ÎCCJ, decizie (scj.ro #82874)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #82874) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Acțiune

în pretenții. Existența a două raporturi juridice distincte,

cu succesiune diferită în timp. Efecte cu privire la

prescripția dreptului la acțiune

Cuprins pe materii:

Drept comercial. Prescripția extinctivă

Index alfabetic:

acțiune în răspundere civilă contractuală

-

acțiune în răspundere civilă delictuală

-

prescripția dreptului material la acțiune

Decretul

nr. 167/1958, art. 7 alin. (1), art. 8 alin. (1)

În

cazul în care pretențiile reclamantei decurg din două raporturi

juridice distincte, cu succesiune diferită în timp, unul întemeiat pe

răspunderea civilă contractuală și celălalt pe

răspunderea civilă delictuală, cel

de-al

doilea raport fiind condiționat de existența primului

,

este

exclusă posibilitatea nașterii concomitente a dreptului la

acțiunea în răspunderea contractuală și a dreptului la

acțiunea în răspundere civilă delictuală, prescripția

începând să curgă de la termene diferite, potrivit art. 7 alin. (1)

și art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

Secția a II-a civilă,

Decizia

nr. 4333 din 5 decembrie 2013

Notă

:

Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția

extinctivă a fost abrogat de Legea nr. 71/2011 la data de 1 octombrie 2011.

La data

de 15.06.2011, prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vaslui,

reclamanta

SC M. SA Vaslui prin lichidator judiciar M.R.L. Iași SPRL

a chemat în judecată

SC P. SA Huși

solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 100.122,40 lei, reprezentând

debit neachitat, precum și la plata dobânzii legale aferente până la

achitarea debitului.

Reclamanta

a arătat că,  prin încheierea nr. 83/F din data de 04.05.2005,

pronunțată de Tribunalul Vaslui în dosar nr. X0/89/1997, a fost

deschisă procedura falimentului împotriva

SC M.

SA Vaslui

, fiind desemnat în calitate de lichidator judiciar

M.R.L.

Iași SPRL

și că între părți a existat o colaborare

comercială în cadrul căreia a livrat bunuri către pârâtă,

fiind emise un număr de 10 facturi și că, ulterior, în anul

2005, pârâta a întocmit un număr de 34 foi de parcurs în baza cărora

au fost emise către reclamantă un număr de 8 facturi.

Reclamanta

a susținut că părțile au convenit stingerea debitelor

reciproce încheind un număr de opt procese-verbale de compensare,

însă, prin sentința penală nr. 328 din 11.03.2009 a

Judecătoriei  Vaslui s-a dispus anularea celor 34 foi de parcurs, a celor

8 facturi emise de pârâtă și a celor 8 procese-verbale de compensare,

astfel că pârâta figurează în contabilitatea reclamantei cu un debit

restant, în cuantum de 100.122,40 lei.

Deși

reclamanta a încercat rezolvarea acestei situații litigioase pe cale

amiabilă pârâta nu a curs invitației la conciliere.

T

ribunalul Vaslui, Secția civilă,

prin sentința civilă nr. 245/2010 din 20.02.2012, a admis

excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de

pârâta

SC P. SA Huși

și, în

consecință, a respins acțiunea în pretenții formulată

de reclamanta

SC M. SA Vaslui prin lichidator judiciar M.R.L. Iași SPRL

în contradictoriu cu pârâta S

SC P. SA Huși

.

Pentru

a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut că,

p

otrivit

dispozițiilor art. 7 din Decretul 167/1958, prescripția începe

să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune, iar

în cazul de față, dată fiind natura litigiului, potrivit art. 8

din același act normativ, pentru repararea pagubei pricinuite prin fapta

ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a

cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care

răspunde de ea.

Prin rechizitoriul nr. 2187/P/2005, înregistrat la Judecătoria Vaslui, la data de 20.10.2006 la nr. xx96/2006, dosar nou xx38/333/2006, au

fost trimiși în judecată inculpații A.P. și I.L., acesta

din urmă pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de

art. 290, 246 și art. 25 raportat la art. 290 C. pen., faptele expuse în actul de sesizare a instanței fiind aceleași cu cele care

stau la baza acțiunii civile de față.

În timpul procesului penal, prin încheierea instanței de

fond din 30.04.2007, s-a dispus introducerea în cauză, în calitate de

parte vătămată, a

SC M. SA Vaslui

, prin

reprezentantul legal de la acea dată, fiind legal citată pentru

termenul din 21.05.2007, termen mai înainte de care, la data de 11.05.2007,

lichidatorul societății comerciale - parte vătămată,

M.R.L. Iași SPRL

,

a solicitat la studiu dosarul penal, având posibilitatea de a lua

cunoștință de actele și lucrările dosarului.

