ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1382/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Sentința nr. 939 din 11 noiembrie 2011, Tribunalul Cluj a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții V.V.M. și V.V.M. în contradictoriu cu pârâții R.M.D. și L.E. Instanța de fond a reținut că reclamanții au promovat o acțiune în declararea simulației contractului de vânzare-cumpărare din 10 martie 1997, încheiat de pârâți cu Consiliul Local Cluj-Napoca prin SC C.A. SA, prin interpunerea cumpărătorului cu persoana lor, acțiune întemeiată în drept pe dispozițiile art. 1175 C. civ. Pe baza probelor administrate, instanța de fond a stabilit că obiectul contractului de vânzare-cumpărare este un imobil obiect al Legii nr. 112/1995, asupra căruia anterior a existat un contract de închiriere iar conform fișei anexe parte integrantă a contractului, titular al contractului de închiriere era pârâtul R.F., cumpărător în contractul de vânzare-cumpărare.

Cum contractul de vânzare-cumpărare în baza legii speciale este un contract intuitu personae cât privește persoana cumpărătorului, identificat în persoana titularului contractului de închiriere, instanța de fond a concluzionat că acesta nu poate constitui obiect al interpunerii de persoane, acțiunea fiind astfel respinsă. Curtea de Apel Cluj prin Decizia nr. 44 din 30 martie 2012, a respins apelul declarat de reclamanți, ca nefondat. Criticile dezvoltate de reclamanți cu privire la sentința apelată și care au vizat o greșită aplicare a legii la o situație de fapt corect reținută au fost înlăturate de instanța de apel.

Considerentele deciziei confirmă raționamentul și argumentele sentinței în sensul că potrivit art. 9 din Legea nr. 112/1995 în vigoare la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare din 10 martie 1997 numai chiriașii titulari de contract puteau cumpăra apartamentele închiriate, că în atare situație contractul de vânzare-cumpărare are un caracter intuitu personae iar a pretinde că persoana cumpărătorului este o altă persoană decât titularul contractului de închirieri echivalează cu a susține fraudarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995. Concluzionând că reclamanții au invocat o transmisiune directă a dreptului de proprietate în patrimoniul propriu iar nu executarea unui contract de mandat, că, în consecință, cumpărători și proprietari ai bunului în temeiul Legii nr. 112/1995 sunt pârâții, instanța a respins apelul declarat de reclamanți.

În contra deciziei instanței de apel reclamanții au declarat recurs solicitând modificarea acesteia cu consecința admiterii acțiunii. Criticile dezvoltate au fost încadrate de recurenți în situația juridică reglementată de art. 304.9 C. proc. civ., acestea vizând, în esență, următoarele aspecte de nelegalitate ale deciziei atacate: Neîncadrarea situației de fapt reținută în simulația contractului de vânzare-cumpărare prin convenție de prete-nom. Chiar și în lipsa unui înscris convenția secretă a fost dovedită cu martorii audiați având în vedere că reclamanții și pârâții sunt în relații de rudenie, părinți și respectiv, fiu și noră iar plata prețului s-a realizat de către reclamanți. Deși unul dintre pârâți a achiesat la acțiune, acest aspect nu a fost examinat de instanța de apel, fiind încălcate prevederile art. 295 C. proc.

civ., cât și prevederile art. 218, 225 C. proc. civ., art. 1169, 1170, 1204 și 1206 C. civ. vechi. Contrar probelor de la dosar, instanța nu sancționează poziția procesuală a pârâtei neconformă adevărului, apreciind ca normală îmbogățirea acesteia fără justă cauză, deși în cadrul procesului de partaj, pârâta a recunoscut că plata prețului pentru cumpărarea apartamentul a fost făcută de reclamanți. Simulația are un caracter legal și acesta nu poate fi contestat iar prevederile art. 9 alin. (1) din Legea nr. 112/1995 nu determină efectul pe care instanța de judecată l-a reținut, având în vedere că prevederile art. 11 sancționează cu nulitatea numai încălcarea prevederilor art. 9 alin. (6) și art. 10, cât și față de prevederile art. 4.1 din H.G.

nr. 11/1997 care nu operează o calificare a chiriașilor pentru cumpărarea apartamentelor în care locuiesc, titular de contract fiind orice chiriaș major. Mai susțin recurenții că nu se pune problema unui transfer de proprietate deoarece de la data simulației reclamanții sunt titularii dreptului de proprietate și nicio prevedere legală nu exclude mandatul fără reprezentare în cazul contractelor intuitu personae. În plus, Legea nr. 5/1973 nu definește noțiunea de titular de contract, referindu-se la noțiunea de titular de drepturi locative iar Legea nr. 112/1995 care a înlocuit-o prin abrogare nu conține noțiunea de titular de contract ci numai de chiriaș așa încât, nefiind vorba de fraudarea Legii nr. 112/1995, se impune admiterea recursului.

