ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4333/2013

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4333/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor dosarului constată următoarele:

Că, la data de 15 iunie 2011, prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului Vaslui, reclamanta SC M. SA Vaslui prin

lichidator judiciar M.R.L.I. SPRL, a chemat în judecată SC P. SA Huși

solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 100.122,40 RON, reprezentând debit

neachitat, precum și la plata dobânzii legale aferente până la achitarea

debitului.

Reclamanta a arătat

că, prin Încheierea nr. 83/F din data de 4 mai 2005, pronunțată de Tribunalul

Vaslui în Dosar nr. 10/89/1997, a fost deschisă procedura falimentului

împotriva SC M. SA Vaslui, fiind desemnat în calitate de lichidator judiciar

M.R.L.I. SPRL și că, între părți a existat o colaborare comercială, în cadrul

căreia a livrat bunuri către pârâtă, fiind emis un număr de 10 facturi și că

ulterior, în anul 2005, pârâta a întocmit un număr de 34 foi de parcurs, în

baza cărora a fost emis către reclamantă un număr de 8 facturi.

Reclamanta a susținut

că părțile au convenit stingerea debitelor reciproce încheind un număr de opt

procese-verbale de compensare, însă, prin Sentința penală nr. 328 din 11 martie

2009 a Judecătoriei Vaslui, s-a dispus anularea celor 34 foi de parcurs, a

celor 8 facturi emise de pârâtă și a celor 8 procese-verbale de compensare,

astfel că pârâta figurează în contabilitatea reclamantei cu un debit restant,

în cuantum de 100.122,40 RON.

Deși reclamanta a

încercat rezolvarea acestei situații litigioase pe cale amiabilă, pârâta nu a

dat curs invitației la conciliere.

Tribunalul Vaslui,

secția civilă, prin Sentința civilă nr. 245/2010 din 20 februarie 2012, a admis

excepția prescripției dreptului la acțiune, formulată de pârâta SC P. SA Huși

și în consecință a respins acțiunea în pretenții formulată de reclamanta SC M.

SA Vaslui prin lichidator judiciar M.R.L.I. SPRL în contradictoriu cu pârâta SC

P. SA Huși.

Pentru a pronunța

această hotărâre, tribunalul a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 7 din

Decretul nr. 167/1958, prescripția începe să curgă de la data când se naște

dreptul la acțiune, iar în cazul de față, dată fiind natura litigiului, potrivit

art. 8 din același act normativ, pentru repararea pagubei pricinuite prin fapta

ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să

cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

Prin Rechizitoriul

nr. 2187/P/2005, înregistrat la Judecătoria Vaslui, la data de 20 octombrie

2006 la nr. 6996/2006, Dosar nou 4538/333/2006, au fost trimiși în judecată

inculpații A.P. și I.L., acesta din urmă pentru săvârșirea infracțiunilor

prevăzute de art. 290, 246 și art. 25 raportat la art. 290 C. pen., faptele

expuse în actul de sesizare a instanței fiind aceleași cu cele care stau la

baza acțiunii civile de față.

În timpul procesului

penal, prin Încheierea instanței de fond din 30 aprilie 2007, s-a dispus

introducerea în cauză, în calitate de parte vătămată, a SC M. SA Vaslui, prin

reprezentantul legal de la acea dată, fiind legal citată pentru termenul din 21

mai 2007, termen mai înainte de care, la data de 11 mai 2007, lichidatorul

societății comerciale-parte vătămată, M.R.L.I. SPRL, a solicitat la studiu

dosarul penal, având posibilitatea de a lua cunoștință de actele și lucrările

dosarului.

Instanța a reținut

că, în cauză, promovarea unei acțiuni civile când aceasta derivă dintr-o faptă

penală este condiționată de respectarea dispozițiilor art. 15 și 19 C. proc.

civ. ce privesc, deopotrivă, atât termenul de constituire ca parte civilă în

procesul penal, cât și modalitatea în care se exercită acest drept.

Tribunalul a

constatat că hotărârea penală privește faptele administratorului SC P. SA Huși,

că termenul de la care a luat naștere dreptul reclamantei la promovarea

acțiunii civile în despăgubire a fost 21 mai 2007, când aceasta a fost citată

și a luat cunoștință despre actele dosarului și a rămas pasivă față de

posibilitatea de a se constitui parte civilă în procesul penal și că acțiunea

civilă, aflată în directă legătură cu procesul penal, a fost înregistrată la

data de 15 iunie 2011, aceasta fiind promovată peste termenul de 3 ani, ceea

ce, în condițiile art. 3 din Decretul nr. 167/1958, echivalează cu intervenirea

prescripției dreptului la acțiune față de reclamantă.