Instanța a reținut că, în cauză, promovarea

unei acțiuni civile când aceasta derivă dintr-o faptă

penală este condiționată de respectarea dispozițiilor art.

15 și 19 C.proc.civ. ce privesc, deopotrivă, atât termenul de

constituire ca parte civilă în procesul penal,  cât și modalitatea în

care se exercită acest drept.

Tribunalul a constatat că hotărârea penală

privește faptele administratorului

SC P.

SA Huși

,

că termenul de la care a luat naștere dreptul reclamantei la

promovarea acțiunii civile în despăgubire, a fost 21.05.2007, când

aceasta a fost citată și a luat cunoștință despre

actele dosarului și a rămas pasivă față de

posibilitatea de a se constitui parte civilă în procesul penal și

că acțiunea civilă, aflată în directă

legătură cu procesul penal, a fost înregistrată la data de

15.06.2011, aceasta fiind promovată peste termenul de 3 ani, ceea ce, în

condițiile art. 3 din Decretul 167/1958, echivalează cu intervenirea

prescripției dreptului la acțiune față de reclamantă.

Prin

decizia nr. 156/2012 din 28 septembrie 2012, Curtea de Apel Iași,

Secția civilă, a a

dmis apelul declarat de

reclamanta SC M. SA Vaslui prin lichidator judiciar M.R.L. Iași SPRL

împotriva sentinței civile nr. 245/2012 din data de 20.02.2012 a

Tribunalului Vaslui, Secția civilă, pe care a anulat-o.

A respins

excepția prescripției dreptului la acțiune, invocată de

pârâta

SC P. SA Huși

și a trimis cauza spre

rejudecare la Tribunalul Vaslui.

Pentru a

pronunța această decizie, instanța de apel, reținând corect

situația de fapt, a respins susținerea pârâtei referitoare la

indicarea în calea de atac, de către

SC M.

SA Vaslui

, a unui alt temei juridic al pretențiilor formulate prin

cererea de chemare în judecată, apreciind că,

spre deosebire de obiectul acțiunii care nu poate fi schimbat,

instanța de judecată, în exercitarea rolului activ, este

îndreptățită și chiar obligată, pentru a contribui la

ocrotirea intereselor legitime ale părților, să dea

acțiunii calificarea juridică corectă, a

stfel că,

raportat la susținerile reclamantei din cererea de chemare în

judecată, a constatat că dreptul la acțiune ce privește

creanțele

SC M. SA Vaslui

, izvorâte din cele 10 facturi

emise în baza raporturilor juridice contractuale dintre părți și

care au fost înaintate pârâtei spre plată, s-a născut la momentul

scadenței fiecăreia dintre aceste facturi, iar dreptul la

acțiune al reclamantei ce are ca obiect repararea pagubei cauzate acesteia

de către pârâtă prin emiterea, în mod nelegal a unui număr de 34

foi de parcurs și a 8 facturi, care au stat la baza compensării

datoriei pe care o avea SC P. SRL față de reclamantă, cu o

datorie nereală pe care prima societate ar fi avut-o față de

ce-a de a doua societate s-a născut la data rămânerii definitive a

sentinței penale nr. 328 din 11.03.2009 a Judecătoriei Vaslui, de anulare

a proceselor-verbale de compensare, respectiv, la data de 14.12.2010, când s-a

respins recursul declarat împotriva deciziei penale nr. 63/A din 19.03.2010.

Astfel,

Curtea de Apel Iași a constatat că primul drept privește o

acțiune în răspundere contractuală, căruia, în materia

termenului de prescripție, îi este aplicabilă regula generală

înscrisă în art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, iar al doilea

drept privește acțiunea în răspundere pentru paguba cauzată

reclamantei prin fapta ilicită a prepușilor pârâtei căruia, sub

aspectul începerii termenului de prescripție, îi este aplicabilă

regula specială instituită prin art. 8 alin. (1) din același

decret.

În

consecință, în primul raport juridic care își are izvorul

într-un act juridic, contractul de furnizare produse și servicii, ce are

ca subiecte părțile din prezenta cauză, dreptul la acțiune

s-a născut la data scadenței fiecărei facturi emise în baza

contractului, care potrivit art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, aceasta

este și data de la care a început să curgă termenul de prescripție.

Tot astfel,

în al doilea raport juridic, născut dintr-un fapt juridic, ce are ca

subiecte reclamanta și prepușii pârâtei, autori ai pagubei produse

prin falsificarea celor 34 foi de parcurs și a celor 8 facturi care

emană de la SC P. SA Huși, și care au stat la baza

compensării debitelor reciproce dintre pârâți, dreptul la

acțiune și, concomitent, prescripția acestuia, potrivit art. 8

alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, s-au născut la data când reclamanta a

cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care

răspundea de ea.

