ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 753/2013

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 753/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra contestației

în anulare de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Decizia nr. 2991 din 1 iunie 2012 Înalta

Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis recursul declarat de

reclamanta Agenția Domeniilor Statului București împotriva Sentinței civile nr.

150 din 3 noiembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a

civilă, pe care a casat-o, a admis acțiunea în anulare, a anulat Sentința

arbitrală nr. 156 din 30 iunie 2011 a Curții de Arbitraj Comercial

Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României și a trimis

cauza spre competentă soluționare la Tribunalul București.

În argumentarea

acestei decizii, instanța de recurs a apreciat în esență, că acțiunea arbitrală

a fost înregistrată la Tribunalul Arbitral la data de 10 noiembrie 2010, dată

la care modificările din 19 mai 2008 la Legea nr. 554/2004 statuau asupra

competenței de soluționare a litigiilor în care autoritatea publică este

implicată, apreciind că potrivit acestor dispoziții numai litigiile aflate pe

rolul instanțelor la data intrării în vigoare a legii vor continua să se judece

potrivit legii aplicabile la momentul sesizării instanței, astfel că

interpretând per a contrario dispozițiile art. 27 din lege, a statuat că toate

litigiile înregistrate după intrarea ei în vigoare vor fi în competența

instanțelor de contencios administrativ.

A mai reținut

instanța că prevederile art. 8 din Legea nr. 554/2004, în aplicarea

principiului priorității interesului public, în interpretarea dată art. 27 din

lege, stabilesc drepturile persoanelor vătămate prin lipsa răspunsului

autorității publice, inclusiv reparația pentru daunele cauzate, precum și

competența instanței care soluționează litigiile legate de încheierea,

modificarea, interpretarea, executarea sau încetarea contractului și că în

raport de aceste dispoziții legale, clauza compromisorie stabilită de părți

prin art. 10.1 din contractul de concesiune prin care au convenit atribuirea

unei jurisdicții private a puterii de a soluționa eventualele litigii ce decurg

din executarea contractului, a devenit caducă, motivat de faptul că efectele

sale sunt contrare normelor de ordine publică.

Instanța a reținut că

celelalte motive de recurs nu mai pot forma obiectul unor critici de

nelegalitate, cât timp s-a constatat o altă competență de soluționare a

litigiului.

Împotriva Deciziei

nr. 2991 din 1 iunie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a

civilă, a formulat contestație în anulare contestatoarea SC A.C.N. SRL Nalbant,

întemeiată pe dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 2 și art. 318 alin. (1) C.

proc. civ., prin care a solicitat admiterea acesteia, anularea deciziei

pronunțate în recurs și fie, trimiterea cauzei la Secțiile Unite ale Înaltei

Curți în vederea soluționării unei sesizări de schimbare a practicii judiciare

în materia valabilității clauzei compromisorii inclusă în contractele de

concesiune încheiate de ADS, sau stabilirea unui termen de judecată pentru

soluționarea recursului.

Invocând art. 317

alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., în criticile formulate, contestatoarea a

susținut că, decizia instanței de recurs a fost dată de judecători cu

încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență, astfel că

soluția pronunțată este în discordanță cu practica constantă a instanței

supreme cu privire la validitatea clauzelor compromisorii în contractele de

concesiune încheiate cu ADS, care va fi supusă unui regim juridic de drept

administrativ, numai atunci când obiectul său vizează punerea în valoare a unor

bunuri proprietate publică, or contractul de concesiune menționat are ca obiect

punerea în valoare a bunurilor aflate în proprietate privată a statului.

Contestatoarea

susține că, față de opinia unitară a Înaltei Curți, exprimată în mai multe

decizii pronunțate în cauze similare, este evident că, prin Decizia nr. 2991,

secția a II-a civilă a modificat practica judiciară în materia interpretării și

aplicării dispozițiilor din Legea nr. 554/2004, considerând că în toate

cazurile clauza compromisorie din contractele de concesiune încheiate cu ADS nu

este valabilă, indiferent dacă obiectul contractului ar fi un teren proprietate

publică sau un teren proprietate privată a statului.

Mai mult decât atât,

acest contract nu este un contract administrativ în sensul Legii nr. 554/2004,

situație în raport de care competența de soluționare a litigiilor apărute între

părți revine instanțelor de drept comun.

În mod eronat în

recurs, instanța i-a atribuit ADS calitatea de autoritate publică care a

acționat în regim de putere publică, calitate pe care nu a avut-o niciodată în

raporturile contractuale cu societatea sa și a apreciat că, clauza

compromisorie existentă în Contractul de concesiune nr. 2 din 10 aprilie 2002

este caducă, în condițiile în care aceasta este pe deplin valabilă și

operabilă.