Prin Decizia nr.

156/2012 din 28 septembrie 2012, Curtea de Apel Iași, secția civilă, a admis

apelul declarat de reclamanta SC M. SA Vaslui prin lichidator judiciar M.R.L.I.

SPRL Iași împotriva Sentinței civile nr. 245/2012 din data de 20 februarie 2012

a Tribunalului Vaslui, secția civilă, pe care a anulat-o.

A respins excepția

prescripției dreptului la acțiune, formulată de pârâta SC P. SA Huși și a

trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Vaslui.

Pentru a pronunța

această decizie, instanța de apel, reținând corect situația de fapt, a respins

susținerea pârâtei referitoare la indicarea în calea de atac, de către SC M. SA

Vaslui, a unui alt temei juridic al pretențiilor formulate prin cererea de

chemare în judecată, apreciind că, spre deosebire de obiectul acțiunii care nu

poate fi schimbat, instanța de judecată, în exercitarea rolului activ, este

îndreptățită și chiar obligată, pentru a contribui la ocrotirea intereselor

legitime ale părților, să dea acțiunii calificarea juridică corectă, astfel că,

raportat la susținerile reclamantei din cererea de chemare în judecată, a

constatat că dreptul la acțiune ce privește creanțele SC M. SA Vaslui, izvorâte

din cele 10 facturi emise în baza raporturilor juridice contractuale dintre

părți și care au fost înaintate pârâtei spre plată, s-a născut la momentul

scadenței fiecăreia dintre aceste facturi, iar dreptul la acțiune al

reclamantei ce are ca obiect repararea pagubei cauzate acesteia de către pârâtă

prin emiterea, în mod nelegal, a unui număr de 34 foi de parcurs și a 8

facturi, care au stat la baza compensării datoriei pe care o avea SC P. SRL

față de reclamantă, cu o datorie nereală pe care prima societate ar fi avut-o față

de ce-a de a doua societate s-a născut la data rămânerii definitive a Sentinței

penale nr. 328 din 11 martie 2009 a Judecătoriei Vaslui, de anulare a

proceselor-verbale de compensare, respectiv, la data de 14 decembrie 2010, când

s-a respins recursul declarat împotriva Deciziei penale nr. 63/A din 19 martie

2010.

Astfel, Curtea de

Apel Iași a constatat că primul drept privește o acțiune în răspundere

contractuală, căruia, în materia termenului de prescripție, îi este aplicabilă

regula generală înscrisă în art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, iar al

doilea drept privește acțiunea în răspundere pentru paguba cauzată reclamantei

prin fapta ilicită a prepușilor pârâtei căreia, sub aspectul începerii

termenului de prescripție, îi este aplicabilă regula specială instituită prin

art. 8 alin. (1) din același decret.

În consecință, în

primul raport juridic care își are izvorul într-un act juridic, contractul de

furnizare produse și servicii, ce are ca subiecte părțile din prezenta cauză,

dreptul la acțiune s-a născut la data scadenței fiecărei facturi emise în baza

contractului, care potrivit art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, este și

data de la care a început să curgă termenul de prescripție.

Tot astfel, în al

doilea raport juridic, născut dintr-un fapt juridic, ce are ca subiecte

reclamanta și prepușii pârâtei, autori ai pagubei produse prin falsificarea

celor 34 foi de parcurs și a celor 8 facturi care emană de la SC P. SA Huși, și

care au stat la baza compensării debitelor reciproce dintre părți, dreptul la

acțiune și, concomitent, prescripția acestuia, potrivit art. 8 alin. (1) din

Decretul nr. 167/1958, s-au născut la data când reclamanta a cunoscut sau

trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspundea de ea.

În consecință,

împrejurările privind existența a două raporturi juridice diferite, succesiunea

în timp a acestora și condiționarea celui de-al doilea raport de existența

primului, raportate la identitatea termenului de prescripție sub aspectul

duratei acestuia, exclud posibilitatea nașterii concomitente a dreptului la

acțiunea în răspundere contractuală și a dreptului la acțiunea în răspundere

civilă.

