ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1774/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 2145 din 30 noiembrie 2011, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis excepția netimbrării și a anulat ca netimbrată cererea formulată de către reclamantul V.R.G. în contradictoriu cu pârâtul B.M. Pentru a se pronunța în acest mod, instanța de fond a reținut că reclamantul nu și-a îndeplinit obligația de achitare a taxei de timbru și a timbrului judiciar, deși a fost legal citat cu mențiunea privind obligația de a consemna taxă judiciară de timbru și timbru judiciar. Împotriva acestei hotărâri judecătorești a formulat apel în termen legal reclamantul V.R.G., criticând-o pentru nelegalitate, susținând că la primul termen de judecată, instanța de fond în mod nelegal a respins cererea de amânare formulată de reclamant, ca neîntemeiată, pe considerentul că reclamantul ar fi avut timp suficient să-și angajeze avocat.

A considerat apelantul-reclamant că instanța de fond, atunci când a hotărât respingerea cererii de amânare, a încălcat și interpretat eronat dispozițiile legate prevăzute de art. 24 din Constituția României (garantarea dreptului la apărare), art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și ale art. 156 C. proc. civ., efectuând o coroborare greșită a situației de fapt, reținând în mod esențial că o pretinsă imposibilitate medicală intervenita înaintea termenului de judecată nu constituie un motiv suficient pentru amânarea cauzei. Intimatul-pârât B.M. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat. Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin Decizia nr. 237/A din 11 iunie 2012, a admis apelul reclamantului, a anulat sentința apelată și a trimis cauza aceleiași instanțe pentru rejudecare.

În fundamentarea acestei decizii instanța de control judiciar a reținut, în esență, că neîndeplinirea obligației de timbrare trebuia analizată în contextul temeiniciei cererii de amânare formulate, aspect ce trebuia să conducă la acordarea unui nou termen de judecată pentru a da posibilitatea reclamantului să-și îndeplinească obligația plații taxei judiciare de timbru și timbru judiciar, cât și de a angaja un apărător calificat care putea eventual formula o cerere de ajutor public judiciar față de cuantumul mare al taxei judiciare de timbru datorate. Împotriva acestei decizii a formulat recurs pârâtul B.M., solicitând admiterea apelului, casarea deciziei atacate și menținerea ca fiind legală și temeinică a Sentinței nr. 2145 din 30 noiembrie 2011, pronunțată de Tribunalul București în această cauză, prin care a fost anulată ca netimbrată cererea privind acțiunea în anulare formulată de reclamantul V.R.G.

Recurentul-pârât își subsumează criticile motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arătând că instanța de apel a interpretat și a aplicat eronat dispozițiile legale prevăzute de art. 156 C. proc. civ., art. 24 din Constituția României (garantarea dreptului la apărare) și a celor prevăzute de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Precizează sub un prim aspect recurentul că, față de practica judiciară în materie, dispozițiile art. 156 C. proc. civ. nu constituie o restrângere și nici nu încalcă dreptul la apărare consacrat de art. 24 din Constituție, ci reprezintă o măsură de descurajare a exercitării cu rea-credință a drepturilor procesuale prin cereri de amânare a procesului în scopul tergiversării acestuia și al împiedicării înfăptuirii justiției.

Consideră că această cerere de amânare a avut în realitate scopul de a tergiversa cauza dedusă judecații și nu de a proteja dreptul la apărare al reclamantului. Așa cum a arătat și în fața instanței de apel, intimatul-reclamant a avut la dispoziție mai mult de două luni de zile pentru a-și angaja un apărător și pentru a plăti taxa judiciară de timbru, așa cum i s-a pus în vedere prin citație, deși citația pentru termenul de judecată din data de 30 noiembrie 2011 i-a fost trimisă intimatului-reclamant la data de 20 noiembrie 2011, acesta a dovedit o totală lipsă de diligență și de interes în această cauză, în sensul că nu a luat legătura cu un avocat în intervalul celor două luni de zile până la proces, care eventual putea să-l lămurească și cu privire la procedura achitării taxei judiciare de timbru.

