ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1831/2014

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1831/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra recursului de

față:

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea adresată Judecătoriei Suceava

la data de 14 martie 2008, înregistrată sub nr. 1798/314/2007, reclamanții T.E.

și T.I. au solicitat în contradictoriu cu pârâtele SC "B.C." SA -

Sucursala Suceava și SC "S.F." SRL Fălticeni, constatarea nulității

absolute a Contractelor de garanție imobiliară nr. X1 din 25 octombrie 2004

autentificat sub nr. X2 din 25 octombrie 2004 de Biroul Notarului Public V.I.;

nr. X3 din 15 septembrie 2005 autentificat sub nr. X4 din 15 septembrie 2005 de

Biroul Notarului Public A.I.; nr. X5 din 17 noiembrie 2005 autentificat sub nr.

X6 din 17 noiembrie 2005 de Biroul Notarului Public A.I., cu cheltuieli de

judecată.

Prin Sentința civilă

nr. 1980 din 14 aprilie 2008, Judecătoria Suceava a admis excepția

necompetenței materiale invocată din oficiu și a declinat competența de

soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Suceava, conform disp. art. 2

pct. 1 lit. a) C. proc. civ. și art. 3 pct. 11 C. com., potrivit cărora sunt

considerate acte de comerț operațiunile de bancă și schimb, sens în care

practica judiciară a decis constant că împrumutul și garanțiile acestuia sunt

comerciale, dacă sunt făcute de către un comerciant.

Cauza a fost

înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava la data de 16 mai 2008 sub nr.

1798/314/2008.

Prin Sentința nr.

3100 din 16 octombrie 2008, Tribunalul Suceava, secția comercială, contencios

administrativ și fiscal, a respins, ca nefondată, acțiunea în anulare formulată

de reclamanții T.E. și T.I. în contradictoriu cu pârâtele SC "B.C."

SA. - Sucursala Suceava și SC "S.F." SRL reținând, în principal că,

contractele de ipotecă a căror constatare de nulitate reclamanții au

solicitat-o, au fost încheiate conform prevederilor legale ale art. 1774 - 1776

C. civ. și semnate de aceștia, consimțământul lor la încheiere fiind absolut

valabil.

Cu privire la

reclamanta T.E., instanța a reținut că aceasta l-a împuternicit pe reclamantul

T.I. - soț, care, în baza procurii speciale autentificate sub nr. X7 din 17

noiembrie 2005 la BNP L.C. a semnat în mod valabil contractul ca și mandatar al

acesteia, prev. art. 1536 C. civ. fiind astfel respectate.

Instanța de fond a

apreciat că în cauză, în lipsa incidenței prev. art. 953, 960 C. civ.,

consimțământul reclamanților la încheierea contractelor a fost valabil

exprimat, vicierea lui prin eroare, dol, violență, nefiind dovedită în cauză.

Prin Decizia nr. 98

din 29 noiembrie 2010, Curtea de Apel Suceava, secția comercială, contencios

administrativ și fiscal, a admis apelul declarat de reclamanți, a schimbat

Sentința nr. 3100 din 16 octombrie 2008 și, în rejudecare, a admis acțiunea și

a constatat nulitatea contractelor de ipotecă (garanție imobiliară): nr. X1 din

25 octombrie 2004 autentificat de notar public I.V. sub nr. X2 din 29 octombrie

2004; nr. X9 din 15 septembrie 2005 autentificat de notar public A.I. sub nr.

X4 din 15 septembrie 2005; nr. X5 din 17 noiembrie 2005 autentificat de notar

public A.I. sub nr. X6 din 17 noiembrie 2005, reținând instanța de apel că, la

încheierea actului - Contractul nr. X1 din 25 octombrie 2004, reclamanții au

fost induși în eroare în legătură cu garanțiile contractului de împrumut, prin

aceea că au avut încredințarea din partea pârâților că bunul ipotecat nu se

află în pericol deoarece împrumutul fusese garantat și cu alte bunuri, inclusiv

proprietatea administratorului și patronului SC "S.F." SRL; or,

aceștia nu ar fi încheiat actul dacă cunoșteau că ulterior, bunurile garantate

urmau a fi scoase de sub gaj, contrar caracterului lui indivizibil stipulat la

art. 6.2 din contractul de credit.