Contestatoarea a mai

susținut că decizia pronunțată în recurs, este rezultatul unei greșeli

materiale, fiind dată cu încălcarea art. 318 C. proc. civ., prin neluarea în

considerare a apărărilor formulate de societatea sa prin întâmpinarea la

recurs, întrucât judecătorul în soluțiile pe care le pronunță trebuie să se

raporteze la jurisprudența Curții Europene, interpretându-le în mod

corespunzător și chiar înlăturând dispozițiile legale interne contrare

convenției.

Astfel, prin art. 6

din Convenția Europeană a Drepturilor Omului a fost consacrat dreptul la un

proces echitabil, acesta presupunând în abordarea CEDO printre altele și

egalitatea armelor între părțile în proces și motivarea hotărârii, invocând

cauzele Dombo Beheer. B. V. c/ Olandei ind. 3, Perez c/Franței ind. 4, E. der

Hurk c/Olandei ind. 5, Albina c/României, și că prin. art. 318 teza a II-a C.

proc. civ. s-a consacrat doar pentru recurent posibilitatea de a-și valorifica

pe calea contestației în anulare susținerile formulate prin cererea de recurs

și omise de instanță, legiuitorul deschizând calea contestației în anulare doar

uneia din părți.

Instanța de recurs nu

s-a pronunțat asupra unor apărări esențiale formulate de societatea sa prin

întâmpinare, sens în care apreciază că nu i-a fost asigurată în cauză o

judecată cu respectarea exigențelor dreptului la un proces echitabil, conform

art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și că a încălcat principiul

motivării hotărârilor, principiul securității juridice și principiul

nediscriminării, invocând cauzele Beian c/României, Păduraru împotriva

României, Broniowski împotriva Poloniei, Zielinski și Pradal și Gonzales

c/Franței.

Intimata ADS

București prin întâmpinarea depusă la dosar, a cerut respingerea contestației

în anulare ca nefondată, pentru motivele formulate în scris.

Prealabil examinării

criticilor invocate prin contestația în anulare, Înalta Curte urmează a analiza

în conformitate cu dispozițiile art. 137 C. proc. civ., raportat la art. 319

alin. (2) din același cod, excepția tardivității formulării cererii

completatoare a motivelor contestației în anulare, cât și a cererii inițiale,

excepție invocată de către intimata ADS București.

Dispozițiile art. 319

alin. (2) C. proc. civ. stabilesc termene diferențiate, pentru promovarea

contestației în anulare, după cum hotărârea irevocabilă se aduce la îndeplinire

sau nu, pe cale de executare silită.

Astfel, în speță se

constată că Decizia nr. 2991 din 1 iunie 2012, pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție, secția a II-a civilă, nu este susceptibilă de executare

silită, devenind aplicabile prevederile art. 319 alin. (2) teza a II-a C. proc.

civ., care stabilesc că împotriva hotărârilor irevocabile care nu se aduc la

îndeplinire pe cale de executare silită, contestația în anulare poate fi

introdusă în termen de 15 zile de la data când contestatorul a luat cunoștință

de hotărâre, dar nu mai târziu de un an de la data când hotărârea a rămas

irevocabilă.

În cauză, pronunțarea

hotărârii s-a făcut la data de 1 iunie 2012, potrivit mențiunilor din Decizia

nr. 2991, iar promovarea contestației în anulare a fost înregistrată pe rolul

instanței la data de 15 octombrie 2012, iar cererea copletatoare a motivelor

contestației în anulare a fost depusă la 15 ianuarie 2013.

Cum contestația în

anulare a fost făcută cu respectarea prevederilor art. 319 alin. (2) teza a II-a

C. proc. civ. și avându-se în vedere faptul că prin Decizia nr. 2991 din 1

iunie 2012, pronunțată în recurs, a fost admis recursul împotriva Sentinței

civile nr. 150 din 3 noiembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București,

secția a VI-a civilă, pe care a casat-o, a admis acțiunea în anulare, a fost

anulată Sentința arbitrală nr. 156 din 30 iunie 2011 a Curții de Arbitraj

Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României și

trimisă cauza spre competentă soluționare la Tribunalul București, care este

irevocabilă și nu se comunică părților, Înalta Curte va respinge excepția

tardivității contestației în anulare.

Înalta Curte,

deliberând asupra excepției inadmisibilității cererii, apreciază că, nu poate

fi socotită inadmisibilă contestația în anulare sub motiv că abuziv

contestatoarea a invocat pe această cale criticile pe care și-a întemeiat

cererea, întrucât prin declararea contestației în anulare, contestatoarea luând

act de soluția pronunțată în recurs, își prezervă un drept în valorificarea

efectivă a acestei căi de atac, conferită de lege, astfel că excepția va fi

respinsă.

