ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1774/2013

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 2145 din 30

noiembrie 2011, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis excepția

netimbrării și a anulat ca netimbrată cererea formulată de către reclamantul

V.R.G. în contradictoriu cu pârâtul B.M.

Pentru a se pronunța

în acest mod, instanța de fond a reținut că reclamantul nu și-a îndeplinit

obligația de achitare a taxei de timbru și a timbrului judiciar, deși a fost

legal citat cu mențiunea privind obligația de a consemna taxă judiciară de

timbru și timbru judiciar.

Împotriva acestei

hotărâri judecătorești a formulat apel în termen legal reclamantul V.R.G.,

criticând-o pentru nelegalitate, susținând că la primul termen de judecată,

instanța de fond în mod nelegal a respins cererea de amânare formulată de

reclamant, ca neîntemeiată, pe considerentul că reclamantul ar fi avut timp

suficient să-și angajeze avocat.

A considerat

apelantul-reclamant că instanța de fond, atunci când a hotărât respingerea

cererii de amânare, a încălcat și interpretat eronat dispozițiile legate

prevăzute de art. 24 din Constituția României (garantarea dreptului la

apărare), art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și ale art. 156

C. proc. civ., efectuând o coroborare greșită a situației de fapt, reținând în

mod esențial că o pretinsă imposibilitate medicală intervenita înaintea

termenului de judecată nu constituie un motiv suficient pentru amânarea cauzei.

Intimatul-pârât B.M.

a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat.

Curtea de Apel

București, secția a IV-a civilă, prin Decizia nr. 237/A din 11 iunie 2012, a

admis apelul reclamantului, a anulat sentința apelată și a trimis cauza

aceleiași instanțe pentru rejudecare.

În fundamentarea

acestei decizii instanța de control judiciar a reținut, în esență, că

neîndeplinirea obligației de timbrare trebuia analizată în contextul

temeiniciei cererii de amânare formulate, aspect ce trebuia să conducă la

acordarea unui nou termen de judecată pentru a da posibilitatea reclamantului

să-și îndeplinească obligația plații taxei judiciare de timbru și timbru

judiciar, cât și de a angaja un apărător calificat care putea eventual formula

o cerere de ajutor public judiciar față de cuantumul mare al taxei judiciare de

timbru datorate.

Împotriva acestei

decizii a formulat recurs pârâtul B.M., solicitând admiterea apelului, casarea

deciziei atacate și menținerea ca fiind legală și temeinică a Sentinței nr.

2145 din 30 noiembrie 2011, pronunțată de Tribunalul București în această

cauză, prin care a fost anulată ca netimbrată cererea privind acțiunea în

anulare formulată de reclamantul V.R.G.

Recurentul-pârât își

subsumează criticile motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9

C. proc. civ., arătând că instanța de apel a interpretat și a aplicat eronat

dispozițiile legale prevăzute de art. 156 C. proc. civ., art. 24 din

Constituția României (garantarea dreptului la apărare) și a celor prevăzute de

art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Precizează sub un

prim aspect recurentul că, față de practica judiciară în materie, dispozițiile

art. 156 C. proc. civ. nu constituie o restrângere și nici nu încalcă dreptul

la apărare consacrat de art. 24 din Constituție, ci reprezintă o măsură de

descurajare a exercitării cu rea-credință a drepturilor procesuale prin cereri

de amânare a procesului în scopul tergiversării acestuia și al împiedicării

înfăptuirii justiției.

Consideră că această

cerere de amânare a avut în realitate scopul de a tergiversa cauza dedusă

judecații și nu de a proteja dreptul la apărare al reclamantului.

Așa cum a arătat și

în fața instanței de apel, intimatul-reclamant a avut la dispoziție mai mult de

două luni de zile pentru a-și angaja un apărător și pentru a plăti taxa

judiciară de timbru, așa cum i s-a pus în vedere prin citație, deși citația

pentru termenul de judecată din data de 30 noiembrie 2011 i-a fost trimisă

intimatului-reclamant la data de 20 noiembrie 2011, acesta a dovedit o totală

lipsă de diligență și de interes în această cauză, în sensul că nu a luat

legătura cu un avocat în intervalul celor două luni de zile până la proces,

care eventual putea să-l lămurească și cu privire la procedura achitării taxei

judiciare de timbru.