Ca atare, s-a

constatat că este dată eroarea - viciu de consimțământ la încheierea acestui

contract - nr. X10 din 15 septembrie 2005, deoarece, contrar prev. art. 6 pct.

2 din Contractul de credit nr. X11 din 25 octombrie 2004, acest contract a fost

modificat ulterior fără știrea reclamanților, prin Actul adițional nr. X11 din

11 martie 2005 (prin care pârâții au procedat la micșorarea garanțiilor prin

scoaterea de sub gaj a unui număr de 7 bunuri aparținând SC S.F. SRL și stocul

de marfă proprietatea aceluiași).

Împotriva acestei

decizii a promovat recurs pârâta Banca Comercială "C." SA Sibiu -

Sucursala Suceava, care a fost admis prin Decizia nr. 2502 din 23 iunie 2011

pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială

(Dosar nr. 1798/314/2008) și s-a casat decizia recurată, iar cauza trimisă,

spre rejudecare, aceleiași instanțe, reținând că, instanța de apel trebuia să

analizeze existența sau inexistența unor cauze care conduceau, sau nu, la

nulitatea absolută a contractelor.

În rejudecare, Curtea

de Apel Suceava, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal,

prin Decizia nr. 30 din 11 iunie 2013 a admis apelul declarat de reclamanții

T.E. și T.I., a schimbat în totalitate Sentința nr. 3100 din 16 octombrie 2008

a Tribunalului Suceava, în sensul că a admis acțiunea, a constatat nulitatea

Contractelor de ipotecă X1 din 25 octombrie 2004 autentificat de notarul public

I.V. sub nr. X2 din 29 octombrie 2004; nr. X9 din 15 septembrie 2005

autentificat de notar public A.I. sub nr. X4 din 15 septembrie 2005 și nr. X5

din 17 noiembrie 2005 autentificat de notar public A.I. sub nr. X6 din 17

noiembrie 2005.

În argumentarea

acestei decizii instanța de apel a reținut, în esență, că intimata SC

"S.F." SRL Fălticeni a beneficiat de credite în valoare de 200.000

RON, 400.000 dolari SUA și respectiv 416.000 euro. În scopul acordării celor

trei credite s-a solicitat acestuia alături de alte garanții și o garanție

imobiliară. Intimata a propus garantarea creditului, de către terțe persoane

fizice, respectiv T.I. și T.E., cu ipoteca asupra imobilului constând în

apartament proprietatea soților T.I. și T.E., situat în mun. Suceava, str.

Dornelor, județul Suceava, ipotecile asupra imobilului au fost constituite prin

contractele de garanție imobiliară sus-arătate.

În ceea ce privește

Contractul de garanție imobiliară nr. X1 din 25 octombrie 2004, s-a constatat

că prima instanță a apreciat că nu poate analiza criticile referitoare la

nulitatea acestuia prin raportare la contractul de credit al cărui accesoriu

este atâta timp cât nu s-a solicitat și constatarea nulității contractelor de

credit.

Instanța de apel a

reținut că în condițiile în care acțiunea prin care aceste contracte au fost

atacate a fost respinsă irevocabil, reținându-se că reclamanții, fiind terți

față de aceste contracte, nu au căderea de a invoca motive de nulitate a

acestora, deci fără a se antama fondul cauzei, în mod greșit prima instanță nu

a analizat criticile invocate, mai ales că, cu privire la aceste contracte s-au

efectuat și cercetări penale finalizate prin Ordonanța prim-procurorului

Parchetului de pe lângă Tribunalul Suceava nr. 8/P/2010 din 28 decembrie 2011

prin care s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a pârâtei-intimate SC

B.C. SA și aplicarea unei amenzi administrative față de aceasta, nefiind astfel

analizată valabilitatea contractelor.

