ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2588/2013

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2588/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând

asupra recursului ide față, din actele și lucrările dosarului, a constatat

următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 28

octombrie 2011, sub nr. 69475/3/2011, reclamantul A.M., în contradictoriu cu

pârâtul R.K.M., a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 110.000 euro,

reprezentând suma datorată de acesta potrivit convenției atestate la data de 17

noiembrie 2008 de avocatul M.A., neachitată, precum și obligarea pârâtului la

plata sumei de 10.000 euro, suma remisă acestuia cu titlu de împrumut prin

transfer bancar la data de 11 februarie 2010, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii,

reclamantul a arătat că prin convenția atestată la data de 17 noiembrie 2008 de

avocatul M.A., pârâtul s-a obligat să plătească o parte din valoarea bunurilor cumpărate

de reclamant pentru societatea la care părțile au fost asociați, respectiv suma

de 110.000 euro, iar părțile au convenit ca suma să fie achitată integral sau în

rate în contul SC K.I. SRL, până cel mai târziu la data încheierii în formă autentică

a contractelor de vânzare-cumpărare, potrivit antecontractelor din 17 decembrie

2008.

S-a mai arătat

că reclamantul s-a prezentat în vederea semnării contractelor de vânzare-cumpărare

în forma autentică, însă SC K.I. SRL nu a înțeles să execute obligația asumată și

să prezinte actele necesare transmiterii dreptului de proprietate asupra apartamentelor

ce au constituit obiectul antecontractelor, iar pârâtul nu a achitat partea din

preț pe care urma să o plătească potrivit convenției din 17 noiembrie 2008.

A mai arătat reclamantul

că suma de 10.000 euro a fost împrumutată pârâtului la data de 11 octombrie

2010 și urma să fie restituită de asemenea la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare

în formă autentică, potrivit antecontractelor din 17 decembrie 2008.

În drept, au fost

invocate prevederile art. 967, 1073, 1082, 1576 și urm. C. civ.

În ședința publică

din data de 09 aprilie 2012, Tribunalul a invocat din oficiu excepția netimbrării

cererii de chemare în judecată.

Prin sentința

civilă nr. 752 din 09 aprilie 2012, Tribunalul București, secția a IV-a civilă,

s-a admis excepția netimbrării și, în consecință, a fost anulată, ca netimbrată,

cererea formulată de reclamant.

S-a reținut că

prin rezoluția de primire a cererii, s-a stabilit în sarcina reclamantului, potrivit

dispozițiilor art. 2 alin. (1) și (11) din Legea nr. 146/1997 modificată, obligația

de a achita o taxă judiciară de timbru în cuantum de 8.873,45 RON și 2.342,80 RON,

precum și timbre judiciare în valoare de 10 RON, sub sancțiunea anulării cererii

ca netimbrată.

Deși legal citat

la domiciliul ales, cu mențiunea achitării taxei judiciare de timbru și a depunerii

timbrelor judiciare pentru termenul de judecată din 09 aprilie 2012 (conform dovezii

de îndeplinire a procedurii de citare), reclamantul nu s-a conformat dispozițiilor

Tribunalului.

Apărătorul ales

al acestuia s-a prezentat în instanța și a solicitat acordarea unui nou termen de

judecată în acest sens, cu motivarea că reclamantul nu a putut achita taxa judiciară

de timbru din motive medicale, cerere pe care prima instanță a respins-o, întrucât

reclamantul și apărătorul acestuia aveau cunoștință de obligația de achitare a taxei

judiciare de timbru încă din data de 15 noiembrie 2011, iar problemele de sănătate

ale reclamantului, atestate de înscrisul depus la dosar, au survenit în luna aprilie

2012, situație în care s-a apreciat că nu îl împiedicau pe reclamant să achite taxa

judiciară de timbru.

Față de dispozițiile

legale incidente în cauză, potrivit cărora taxa judiciară de timbru și timbrul judiciar

se plătesc anticipat, și cum reclamantul nu s-a conformat obligației de plată până

la termenul stabilit de instanță, Tribunalul a admis excepția netimbrării și, în

consecință, a dispus anularea cererii de chemare în judecată ca netimbrată.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel reclamantul A.M.