Prin urmare, întrucât acesta nu a înțeles să se conformeze acestor dispoziții legale, arătându-și în mod vădit dezinteresul în această cauză, în mod corect la primul termen de judecată instanța de fond nu a ținut seama de cererea de amânare formulată de acesta și mai mult, a luat act de faptul că taxa de timbru nu a fost achitată, aplicând astfel sancțiunea impusă de art. 20 din Legea nr. 146/1997, respectiv aceea a anularii cererii de chemare în judecată ca netimbrată. Subsumat aceluiași motiv de nelegalitate recurentul-pârât precizează că în mod total eronat instanța de apel susține în motivarea deciziei faptul că dispozițiile art. 156 C. proc. civ., coroborate cu cele ale art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului impun fără restricție instanțelor de judecată acordarea unui termen pentru lipsă de apărare.

Consideră recurentul că cererea de amânare a soluționării cauzei pentru lipsă de apărare, respectiv pentru angajarea unui avocat, nu îndreptățea instanța să acorde un nou termen de judecată, în condițiile în care apelantul, fără nicio justificare, nu a îndeplinit obligația de plată a taxei de timbru, obligație personală care trebuie îndeplinită anticipat conform art. 20 alin. (1) al Legii nr. 146/1997 și care nu are nicio legătură cu asistența juridică acordată de avocat, instanța fiind obligată să examineze timbrajul înainte de a lua în discuție orice altă cerere. Conchide recurentul-pârât în sensul că instanța de apel a soluționat cauza cu neobservarea prevederilor art. 129 C. proc. civ., care arată că părțile au îndatorirea să urmărească desfășurarea și finalizarea procesului și au obligația să îndeplinească actele de procedură și să-și exercite drepturile procedurale în condițiile art. 723 C. proc.

civ., cu bună-credință. Intimatul-reclamant V.R.G. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate, constată că recursul este fondat, pentru următoarele motive ce se vor arăta. Pe de o parte, este de subliniat că obligația de timbrare a unei cereri, deși își are sorgintea în reglementări de natură fiscală, trebuie tratată ca un incident procedural întrucât este o excepție sui generis legată de învestirea instanței și vizează în mod esențial legalitatea actului de sesizare, urmând a fi analizată cu prioritate, înaintea oricăror alte cereri, în virtutea principiului consacrat de art. 137 alin. (1) C. proc.

civ., această abordare fiind în acord cu cerința soluționării cu celeritate a cauzelor și, de ce nu, cu principiul prezumării bunei-credințe a părților la momentul sesizării instanței. Pe de altă parte, este de reținut că, prin soluția pronunțată, instanța de apel a transferat practic caracterul imperativ unor norme cu regim supletiv, dat fiind faptul că prin dispozițiile art. 156 C. proc. civ., posibilitatea încuviințării sau nu a cererii de amânare este lăsată la aprecierea instanței, în funcție de temeinicia cererii. Din acest punct de vedere, existența unui interval de timp absolut rezonabil existent între data primirii citației de către reclamant și data formulării cererii de amânare ar trebui să constituie un argument decisiv în analiza unei cereri de amânare, formulată pe acest temei.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, constatând că decizia recurată a fost pronunțată cu interpretarea și aplicarea eronată a art. 156 C. proc. civ., cu ignorarea principiilor consacrate de art. 24 din Constituția României și de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în temeiul art. 312 C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurentul-pârât B.M., va modifica decizia recurată în sensul că va respinge apelul declarat de reclamantul V.R.G.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de recurentul-pârât B.M. împotriva Deciziei nr. 237/A din 11 iunie 2012, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, modifică decizia recurată, în sensul că respinge apelul declarat de reclamantul V.R.G. împotriva Sentinței nr. 2145 din 30 noiembrie 2011 a Tribunalului București, secția a V-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 23 aprilie 2013. Procesat de GGC - AZ