Având în vedere

dispozițiile din Contractul de credit nr. X11/2004, care nu a fost semnat de

către reclamanți, s-a constatat că susținerile acestora referitoare la lipsa

consimțământului, datorată falsei reprezentări a realității în momentul

constituirii garanției imobiliare sunt întemeiate, aceștia fiind convinși că în

realitate garantează împreună cu beneficiarii creditului și nu că vor fi

singurii care vor garanta obligația, aflându-ne astfel în fața unei lipse de

consimțământ datorată unei erori-obstacol.

De asemenea, pornind

de la faptul că reclamanții au înțeles să garanteze obligațiile din contractul

de credit având în vedere condițiile cu privire la care au fost în eroare, respectiv

multitudinea și siguranța garanțiilor, este evident că garantarea creditului în

condițiile actuale, ca urmare a scoaterii de sub ipotecă a tuturor celorlalte

garanții, apare ca fiind lipsită de cauză, respectiv acel element care constă

în obiectivul urmărit la încheierea unui asemenea act. Astfel, potrivit art.

966 C. civ., "obligația fără cauză sau fondată pe o cauză falsă, sau

nelicită, nu poate avea niciun efect".

În ceea ce privește

Contractul de garanție nr. X9 din 15 septembrie 2005, s-au constatat de

asemenea criticile ca fiind întemeiate.

Atâta timp cât în

contractul de ipotecă s-a stabilit că ipoteca se constituie până la concurența

sumei de 360.000 RON, plus dobânzile revizuibile și toate costurile aferente

creditului, inclusiv dobânzi penalizatoare, penalități și comisioane, instanța

de apel a considerat că nu a fost respectată cerința specializării sub aspectul

creanței garantate.

Cu privire la

Contractul de ipotecă nr. X5 din 17 noiembrie 2005, s-a constatat că acesta a

fost semnat de numitul T.I. în nume propriu, cât și în calitate de mandatar al

reclamantei T.E. Cu toate acestea, în procura specială autentificată sub nr. X7

din 17 noiembrie 2005, mandatara nu a indicat până la ce valoare înțelege să

garanteze creanța, ceea ce atrage nulitatea contractului de ipotecă, neexistând

un consimțământ valabil exprimat cu privire la constituirea ipotecii, procura

trebuind să respecte aceleași condiții de specializare ca și actul pentru

încheierea căruia a fost dată.

Împotriva acestei

decizii pârâta Banca Comercială C. SA a declarat recurs întemeiat pe

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în susținerea căruia recurenta a

arătat, în esență, că asupra valabilității contractelor de garanție imobiliară

s-a pronunțat cu putere de lucru judecat Înalta Curte de Casație și Justiție

prin Decizia nr. 1348/2010 în Dosarul nr. 152/86/2009.

Totodată, susține

recurenta, instanța de apel a interpretat și aplicat în mod greșit legea atunci

când a apreciat că indivizibilitatea garanțiilor presupune menținerea în bloc a

tuturor garanțiilor (constituite în mod independent) până la rambursarea

integrală a obligației principale, întrucât renunțarea la una dintre ipoteci ce

privea un bun imobil este un drept al creditorului și nu poate produce efecte

asupra celorlalte ipoteci independent constituite în baza unor contracte de

garanție separate.

Prin reținerea că

modificările survenite ulterior semnării contractelor de garanție ar fi de

natură să atragă nulitatea, instanța de apel a interpretat și aplicat greșit

legea, susține recurenta, întrucât modificările au intervenit ulterior semnării

și nu au cum să fie calificate ca motive de nulitate.

De asemenea,

recurenta susține că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit legea

atunci când a apreciat că intimații-reclamanți nu și-au exprimat în mod valabil

consimțământul la constituirea garanțiilor, în sensul renunțării la beneficiul

de diviziune în discuție, întrucât instanța de apel a răsturnat sarcina probei,

aducând ca argumente în sprijinul soluției pronunțate numai aprecierile pur

subiective ale intimaților-reclamanți, fără a ține cont că aceștia și-au

exprimat, în mod neechivoc, consimțământul în sensul suportării riscului

neachitării la scadență a creditului, dobânzilor și costurilor aferente,

indiferent de întinderea acestora și în lipsa probelor care susțineau poziția

acestora.

