omise de instanță, legiuitorul deschizând calea contestației în anulare doar uneia din părți.

Instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra unor apărări esențiale formulate de societatea sa prin întâmpinare, sens în care apreciază că nu i-a fost asigurată în cauză o judecată cu respectarea exigențelor dreptului la un proces echitabil, conform art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și că a încălcat principiul motivării hotărârilor, principiul securității juridice și principiul nediscriminării, invocând cauzele Beian c/României, Păduraru împotriva României, Broniowski împotriva Poloniei, Zielinski și Pradal și Gonzales c/Franței. Intimata ADS București prin întâmpinarea depusă la dosar, a cerut respingerea contestației în anulare ca nefondată, pentru motivele formulate în scris.

Prealabil examinării criticilor invocate prin contestația în anulare, Înalta Curte urmează a analiza în conformitate cu dispozițiile art. 137 C. proc. civ., raportat la art. 319 alin. (2) din același cod, excepția tardivității formulării cererii completatoare a motivelor contestației în anulare, cât și a cererii inițiale, excepție invocată de către intimata ADS București. Dispozițiile art. 319 alin. (2) C. proc. civ. stabilesc termene diferențiate, pentru promovarea contestației în anulare, după cum hotărârea irevocabilă se aduce la îndeplinire sau nu, pe cale de executare silită. Astfel, în speță se constată că Decizia nr. 2991 din 1 iunie 2012, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, nu este susceptibilă de executare silită, devenind aplicabile prevederile art. 319 alin. (2) teza a II-a C. proc.

civ., care stabilesc că împotriva hotărârilor irevocabile care nu se aduc la îndeplinire pe cale de executare silită, contestația în anulare poate fi introdusă în termen de 15 zile de la data când contestatorul a luat cunoștință de hotărâre, dar nu mai târziu de un an de la data când hotărârea a rămas irevocabilă. În cauză, pronunțarea hotărârii s-a făcut la data de 1 iunie 2012, potrivit mențiunilor din Decizia nr. 2991, iar promovarea contestației în anulare a fost înregistrată pe rolul instanței la data de 15 octombrie 2012, iar cererea copletatoare a motivelor contestației în anulare a fost depusă la 15 ianuarie 2013. Cum contestația în anulare a fost făcută cu respectarea prevederilor art. 319 alin. (2) teza a II-a C. proc.

civ. și avându-se în vedere faptul că prin Decizia nr. 2991 din 1 iunie 2012, pronunțată în recurs, a fost admis recursul împotriva Sentinței civile nr. 150 din 3 noiembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, pe care a casat-o, a admis acțiunea în anulare, a fost anulată Sentința arbitrală nr. 156 din 30 iunie 2011 a Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României și trimisă cauza spre competentă soluționare la Tribunalul București, care este irevocabilă și nu se comunică părților, Înalta Curte va respinge excepția tardivității contestației în anulare.

Înalta Curte, deliberând asupra excepției inadmisibilității cererii, apreciază că, nu poate fi socotită inadmisibilă contestația în anulare sub motiv că abuziv contestatoarea a invocat pe această cale criticile pe care și-a întemeiat cererea, întrucât prin declararea contestației în anulare, contestatoarea luând act de soluția pronunțată în recurs, își prezervă un drept în valorificarea efectivă a acestei căi de atac, conferită de lege, astfel că excepția va fi respinsă. Examinând contestația în anulare formulată de contestatoarea SC A.C.N. SRL Nalbant, împotriva Deciziei nr. 2991 din 1 iunie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, Curtea urmează a o respinge ca nefondată, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Calea procedurală a contestației în anulare specială poate fi utilizată de părțile care au participat la soluționarea recursului.