În motivarea apelului,

apelantul a criticat hotărârea instanței de fond ca fiind nelegală, fiind pronunțată

cu aplicarea greșită a legii și a arătat că instanța a aplicat o sancțiune, deși

la dosarul cauzei fusese depusă dovada că reclamantul s-a aflat în imposibilitate

obiectivă de prezentare din motive medicale. Aprecierile instanței conform cărora

reclamantul ar fi putut să achite taxa de timbru cu mult timp înainte de primul

termen de judecată nu au relevanță de vreme ce obligația nu a fost îndeplinită din

motive temeinice, și anume starea de boală a reclamantului.

Pe de altă parte,

neplata taxei de timbru nu pricinuia tergiversarea soluționării cauzei întrucât

instanței îi fusese adusă la cunoștință o eventuală lipsă de procedura cu pârâtul.

În acest context, apelantul a susținut că prin admiterea excepției i s-a închis

accesul la justiție în mod efectiv și a fost lezat în drepturile sale fundamentale,

în special în dreptul la un proces echitabil și dreptul la un recurs efectiv, așa

cum se regăsesc în conținutul art. 6 parag. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor

omului și a libertăților fundamentale. În dovedirea susținerilor sale în motivarea

apelului, reclamantul a invocat cauza Weissman și alții împotriva României (Decizia

din 28 septembrie 2004 și Hotărârea din data de 24 mai 2006).

În final, apelanta

a solicitat admiterea apelului, desființarea sentinței apelate și trimiterea cauzei

spre rejudecare instanței de fond.

În drept, au fost

invocate dispozițiile art. 297-298 C. proc. civ.

În dovedirea susținerilor,

nu a solicitat încuviințarea niciunui mijloc de probă.

Prin decizia civilă

nr. 347/A din 12 octombrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel București, secția

a IV-a civilă, a fost respins ca nefondat apelul reclamantului.

Referitor la prima

critică a reclamantului, instanța de apel a respins-o ca nefondată, întrucât potrivit

dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 146/1997, taxele judiciare de timbru

se plătesc anticipat.

Astfel, în primul

rând, apelantul-reclamant avea obligația de a achita taxa de timbru la data formulării

cererii de chemare în judecată, iar sancțiunea pentru nerespectarea acestei obligații

procedurale este anularea acțiunii sau a cererii, în conformitate cu alin. (3) al

art. 20 din Legea nr. 146/1997.

S-a constatat

că apelantul-reclamant a fost încunoștințat de obligația de a achita taxa de timbru

de la data de 15 noiembrie 2011, iar problemele de sănătate ale acestuia au survenit

în luna aprilie 2012, perioadă înăuntrul căreia reclamantul avea timp rezonabil

să achite taxa judiciară de timbru datorată, mai ales că o datora de la data promovării

cererii de chemare în judecată.

De asemenea, s-a

apreciat că motivele de sănătate invocate nu sunt de natură a determina o imposibilitate

obiectivă și insurmontabilă de a achita taxa de timbru care se poate plăti nu numai

în numerar, dar și prin alte mijloace de plată electronice (plată on line), în conformitate

cu art. 19 din Legea nr. 146/1997.

Prin urmare, instanța

de apel a constatat că în mod corect a procedat prima instanță, deoarece motivele

invocate de către apelant nu justificau necomplinirea timbrajului stabilit.

Referitor la încălcarea

dispozițiilor art. 6 parag. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și

a libertăților fundamentale, instanța de apel a reamintit că prin jurisprudența

sa Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că statele membre pot adopta

reglementări cu privire la procedura de judecată, prin care să se impună anumite

limitări (cum ar fi plata taxelor de timbru, obligativitatea unei proceduri prealabile).

Astfel, instituirea plății unei taxe de timbru a fost considerată ca fiind o limitare

rezonabilă, atâta timp cât există pârghiile necesare pentru a se contesta cuantumul

acesteia sau pentru a beneficia de scutiri.

În ceea ce privește

invocarea cauzei Weissman și alții c. României, instanța de apel a considerat că

nu își găsește aplicabilitatea în cauza de față deoarece în acea cauză s-a avut

în vedere lipsa unui mecanism eficient cu privire la acordarea unei scutiri a taxei

de timbru.