Examinând contestația

în anulare formulată de contestatoarea SC A.C.N. SRL Nalbant, împotriva

Deciziei nr. 2991 din 1 iunie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

secția a II-a civilă, Curtea urmează a o respinge ca nefondată, pentru

considerentele ce se vor arăta în continuare:

Calea procedurală a

contestației în anulare specială poate fi utilizată de părțile care au

participat la soluționarea recursului.

Nemulțumirea

contestatorului privind soluția însăși nu poate conduce la redeschiderea

procedurii într-un alt caz decât cele limitativ arătate de art. 317 C. proc.

civ. (lipsă de procedură și necompetența instanței) și art. 318 C. proc. civ.

(greșeală materială și omisiunea de a cerceta vreun motiv de modificare sau de

casare).

Potrivit art. 317

alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., hotărârile irevocabile pot fi atacate cu

contestație în anulare, dacă hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea

dispozițiilor de ordine publică privind competența numai dacă acestea nu au

putut fi invocate pe calea apelului sau recursului.

Motivul de retractare

întemeiat pe art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. nu este fondat, întrucât

în speță instanța de recurs a stabilit competența materială în soluționarea

fondului cauzei în favoarea Tribunalului București, ca urmare a soluționării

recursului formulat de Agenția Domeniilor Statului București, în raport de

motivele invocate, de textele legale în vigoare la data introducerii cererii de

chemare în judecată, care statuau imperativ asupra competenței de soluționare a

litigiilor în care o autoritate publică era implicată, cu aplicarea

principiului priorității interesului public.

Astfel, Înalta Curte

de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, legal învestită cu soluționarea

căii de atac și ținând seama de dispozițiile art. 304

1

C. proc. civ,

de încălcarea normelor de ordine publică, prevăzute de art. 343

3

și

364 lit. a) și b) C. proc. civ., privind competența tribunalului arbitral de a

soluționa prezenta cauză, a hotărât că urmare prevederilor legale ulterioare

momentului încheierii contractului dintre părți, clauza compromisorie prevăzută

la art. 10.1 din contractul de concesiune a devenit caducă, motivat de faptul

că efectele sale sunt contrare unor norme de ordine publică, aspecte față de

care s-a ajuns la soluția dată prin decizia contestată, instanța de recurs

stabilind în mod corect și legal competența materială de soluționare a cauzei

în favoarea Tribunalului București.

Din considerentele

deciziei contestate rezultă că instanța de recurs a apreciat că litigiul nu

este susceptibil de a fi soluționat pe calea arbitrajului, întrucât pârâta

Agenția Domeniilor Statului București este instituție de interes public,

potrivit art. 4 din Legea nr. 268/2001, căreia nu-i sunt aplicabile normele

tranzitorii de la art. 27 din Legea nr. 554/2004 privitoare la contractele

publice.

În ceea ce privește

practica judiciară a secției de contencios administrativ și fiscal, a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, invocată de contestatoare în susținerea ipotezei

reglementate de art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., aceasta nu poate fi

reținută ca jurisprudență în cauză, întrucât Decizia nr. 6 din 6 ianuarie 2011

și Decizia nr. 1286 din 5 mai 2009, nu au avut ca obiect validarea clauzei

compromisorii din contractele de concesiune încheiate cu ADS și nici că Decizia

nr. 2991 din 1 iunie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a

civilă, ce face obiectul contestației în anulare de față ar fi schimbat

practica pe acest aspect, având în vedere faptul că, contestatoarea reiterează

critici cu caracter devolutiv ce tind la o reexaminare pe fond a normelor de

competență incidente în cauză.

Unul dintre

temeiurile contestației este art. 318 C. proc. civ. potrivit căruia:

„Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când

dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța,

respingând recursul sau admițându-l numai în parte a omis din greșeală să cerceteze

vreunul dintre motivele de modificarea sau de casare".

În sensul textului de

mai sus, greșeală materială înseamnă greșeală de fapt și nu de judecată, de

apreciere a probelor ori de interpretare a dispozițiilor legale.

Având în vedere

caracterul de excepție al dispozițiilor art. 318 C. proc. civ., textul

presupune o interpretare restrictivă în sensul că trebuie avute în vedere numai

acele greșeli materiale care au caracter procedural și care au dus în mod

necesar la pronunțarea unei soluții eronate. Cu alte cuvinte, pentru a putea fi

admisă o contestație în anulare îndreptată împotriva deciziei pronunțată de o

instanță de recurs, este necesar ca eroarea materială gravă, invocată de parte,

să privească o problemă de procedură. O atare eroare trebuie să fie în legătură

cu aspectele formale ale judecății în recurs, pentru verificarea căreia să nu

fie necesară o reexaminare a fondului sau o reapreciere a probelor.

În contextul

precizat, se constată că prin motivele evocate contestatoarea a criticat decizia

instanței de recurs pe alte chestiuni decât cele procedurale. Or, această cale

de atac - contestația în anulare - tinde la anularea unei hotărâri pronunțată

în recurs nu pentru că judecata nu a fost bine făcută, ci pentru motivele

expres prevăzute de lege.