Nemulțumirea contestatorului privind soluția însăși nu poate conduce la redeschiderea procedurii într-un alt caz decât cele limitativ arătate de art. 317 C. proc. civ. (lipsă de procedură și necompetența instanței) și art. 318 C. proc. civ. (greșeală materială și omisiunea de a cerceta vreun motiv de modificare sau de casare). Potrivit art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestație în anulare, dacă hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică privind competența numai dacă acestea nu au putut fi invocate pe calea apelului sau recursului. Motivul de retractare întemeiat pe art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.

nu este fondat, întrucât în speță instanța de recurs a stabilit competența materială în soluționarea fondului cauzei în favoarea Tribunalului București, ca urmare a soluționării recursului formulat de Agenția Domeniilor Statului București, în raport de motivele invocate, de textele legale în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată, care statuau imperativ asupra competenței de soluționare a litigiilor în care o autoritate publică era implicată, cu aplicarea principiului priorității interesului public. Astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, legal învestită cu soluționarea căii de atac și ținând seama de dispozițiile art. 304 1 C. proc. civ, de încălcarea normelor de ordine publică, prevăzute de art. 343 3 și 364 lit. a) și b) C. proc.

civ., privind competența tribunalului arbitral de a soluționa prezenta cauză, a hotărât că urmare prevederilor legale ulterioare momentului încheierii contractului dintre părți, clauza compromisorie prevăzută la art. 10.1 din contractul de concesiune a devenit caducă, motivat de faptul că efectele sale sunt contrare unor norme de ordine publică, aspecte față de care s-a ajuns la soluția dată prin decizia contestată, instanța de recurs stabilind în mod corect și legal competența materială de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București. Din considerentele deciziei contestate rezultă că instanța de recurs a apreciat că litigiul nu este susceptibil de a fi soluționat pe calea arbitrajului, întrucât pârâta Agenția Domeniilor Statului București este instituție de interes public, potrivit art. 4 din Legea nr. 268/2001, căreia nu-i sunt aplicabile normele tranzitorii de la art. 27 din Legea nr. 554/2004 privitoare la contractele publice.

În ceea ce privește practica judiciară a secției de contencios administrativ și fiscal, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, invocată de contestatoare în susținerea ipotezei reglementate de art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., aceasta nu poate fi reținută ca jurisprudență în cauză, întrucât Decizia nr. 6 din 6 ianuarie 2011 și Decizia nr. 1286 din 5 mai 2009, nu au avut ca obiect validarea clauzei compromisorii din contractele de concesiune încheiate cu ADS și nici că Decizia nr. 2991 din 1 iunie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, ce face obiectul contestației în anulare de față ar fi schimbat practica pe acest aspect, având în vedere faptul că, contestatoarea reiterează critici cu caracter devolutiv ce tind la o reexaminare pe fond a normelor de competență incidente în cauză.

Unul dintre temeiurile contestației este art. 318 C. proc. civ. potrivit căruia: „Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificarea sau de casare". În sensul textului de mai sus, greșeală materială înseamnă greșeală de fapt și nu de judecată, de apreciere a probelor ori de interpretare a dispozițiilor legale. Având în vedere caracterul de excepție al dispozițiilor art. 318 C. proc. civ., textul presupune o interpretare restrictivă în sensul că trebuie avute în vedere numai acele greșeli materiale care au caracter procedural și care au dus în mod necesar la pronunțarea unei soluții eronate.

Cu alte cuvinte, pentru a putea fi admisă o contestație în anulare îndreptată împotriva deciziei pronunțată de o instanță de recurs, este necesar ca eroarea materială gravă, invocată de parte, să privească o problemă de procedură. O atare eroare trebuie să fie în legătură cu aspectele formale ale judecății în recurs, pentru verificarea căreia să nu fie necesară o reexaminare a fondului sau o reapreciere a probelor. În contextul precizat, se constată că prin motivele evocate contestatoarea a criticat decizia instanței de recurs pe alte chestiuni decât cele procedurale. Or, această cale de atac - contestația în anulare - tinde la anularea unei hotărâri pronunțată în recurs nu pentru că judecata nu a fost bine făcută, ci pentru motivele expres prevăzute de lege.