S-a apreciat,

în raport de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, că la momentul

legislativ actual, Legea nr. 146/1997 și O.U.G. nr. 51/2008 privind ajutorul public

judiciar în materie civilă prevede posibilitatea pentru persoanele care nu dispun

de resurse suficiente posibilitatea de a obține o scutire a taxei de timbru, cerere

compatibilă cu exigențele art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor

omului și a libertăților fundamentale, deoarece este de competența instanțelor judecătorești

și poate face obiectul unui recurs efectiv în dreptul intern.

De asemenea, instanța

de apel a invocat jurisprudența Curții Constituționale (Decizia nr. 593 din 04

mai 2010, publicată în M. Of. nr. 472/09.07.2010 și Decizia nr. 50 din 14

ianuarie 2010, publicată în M. Of. nr. 219/08.04.2010), potrivit cărora accesul

la justiție nu înseamnă gratuitate. Nicio dispoziție constituțională nu interzice

stabilirea taxelor de timbru în justiție, fiind justificat ca persoanele care se

adresează autorităților judecătorești să contribuie la acoperirea cheltuielilor

prilejuite de realizarea actului de justiție.

Împotriva deciziei

pronunțată în apel, reclamantul a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În motivarea recursului,

reclamantul a arătat că hotărârea a fost pronunțată cu aplicarea greșită a legii,

în sensul că instanța de apel a menținut sancțiunea anulării cererii de chemare

în judecată, neținând cont de dovada depusă la dosarul cauzei prin care a atestat

că a fost în imposibilitatea prezentării sale din motive medicale. Astfel, aprecierile

instanței cu privire la posibilitatea că reclamantul ar fi putut să achite taxa

judiciară de timbru cu mult timp înainte de judecată nu au relevanță de vreme ce

această obligație nu a putut fi îndeplinită din motive temeinice, și anume starea

de boală a reclamantului.

A mai susținut

recurentul că prin neachitarea taxei judiciare de timbru nu pricinuia tergiversarea

soluționării cauzei, mai ales că îi fusese adusă la cunoștință o eventuală lipsă

de procedură cu partea adversă, așa încât instanțele inferioare trebuiau să aibă

îngăduință, iar prin modul de admitere a excepției i-a fost închis accesul la justiție

și a fost lezat în drepturile fundamentale, și anume dreptul la un proces echitabil

și dreptul la un recurs efectiv conform art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea

drepturilor omului și a libertăților fundamentale. În susținerea apărărilor făcute,

reclamantul a invocat cauza Weissman și alții c. României.

Recursul este

nefondat conform considerentelor ce se vor arăta în continuare:

În cauză, soluția

pronunțată în apel nu este eronată, deoarece recurentul era obligat să depună taxa

judiciară de timbru legal datorată la fond, până la termenul fixat de instanța de

judecată, mai ales că acesta a fost înștiințată de această obligație încă de la

data de 15 noiembrie 2011, iar problemele de sănătate ale acestuia au survenit în

luna aprilie 2012, perioadă înăuntrul căreia reclamantul avea timp rezonabil să

achite taxa judiciară de timbru datorată.

Cum recurentul

a avut la dispoziție aproape 6 luni până la termenul sorocit să-și execute obligația

de plată, în mod legal și temeinic Tribunalul a aplicat sancțiunea anulării cererii

de chemare în judecată, astfel că nu i se poate reproșa primei instanțe aplicarea

greșită a legii în materia taxelor judiciare de timbru.

Mai mult, reclamantul

a stat în pasivitate și nu s-a conformat dispozițiilor legale prevăzute de art.

20 alin. (1) din Legea nr. 146/1997, așa cum rezultă din atitudinea sa, adică după

6 luni depune o cerere de amânare din motive de sănătate, fără a se conforma dispozițiilor

legale imperative. De altfel, reclamantul nu a contestat împrejurarea că avea cunoștință

de această sarcină și a susținut că mandatase un apărător calificat pentru timbrarea

și apărările la fond, pe de altă parte, nu a dovedit că taxa de timbru era exorbitantă

în raport de posibilitățile lui materiale și dreptul subiectiv a cărui protecție

o solicita.

Așa fiind, reclamantul

a stat în pasivitate, situație care nu poate să confirme decât neîndeplinirea obligației

fiscale până la termenul de judecată stabilit, neîndeplinind nicio diligență cu

privire la demersul judiciar inițiat și la conformarea exigențelor legale vizând

depunerea taxei judiciare de timbru.