Reținerea instanței

în ceea ce privește nevalabilitatea procurii speciale autentificate sub nr. X7

din 17 noiembrie 2005, motivat de faptul că mandatara nu a indicat până la ce

valoare înțelege să garanteze creanța, susține recurenta, nu are nicio bază sau

temei legal, ceea ce în opinia instanței ar echivala cu inexistența unui

consimțământ valabil cu privire la constituirea ipotecii, instanța de apel

nemotivându-și această opinie eronată.

Pentru aceste motive

recurenta a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurate,

menținerea ca legală și temeinică a sentinței instanței de fond și pe cale de

consecință respingerea în tot ca neîntemeiată a cererii de chemare în judecată.

Intimații-reclamanți,

prin întâmpinarea depusă la dosar, au solicitat respingerea recursului ca

neîntemeiat și menținerea hotărârii recurate ca fiind temeinică și legală.

Înalta Curte,

analizând decizia prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale

aplicabile cauzei, reține caracterul fondat al recursului pentru următoarele

considerente:

Prin Decizia nr. 2502

din 23 iunie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă,

s-a admis recursul pârâtei Banca Comercială C. SA Sibiu - Sucursala Suceava,

s-a casat Decizia nr. 98 din 29 noiembrie 2010 a Curții de Apel Suceava, secția

comercială, de contencios administrativ și fiscal, și a fost trimisă cauza spre

rejudecare aceleiași instanțe.

Din considerentele

hotărârii de casare rezultă fără posibilitate de echivoc, îndrumările și

recomandările obligatorii date instanței în rejudecarea cauzei.

Astfel, prin decizia

de casare s-a reținut că instanța de apel trebuia să analizeze existența sau

inexistența unor cauze care duceau, sau nu, la nulitatea contractelor, nu să

analizeze existența unor vicii de consimțământ, mai ales că sub acest aspect

există putere de lucru judecat, aceasta rezultând din existența Sentinței

civile nr. 1199 din 15 iunie 2006 a Tribunalului Suceava, sentință rămasă definitivă

și irevocabilă.

Deși obligatorii

aceste recomandări, potrivit dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., este de

observat că instanța de apel nu s-a conformat recomandărilor date prin decizia

de casare, respectiv de a analiza existența sau inexistența unor cauze care

duceau, sau nu, la nulitatea contractelor de ipotecă, s-au analizat contractele

de credit.

Or, potrivit art. 315

alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârea instanței de recurs asupra

problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor

probe, sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

Soluția consacrată de

art. 315 alin. (1) C. proc. civ. are o justificare deplină și o legitimare

incontestabilă, ce decurge din însăși rațiunea controlului judiciar, dispozițiile

evocate limitând însă obligativitatea deciziei instanței de recurs la

problemele de drept dezlegate și la necesitatea administrării unor probe.

Prin urmare, modul de

interpretare a unui anumit text de lege, ori aplicarea unui anumit principiu de

drept, în condițiile determinate de instanța de recurs, este obligatorie pentru

judecătorii fondului, iar instanța determinată să rejudece cauza nu poate să

ignore o atare interpretare.

Cum în cauză nu a

fost examinată existența sau inexistența unor cauze care duceau, sau nu, la

nulitatea contractelor de ipotecă, așa cum a recomandat decizia de casare,

Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va

admite recursul, va casa hotărârea instanței de apel și va trimitere cauza spre

rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de pârâta Banca Comercială C. S.A. Sibiu - Sucursala Suceava împotriva

Deciziei nr. 30 din 11 iunie 2013 a Curții de Apel Suceava, secția a II-a civilă,

de contencios administrativ și fiscal.

Casează decizia

recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 22 mai 2014.

Procesat

de GGC - AZ