În

consecință, împrejurările privind existența a două

raporturi juridice diferite, succesiunea în timp a acestora și

condiționarea celui  de-al doilea raport de existența primului,

raportate la identitatea termenului de prescripție sub aspectul duratei

acestuia, exclud posibilitatea nașterii concomitente a dreptului la

acțiunea în răspunderea contractuală și a dreptului la

acțiunea în răspundere civilă.

Astfel

instanța a reținut că, potrivit art. 7 alin. (1) din Decretul

nr. 167/1958, dreptul la acțiunea contractuală al reclamantei și

implicit, termenul de la care începe să curgă, pe acest temei, s-au

născut, la data scadenței fiecăreia dintre cele 10 facturi

înaintate pârâtei spre plată, iar dreptul la acțiune al reclamantei

în răspundere pentru paguba produsă prin falsificarea ordinelor de

deplasare și a facturilor care au stat la baza compensării și,

implicit, termenul de prescripție a dreptului material la acțiune

s-au născut la data rămânerii definitive a sentinței penale nr.

328 din 11.03.2009 a Judecătoriei Vaslui, de anulare a proceselor-verbale

de compensare, respectiv, la data de 14.12.2010, când s-a respins recursul

declarat împotriva deciziei penale nr. 63/A din 19.03.2010, întrucât până

la rămânerea definitivă a sentinței penale de anulare a

proceselor-verbale de compensare, a operat prezumția de

nevinovăție a prepușilor pârâtei și că reclamanta nu

putea să aibă certitudinea că i s-a produs o pagubă,

câtă vreme actele de compensare erau în ființă până la

rămânerea definitivă a hotărârii de anulare a lor.

Î

mpotriva

deciziei nr. 156/2012 din 28 septembrie 2012, pronunțată de Curtea de

Apel Iași, Secția civilă, a

declarat recurs pârâta

SC P. SA Huși, întemeiat pe art. 304

pct. 9 C.proc.civ., criticând-o pentru nelegalitate, solicitând în concluzie

admiterea recursului, modificarea deciziei, în sensul respingerii apelului

reclamantei și menținerea ca legală a sentinței

instanței de fond.

În

criticile formulate, recurenta-pârâtă a susținut, în

esență, următoarele:

-

Că decizia pronunțată de instanța de apel este

nelegală, întrucât a fost dată cu încălcarea principiul

disponibilității și a dreptului la apărare al reclamantei,

care a ales calea acțiunii directe, a răspunderii contractuale a

pârâtei, născută din neplata prețului, și nu a

răspunderii indirecte pentru fapta altuia, prevăzută de art.

1000 alin. (3) C. civ., a răspunderii civile delictuale.

- În

mod greșit a reținut instanța de apel în considerentele deciziei

că în cazul răspunderii contractuale este aplicabil art. 7 alin. (1)

din Decretul nr. 167/1958, că termenul de prescripție curge de la

data scadenței fiecăreia dintre cele 10 facturi și că în

cauză a intervenit prescripția extinctivă, în condițiile în

care termenul de prescripție nu a fost nici întrerupt și nici

suspendat.

-

Că raționamentul juridic al instanței în pronunțarea

deciziei recurate, în sensul că între părți ar exista două

raporturi juridice, unul între reclamantă și pârâtă, iar altul

între reclamantă și prepușii pârâtei, dar și cu privire la

regulile prescripției este eronat.

Astfel,

greșit a reținut Curtea de Apel Iași că în cazul

răspunderii civile delictuale dreptul la acțiune al reclamantei s-ar

fi năsut la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare,

întrucât până la acel moment a operat prezumția de

nevinovăție și că reclamanta nu avea certitudinea

producerii pagubei, în condițiile în care aceste aspecte sunt lipsite de

relevanță, avându-se în vedere că termenul de prescripție

curge de la data la care Parchetul de pe lângă Judecătoria Vaslui i-a

adus la cunoștință reclamantei că a fost

săvârșită o faptă penală, prin care i-a fost creat un

prejudiciu, că procesele-verbale de compensare din 2005 nu sunt reale, cu

atât mai mult cu cât aceasta nu s-a constituit parte civilă în dosarul

penal.

Înalta

Curte, analizând recursul declarat de pârâta

SC P.

SA Huși

împotriva

deciziei nr. 156/2012 din 28

septembrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel Iași, Secția

civilă, prin prisma criticilor formulate și temeiurilor de drept

invocate, a constatat că acesta este nefondat pentru următoarele

considerente.