Susținerile recurentului

potrivit cărora hotărârea a fost pronunțată cu aplicarea greșită a legii, în sensul

că instanța de apel a menținut sancțiunea anulării cererii de chemare în judecată,

neținând cont de dovada depusă la dosarul cauzei prin care a atestat că a fost în

imposibilitatea prezentării sale din motive medicale și că aprecierile instanței

cu privire la posibilitatea că reclamantul ar fi putut să achite taxa judiciară

de timbru cu mult timp înainte de judecată, nu au relevanță de vreme ce această

obligație nu a putut fi îndeplinită din motive temeinice, și anume starea de boală

a reclamantului, Înalta Curte urmează să le respingă ca nefondate, deoarece nimic

nu îl împiedica pe recurent să-și execute obligațiile fiscale printr-un mijloc tehnic

modern, știut fiind că taxele judiciare de timbru se plătesc și on line.

Această modalitate

de plată a fost agreată, întrucât este un mijloc rapid și eficient pus la îndemâna

părților, tocmai pentru a se evita eventualele cheltuieli suplimentare cu deplasarea

la instanță și în scopul satisfacerii obligațiilor fiscale la termenul fixat de

instanța de judecată, printre altele.

În atare condiții,

instanța de apel a constatat că cererea de amânare formulată nu este întemeiată,

atâta timp cât i s-a adus la cunoștință reclamantului cuantumul taxei judiciare

de timbru datorată, conform dovezii de îndeplinire a procedurii de citare aflată

la dosar Tribunal, iar perioada de satisfacere a acestei obligații a fost între

noiembrie 2011 - primul termen de judecată - și aprilie 2012 - termenul stabilit

pentru îndeplinirea obligației fiscale, adică 6 luni, perioadă în care putea uza

de mijloacele tehnice de comunicare, plată on line.

Este adevărat

că o cerere de amânare din motive medicale constituie un motiv temeinic în sensul

art. 156 alin. (1) C. proc. civ., neconstituind însă o imposibilitate obiectivă

de a achita taxa judiciară de timbru, astfel încât s-au aplicat corect dispozițiile

legale pentru neîndeplinirea obligației fiscale, atrage sancțiunea anulării cererii

de chemare în judecată, în raport de art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997, republicată

și ca atare, soluția pronunțată la fond și în apel a fost fundamentată pe dispoziția

imperativă a dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 146/1997 privind plata taxelor

de timbru, ce instituie sancțiunea anulării cererii în cazul nerespectării obligației

fiscale ce revine părții, avându-se în vedere, totodată, cerința soluționării cu

celeritate a cauzelor și a principiului prezumării bunei credințe a părților la

momentul sesizării instanței.

De reamintit,

Curtea Europeană de Justiție a reținut în mod constant în jurisprudența sa, cu ocazia

analizării dreptului la un proces echitabil și accesul la justiție că: „dreptul

la justiție nu este absolut. El se pretează la limitări, pentru că el comandă, chiar

prin natura sa, o reglementare din partea statului, care are alegerea mijloacelor

de a se ajunge la atingerea acestui scop” (cauza Tolstoy Miloslovski vs. Regatul

Unit, Hotărârea din 13 iulie 1995).

În ceea ce privește

invocarea cauzei Weissman și alții c. României, este de observat că în mod corect

instanța de apel a apreciat că nu este aplicabilă în cauză.

Astfel, în cauza

Weissman și alții c. României, reclamanții s-au plâns că acțiunea lor în despăgubiri

a fost anulată pentru neplata taxelor de timbru, în măsura în care taxele de timbru

pe care le datorau se ridicau la echivalentul sumei de 320.000 euro. Curtea a constatat

că suma datorată cu titlu de taxe de timbru era excesivă și nu era justificată de

obiectul litigiului. În plus, reclamanții nu aveau la dispoziție nicio cale legală

pentru a solicita exonerarea de la plata acestei taxe. În aceste condiții, Curtea

a constatat că reclamanții au fost privați de posibilitatea ca acțiunea lor să fie

analizată pe fond de instanțele naționale și a apreciat că art. 6 a fost încălcat.

Prin urmare,

Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează să respingă ca

nefondat recursul reclamantului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamantul A.M. împotriva deciziei civile nr. 347/A din 12

octombrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 27 iunie 2013.