Astfel, instanța a

reținut că, potrivit art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, dreptul la

acțiunea contractuală al reclamantei și, implicit, termenul de la care începe

să curgă, pe acest temei, s-au născut, la data scadenței fiecăreia dintre cele

10 facturi înaintate pârâtei spre plată, iar dreptul la acțiune al reclamantei

în răspundere pentru paguba produsă prin falsificarea ordinelor de deplasare și

a facturilor care au stat la baza compensării și, implicit, termenul de

prescripție a dreptului material la acțiune s-au născut la data rămânerii

definitive a Sentinței penale nr. 328 din 11 martie 2009 a Judecătoriei Vaslui,

de anulare a proceselor-verbale de compensare, respectiv, la data de 14

decembrie 2010, când s-a respins recursul declarat împotriva Deciziei penale

nr. 63/A din 19 martie 2010, întrucât până la rămânerea definitivă a sentinței

penale de anulare a proceselor-verbale de compensare, a operat prezumția de

nevinovăție a prepușilor pârâtei și că reclamanta nu putea să aibă certitudinea

că i s-a produs o pagubă, câtă vreme actele de compensare erau în ființă până

la rămânerea definitivă a hotărârii de anulare a lor.

Împotriva Deciziei

nr. 156/2012 din 28 septembrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția

civilă, a declarat recurs pârâta SC P. SA Huși, întemeiat pe art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., criticând-o pentru nelegalitate, solicitând în concluzie admiterea recursului,

modificarea deciziei, în sensul respingerii apelului reclamantei și menținerea

ca legală a sentinței instanței de fond.

În criticile

formulate, recurenta-pârâtă a susținut în esență următoarele:

- Că decizia

pronunțată de instanța de apel este nelegală, întrucât a fost dată cu

încălcarea principiului disponibilității și a dreptului la apărare al

reclamantei, care a ales calea acțiunii directe, a răspunderii contractuale a

pârâtei, născută din neplata prețului, și nu a răspunderii indirecte pentru

fapta altuia, prevăzută de art. 1000 alin. (3) C. civ., a răspunderii civile

delictuale.

- În mod greșit a

reținut instanța de apel în considerentele deciziei că, în cazul răspunderii

contractuale, este aplicabil art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, că

termenul de prescripție curge de la data scadenței fiecăreia dintre cele 10

facturi și că în cauză a intervenit prescripția extinctivă, în condițiile în

care termenul de prescripție nu a fost nici întrerupt și nici suspendat.

- Că raționamentul

juridic al instanței în pronunțarea deciziei recurate, în sensul că între părți

ar exista două raporturi juridice, unul între reclamantă și pârâtă, iar altul

între reclamantă și prepușii pârâtei, dar și cu privire la regulile

prescripției este eronat.

Astfel, greșit a

reținut Curtea de Apel Iași că în cazul răspunderii civile delictuale, dreptul

la acțiune al reclamantei s-ar fi năsut la data rămânerii definitive a

hotărârii de condamnare, întrucât până la acel moment a operat prezumția de

nevinovăție și că reclamanta nu avea certitudinea producerii pagubei, în

condițiile în care aceste aspecte sunt lipsite de relevanță, avându-se în

vedere că termenul de prescripție curge de la data la care Parchetul de pe

lângă Judecătoria Vaslui i-a adus la cunoștință reclamantei că a fost săvârșită

o faptă penală, prin care i-a fost creat un prejudiciu, că procesele-verbale de

compensare din 2005 nu sunt reale, cu atât mai mult cu cât aceasta nu s-a

constituit parte civilă în dosarul penal.

Înalta Curte,

analizând recursul declarat de pârâta SC P. SA Huși împotriva Deciziei nr.

156/2012 din 28 septembrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția

civilă, prin prisma criticilor formulate și temeiurilor de drept invocate, a

constatat că acesta este nefondat pentru următoarele considerente.

Susținerea

recurentei, privind depășirea limitelor învestirii instanței de apel prevăzută

de art. 295 C. proc. civ., este nefondată, întrucât instanța în virtutea

rolului său activ, instituit de dispozițiile art. 129 alin. (1) din același cod,

avea obligația să pună în discuția părților orice chestiune care putea să

conducă la justa soluționare a cauzei, astfel că această împrejurare nu este de

natură a determina o altă soluție, față de critica principală referitoare la

greșita aplicare a prevederilor art. 7 alin. (1) și art. 8 alin. (1) din

Decretul nr. 167/1958.