Art. 318 C. proc.

civ., urmărește cu alte cuvinte, neregularitățile evidente privind actele de

procedură și nu cele referitoare la problemele de fond, întrucât pe această

cale legală nu s-a urmărit să deschidă părților recursul la recurs sub motivul

că nu s-a stabilit corect situația de fapt.

Revenind la motivele

contestației în anulare se poate observa cu ușurință că, contestatoarea invocă

formal nepronunțarea instanței de recurs asupra unor motive invocate de aceasta

prin întâmpinare, motive ce nu sunt susceptibile de valorificare pe această

cale de retractare, ce pun în discuție aspecte cu privire la calitatea de

autoritate publică a ADS și de aplicare a prevederilor Legii nr. 554/2004, care

au fost soluționate prin decizia pronunțată, aspecte ce tind să readucă în

examinare fondul cauzei.

În consecință, este

evident că intimata din recurs, contestatoarea din prezenta cauză, încearcă, pe

calea contestației în anulare, să readucă în discuție aspecte definitiv

judecate, asupra cărora instanța de recurs s-a pronunțat.

În continuare, Înalta

Curte urmează a analiza prevalenta dreptului comunitar într-o situație

particulară observând și dacă dreptul intern este în acord cu garanțiile

statuate prin Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cu referire expresă la

respectarea dreptului privind accesul la justiție.

Astfel, accesul la

justiție reprezintă un principiu fundamental al organizării oricărui sistem

judiciar democratic, având semnificații deosebite în plan procesual. În acest

plan, accesul liber la justiție se concretizează în prerogativele pe care le

implică dreptul la acțiune.

Ca o garanție a

respectării drepturilor omului, Convenția prevede în art. 6 pct. 1 dreptul

oricărei persoane la un proces echitabil, ceea ce se traduce prin dreptul de

acces concret și efectiv, care presupune ca justițiabilul să beneficieze de o

posibilitate clară și concretă de a contesta atingerea adusă drepturilor sale.

Liberul acces la

justiție este consacrat prin art. 21 din Constituția României, iar orice

condiționare a accesului la justiție ar reprezenta o nesocotire a unui

principiu fundamental constituțional.

Este adevărat că prin

art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului a fost consacrat dreptul la

un proces echitabil, acesta presupunând în abordarea Curții Europene printre

altele și egalitatea armelor, motivarea hotărârii, dar și dreptul părților de a

prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor, acest

drept neputând fi considerat efectiv decât în măsura în care aceste observații

sunt analizate cum se cuvine de instanța de judecată.

Critica ce privește

nerespectarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului este una

formală, însă din examinarea actelor de la dosar se poate constata că,

contestatoarea a beneficiat de un proces echitabil, cu respectarea tuturor

drepturilor procesuale, iar instanța și-a exercitat rolul activ cu respectarea

întocmai a dispozițiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ.

Se cuvin a fi

reamintite și concluziile CEDO legate de faptul că instanțele nu pot utiliza

oportunitatea creată prin contestația în anulare formulată pentru a reexamina

mijloacele de probă și pentru a desființa hotărâri definitive și obligatorii,

vezi cauza Mitrea, cauza Androne și jurisprudența constantă a Curții în sensul

că dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 și trebuie interpretate în

lumina preambulului Convenției, care consacră, printre altele, preeminența

dreptului ca parte a moștenirii comune a părților contractante.

Or, unul dintre

aspectele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității

juridice, care impune ca atunci când instanțele au pronunțat o soluție

definitivă, soluția lor să nu poată fi repusă în discuție, vezi cazul

Brumărescu c/României, acest principiu subliniind faptul că nici o parte nu poate

solicita anularea unei hotărâri definitive și obligatorii doar pentru a obține

o nouă rejudecare a cauzei.

Cum în speță,

criticile formulate nu se circumscriu dispozițiilor art. 317 alin. (1) pct. 2

și nici art. 318 alin. (1) C. proc. civ., contestatoarea solicitând în

realitate o reexaminare a fondului recursului, aspecte ce nu pot fi corectate

în această cale de atac, contestația în anulare fiind o cale de retractare și

nu de reformare a soluției atacate, Înalta Curte, urmează să respingă ca

nefondată, contestația în anulare formulată în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția

tardivității și inadmisibilității contestației în anulare formulate de intimata

Agenția Domeniilor Statului București, ca nefondate.

Respinge contestația

în anulare formulată de contestatoarea SC A.C.N. SRL Nalbant, județul Tulcea,

împotriva Deciziei nr. 2991 din 1 iunie 2012 pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție, secția a II-a civilă, ca nefondată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 26 februarie 2013.

Procesat de GGC - LM