Prin urmare, întrucât

acesta nu a înțeles să se conformeze acestor dispoziții legale, arătându-și în

mod vădit dezinteresul în această cauză, în mod corect la primul termen de

judecată instanța de fond nu a ținut seama de cererea de amânare formulată de

acesta și mai mult, a luat act de faptul că taxa de timbru nu a fost achitată,

aplicând astfel sancțiunea impusă de art. 20 din Legea nr. 146/1997, respectiv

aceea a anularii cererii de chemare în judecată ca netimbrată.

Subsumat aceluiași

motiv de nelegalitate recurentul-pârât precizează că în mod total eronat

instanța de apel susține în motivarea deciziei faptul că dispozițiile art. 156

C. proc. civ., coroborate cu cele ale art. 6 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului impun fără restricție instanțelor de judecată acordarea unui

termen pentru lipsă de apărare.

Consideră recurentul

că cererea de amânare a soluționării cauzei pentru lipsă de apărare, respectiv

pentru angajarea unui avocat, nu îndreptățea instanța să acorde un nou termen

de judecată, în condițiile în care apelantul, fără nicio justificare, nu a

îndeplinit obligația de plată a taxei de timbru, obligație personală care

trebuie îndeplinită anticipat conform art. 20 alin. (1) al Legii nr. 146/1997

și care nu are nicio legătură cu asistența juridică acordată de avocat,

instanța fiind obligată să examineze timbrajul înainte de a lua în discuție

orice altă cerere.

Conchide

recurentul-pârât în sensul că instanța de apel a soluționat cauza cu

neobservarea prevederilor art. 129 C. proc. civ., care arată că părțile au

îndatorirea să urmărească desfășurarea și finalizarea procesului și au

obligația să îndeplinească actele de procedură și să-și exercite drepturile

procedurale în condițiile art. 723 C. proc. civ., cu bună-credință.

Intimatul-reclamant

V.R.G. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca

nefondat.

Înalta Curte,

examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate, constată că

recursul este fondat, pentru următoarele motive ce se vor arăta.

Pe de o parte, este

de subliniat că obligația de timbrare a unei cereri, deși își are sorgintea în

reglementări de natură fiscală, trebuie tratată ca un incident procedural

întrucât este o excepție sui generis legată de învestirea instanței și vizează

în mod esențial legalitatea actului de sesizare, urmând a fi analizată cu

prioritate, înaintea oricăror alte cereri, în virtutea principiului consacrat

de art. 137 alin. (1) C. proc. civ., această abordare fiind în acord cu cerința

soluționării cu celeritate a cauzelor și, de ce nu, cu principiul prezumării

bunei-credințe a părților la momentul sesizării instanței.

Pe de altă parte,

este de reținut că, prin soluția pronunțată, instanța de apel a transferat

practic caracterul imperativ unor norme cu regim supletiv, dat fiind faptul că

prin dispozițiile art. 156 C. proc. civ., posibilitatea încuviințării sau nu a

cererii de amânare este lăsată la aprecierea instanței, în funcție de

temeinicia cererii. Din acest punct de vedere, existența unui interval de timp

absolut rezonabil existent între data primirii citației de către reclamant și

data formulării cererii de amânare ar trebui să constituie un argument decisiv

în analiza unei cereri de amânare, formulată pe acest temei.

În considerarea celor

ce preced, Înalta Curte, constatând că decizia recurată a fost pronunțată cu

interpretarea și aplicarea eronată a art. 156 C. proc. civ., cu ignorarea

principiilor consacrate de art. 24 din Constituția României și de art. 6 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în temeiul art. 312 C. proc. civ., va

admite recursul declarat de recurentul-pârât B.M., va modifica decizia recurată

în sensul că va respinge apelul declarat de reclamantul V.R.G.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de recurentul-pârât B.M. împotriva Deciziei nr. 237/A din 11 iunie

2012, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, modifică

decizia recurată, în sensul că respinge apelul declarat de reclamantul V.R.G.

împotriva Sentinței nr. 2145 din 30 noiembrie 2011 a Tribunalului București,

secția a V-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 23 aprilie 2013.

Procesat

de GGC - AZ