Se reține astfel că,

în mod corect a apreciat instanța de apel că față de susținerile reclamantei

din cererea de chemare în judecată, un drept la acțiune ce privește creanțele,

izvorâte din cele 10 facturi emise de aceasta, are la bază raportul juridic

care a derivat din contractul de furnizare produse și servicii, iar celălalt

drept la acțiune al reclamantei ce privește repararea pagubei cauzată acesteia

de către pârâtă prin emiterea, în mod nelegal, a unui număr de 34 foi de

parcurs și a 8 facturi, care au stat la baza compensării datoriei pe care o

avea SC P. SRL față de reclamantă, privește acțiunea în răspundere pentru

paguba cauzată reclamantei prin fapta ilicită a prepușilor pârâtei.

Potrivit art. 7 din

Decretul nr. 167/1958, prescripția începe să curgă de la data când se naște

dreptul la acțiune sau dreptul de a cere executarea silită, iar conform art. 8

alin. (1) din același act normativ, dreptul la acțiune în repararea pagubei

pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a

cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de

ea.

Astfel, în cazul

răspunderii civile contractuale, ce izvorăște dintr-un act juridic, respectiv

din contractul de furnizare produse și servicii, ce are ca subiecte părțile din

prezenta cauză, dreptul reclamantei la acțiune s-a născut la data scadenței

fiecărei facturi emise în baza contractului, care potrivit art. 7 alin. (1) din

Decretul nr. 167/1958, este și data la care începe să curgă termenul de

prescripție a acestuia.

Tot astfel, în cazul

răspunderii civile delictuale, născută dintr-un fapt juridic, ce are ca

subiecte reclamanta și prepușii pârâtei, autori ai pagubei produse prin

falsificarea celor 34 foi de parcurs și a celor 8 facturi care emană de la SC

P. SA Huși, și care au stat la baza compensării debitelor reciproce dintre

părți, dreptul la acțiune și, concomitent, prescripția acestuia, potrivit art.

8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, s-a născut la data rămânerii definitive

a Sentinței penale nr. 328 din 11 martie 2009 a Judecătoriei Vaslui, de anulare

a proceselor-verbale de compensare, respectiv, la data de 14 decembrie 2010,

când s-a respins recursul declarat împotriva Deciziei penale nr. 63/A din 19

martie 2010.

Cum în cauză este

vorba despre două raporturi juridice diferite, cu succesiune diferită în timp,

se reține că sub aspectul duratei termenului de prescripție, este exclusă

posibilitatea nașterii concomitente a dreptului la acțiunea în răspundere

contractuală și a dreptului la acțiunea în răspundere civilă delictuală, după

cum corect a reținut și instanța de apel.

Din această

perspectivă, instanța de apel a examinat în mod just cauza dedusă judecății,

reținând că pentru pretențiile reclamantei pe cele două capete de cerere,

conform prevederilor art. 7 alin. (1) și art. 8 alin. (1) din Decretul nr.

167/1958, dreptul la acțiune și, concomitent, prescripția acestuia urmează a fi

examinate în cazul răspunderii civile contractuale de la data scadenței

fiecărei facturi emise în baza contractului, iar în cazul răspunderii civile

delictuale, de la data rămânerii definitive a Sentinței penale nr. 328 din 11

martie 2009 a Judecătoriei Vaslui, de anulare a proceselor-verbale de

compensare, respectiv, de la data de 14 decembrie 2010, când a fost respins

recursul declarat împotriva Deciziei penale nr. 63/A din 19 martie 2010,

întrucât a operat prezumția de nevinovăție a prepușilor pârâtei și că

reclamanta nu putea să aibă certitudinea că i s-a produs o pagubă, câtă vreme

actele de compensare erau în ființă până la rămânerea definitivă a hotărârii de

anulare a lor.

Față de

considerentele de mai sus și având în vedere că decizia instanței de apel este

legală, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează să

respingă recursul pârâtei ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de pârâta SC P. SA Huși împotriva Deciziei nr. 156/2012 din

28 septembrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 5 decembrie 2013.

Procesat

de GGC - AZ