Art. 318 C. proc. civ., urmărește cu alte cuvinte, neregularitățile evidente privind actele de procedură și nu cele referitoare la problemele de fond, întrucât pe această cale legală nu s-a urmărit să deschidă părților recursul la recurs sub motivul că nu s-a stabilit corect situația de fapt. Revenind la motivele contestației în anulare se poate observa cu ușurință că, contestatoarea invocă formal nepronunțarea instanței de recurs asupra unor motive invocate de aceasta prin întâmpinare, motive ce nu sunt susceptibile de valorificare pe această cale de retractare, ce pun în discuție aspecte cu privire la calitatea de autoritate publică a ADS și de aplicare a prevederilor Legii nr. 554/2004, care au fost soluționate prin decizia pronunțată, aspecte ce tind să readucă în examinare fondul cauzei.

În consecință, este evident că intimata din recurs, contestatoarea din prezenta cauză, încearcă, pe calea contestației în anulare, să readucă în discuție aspecte definitiv judecate, asupra cărora instanța de recurs s-a pronunțat. În continuare, Înalta Curte urmează a analiza prevalenta dreptului comunitar într-o situație particulară observând și dacă dreptul intern este în acord cu garanțiile statuate prin Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cu referire expresă la respectarea dreptului privind accesul la justiție. Astfel, accesul la justiție reprezintă un principiu fundamental al organizării oricărui sistem judiciar democratic, având semnificații deosebite în plan procesual. În acest plan, accesul liber la justiție se concretizează în prerogativele pe care le implică dreptul la acțiune.

Ca o garanție a respectării drepturilor omului, Convenția prevede în art. 6 pct. 1 dreptul oricărei persoane la un proces echitabil, ceea ce se traduce prin dreptul de acces concret și efectiv, care presupune ca justițiabilul să beneficieze de o posibilitate clară și concretă de a contesta atingerea adusă drepturilor sale. Liberul acces la justiție este consacrat prin art. 21 din Constituția României, iar orice condiționare a accesului la justiție ar reprezenta o nesocotire a unui principiu fundamental constituțional.

Este adevărat că prin art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului a fost consacrat dreptul la un proces echitabil, acesta presupunând în abordarea Curții Europene printre altele și egalitatea armelor, motivarea hotărârii, dar și dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor, acest drept neputând fi considerat efectiv decât în măsura în care aceste observații sunt analizate cum se cuvine de instanța de judecată. Critica ce privește nerespectarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului este una formală, însă din examinarea actelor de la dosar se poate constata că, contestatoarea a beneficiat de un proces echitabil, cu respectarea tuturor drepturilor procesuale, iar instanța și-a exercitat rolul activ cu respectarea întocmai a dispozițiilor art. 129 alin. (5) C. proc.

civ. Se cuvin a fi reamintite și concluziile CEDO legate de faptul că instanțele nu pot utiliza oportunitatea creată prin contestația în anulare formulată pentru a reexamina mijloacele de probă și pentru a desființa hotărâri definitive și obligatorii, vezi cauza Mitrea, cauza Androne și jurisprudența constantă a Curții în sensul că dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 și trebuie interpretate în lumina preambulului Convenției, care consacră, printre altele, preeminența dreptului ca parte a moștenirii comune a părților contractante. Or, unul dintre aspectele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității juridice, care impune ca atunci când instanțele au pronunțat o soluție definitivă, soluția lor să nu poată fi repusă în discuție, vezi cazul Brumărescu c/României, acest principiu subliniind faptul că nici o parte nu poate solicita anularea unei hotărâri definitive și obligatorii doar pentru a obține o nouă rejudecare a cauzei.

Cum în speță, criticile formulate nu se circumscriu dispozițiilor art. 317 alin. (1) pct. 2 și nici art. 318 alin. (1) C. proc. civ., contestatoarea solicitând în realitate o reexaminare a fondului recursului, aspecte ce nu pot fi corectate în această cale de atac, contestația în anulare fiind o cale de retractare și nu de reformare a soluției atacate, Înalta Curte, urmează să respingă ca nefondată, contestația în anulare formulată în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepția tardivității și inadmisibilității contestației în anulare formulate de intimata Agenția Domeniilor Statului București, ca nefondate. Respinge contestația în anulare formulată de contestatoarea SC A.C.N. SRL Nalbant, județul Tulcea, împotriva Deciziei nr. 2991 din 1 iunie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, ca nefondată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 februarie 2013. Procesat de GGC - LM