Susținerea

recurentei, privind depășirea limitelor investirii instanței de

apel prevăzută de art. 295 C.proc.civ., este nefondată, întrucât

instanța în virtutea rolului său activ, instituit de

dispozițiile art. 129 alin. (1) din același cod, avea obligația

să pună în discuția părților orice chestiune care

putea să conducă la justa soluționare a cauzei, astfel că

această împrejurare nu este de natură a determina o altă

soluție, față de critica principală referitoare la

greșita aplicare a prevederilor art. 7 alin. (1) și art. 8 alin. (1)

din Decretul nr. 1671958.

Se

reține astfel că în mod corect a apreciat instanța de apel

că față de

susținerile reclamantei

din cererea de chemare în judecată,

un drept la

acțiune ce privește

creanțele, izvorâte din

cele 10 facturi emise de aceasta, are la bază raportul juridic care a

derivat din contractul de furnizare produse și servicii, iar celălalt

drept la acțiune al reclamantei ce privește repararea pagubei

cauzată acesteia de către pârâtă prin emiterea, în mod nelegal a

unui număr de 34 foi de parcurs și a 8 facturi, care au stat la baza

compensării datoriei pe care o avea SC  P. SRL față de

reclamantă, privește acțiunea în răspundere pentru paguba

cauzată reclamantei prin fapta ilicită a prepușilor pârâtei.

Potrivit

art. 7 din Decretul nr. 1671958, prescripția începe să curgă de

la data când se naște dreptul la acțiune sau dreptul de a cere

executarea silită, iar conform

art. 8 alin. (1) din

același

act normativ, dreptul la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin

fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a

cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care

răspunde de ea.

Astfel,

în cazul răspunderii civile contractuale ce izvorăște dintr-un

act juridic, respectiv din contractul de furnizare produse și servicii ce

are ca subiecte părțile din prezenta cauză, dreptul reclamantei

la acțiune s-a născut la data scadenței fiecărei facturi

emise în baza contractului, care potrivit art. 7 alin. (1) din Decretul nr.

167/1958, este și data la care începe să curgă termenul de

prescripție a acestuia.

Tot

astfel, în cazul răspunderii civile delictuale, născută dintr-un

fapt juridic, ce are ca subiecte reclamanta și prepușii pârâtei, autori

ai pagubei produse prin falsificarea celor 34 foi de parcurs și a celor 8

facturi care emană de la SC P. SA Huși, și care au stat la baza

compensării debitelor reciproce dintre părți, dreptul la

acțiune și, concomitent, prescripția acestuia, potrivit art. 8

alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, s-a născut la data rămânerii

definitive a sentinței penale nr. 328 din 11.03.2009 a Judecătoriei

Vaslui, de anulare a proceselor-verbale de compensare, respectiv, la data de

14.12.2010, când s-a respins recursul declarat împotriva deciziei penale nr.

63/A din 19.03.2010.

Cum în

cauză este vorba despre două raporturi juridice diferite, cu

succesiune diferită în timp, se reține că sub aspectul duratei

termenului de prescripție, este exclusă posibilitatea nașterii

concomitente a dreptului la acțiunea în răspunderea contractuală

și a dreptului la acțiunea în răspundere civilă

delictuală, după cum corect a reținut și instanța de

apel.

Din

această perspectivă, instanța de apel a examinat în mod just

cauza dedusă judecății, reținând că pentru

pretențiile reclamantei pe cele două capete de cerere, conform

prevederilor art. 7 alin. (1) și art. 8 alin. (1) din Decretul nr.

167/1958, dreptul la acțiune și, concomitent, prescripția

acestuia urmează a fi examinate în cazul răspunderii civile

contractuale de la data scadenței fiecărei facturi emise în baza

contractului, iar în cazul răspunderii civile delictuale de la data

rămânerii definitive a sentinței penale nr. 328 din 11.03.2009 a

Judecătoriei Vaslui, de anulare a proceselor-verbale de compensare,

respectiv, de la data de 14.12.2010, când a fost a respins recursul declarat

împotriva deciziei penale nr. 63/A din 19.03.2010, întrucât a operat

prezumția de nevinovăție a prepușilor pârâtei și

că reclamanta nu putea să aibă certitudinea că i s-a produs

o pagubă, câtă vreme actele de compensare erau în ființă

până la rămânerea definitivă a hotărârii de anulare a lor.

Față de considerentele de mai sus și având în

vedere că decizia instanței de apel este legală, Înalta Curte,

în temeiul art. 312 alin. (1) C.proc.civ., a respins recursul pârâtei ca

nefondat.