Recursul nu este fondat. Reclamanții recurenți au învestit instanța de fond cu o acțiune în constatarea simulației contractului de vânzare-cumpărare încheiat în data de 10 martie 1997 între pârâți și Statul Român prin mandatarul său SC C.A. SA Cluj în condițiile Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului. Reclamanții au invocat simulația prin interpunere de persoane, în sensul că, în realitate, conform unei înțelegeri secrete adevărații cumpărători nu sunt pârâții, ci reclamanții, fiind astfel întrunite condițiile simulației conform art. 1175 C. civ.

Instanța de apel a confirmat motivarea primei instanțe în sensul că, dat fiind caracterul intuitu personae al contractului de vânzare-cumpărare ce a fost încheiat sub incidența unei legi speciale, cu beneficiar calificat, nu poate exista simulație prin interpunere de persoane în ce-l privește, deoarece, în caz contrar, s-ar accepta fraudarea dispozițiilor legale în baza cărora fost încheiat. Față de această motivare a instanțelor, criticile recurenților cu privire la îndeplinirea condițiilor de fond ale simulației cât privește existența concomitentă a două acte juridice: unul public și altul secret, și cu privire la dovedirea prin orice mijloc de probă, nu numai înscrisuri, a convenției secrete dat fiind impedimentul moral constând în relația de rudenie dintre părți, ca și trimiterile la textele de lege care reglementează mijloacele probatorii și administrarea lor, sunt fără obiect.

Aceasta deoarece, instanțele au reținut cu privire la contractul în speță că el nu poate face obiect al simulației prin interpunere de persoane având un caracter intuitu personae. Tot pentru aceste considerente, nu pot fi primite nici criticile reclamanților recurenți cu privire la ignorarea sau neacordarea de eficiență juridică poziției procesuale a pârâtului, fiul reclamanților, de achiesare la acțiunea reclamanților, în contextul expus fără relevanță, de încălcare a dispozițiilor art. 295 C. proc. civ., deoarece simulația nu a fost examinată pe fond. Din aceeași perspectivă, dincolo de faptul că nu se constituie în critici efective de nelegalitate, nu pot fi primite nici susținerile cu privire la confirmarea susținerilor pârâtei-intimate.

De altfel, chiar recurenții-reclamanți în motivele de recurs se raportează la existența unui proces de partaj bunuri comune între pârâți, foști soți, proces în care apartamentul obiect al contractului de vânzare-cumpărare defăimat ca simulat a făcut obiectul partajului conform hotărârilor judecătorești menționate de pârâtă în întâmpinarea sa. În fine, nici criticile încadrate în art. 304.9 C. proc. civ., prin raportare la art. 9 alin. (1) din Legea nr. 112/1995 pe care instanțele și-au întemeiat motivarea nu pot fi primite. În considerentele deciziei, instanța de apel chiar a citat textul art. 9 alin. (1) din Legea nr. 112/1995 iar acest text referă expres la "chiriașii titulari de contract ai apartamentelor", așa încât orice altă trimitere la legi locative: Legea nr. 5/1973, Legea nr. 114/1996 ar fi chiar superfluă, dacă, astfel, cum a reținut și instanța de apel, sintagma "titulari de contract" nu s-ar regăsi și în textul acestora.

Ceea ce recurenții reclamanți nu au relevat în nicio fază procesuala este cauza respectivei convenții secrete, scopul pentru care părțile s-ar fi înțeles să simuleze persoana cumpărătorului, de vreme ce erau în strânse relații de rudenie, scop necunoscut vânzătorului Statul Român prin mandatarul său, care nu a fost chemat în judecată. Concluzia la care au ajuns instanțele de fond și apel a fost în sensul că, un contract precum cel în speță, nu poate fi simulat prin interpunere de persoane fiind un contract intuitu personae, ceea ce este evident, și că mandantul într-un mandat fără reprezentare pentru încheierea unui asemenea contract poate cere, de principiu, executarea mandatului în atare situație.

Înalta Curte confirmând legalitatea deciziei atacate, constată că, în cauza de față, contractul de vânzare-cumpărare încheiat în condițiile Legii speciale nr. 112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinație de locuințe, trecute în proprietatea statului, nu intră sub incidența simulației și sub un alt aspect. Mecanismul simulației presupune, așa cum susțin și recurenții, existența a două acte juridice: un act juridic secret, real și un act juridic public care nu corespunde realității fiind simulată, după caz, natura contractului, obiectul, sau, ca în cazul de față, persoana cumpărătorului.

Numai că, și în cazul simulației prin interpunere de persoane, pentru a transcende natura și efectele mandatului fără reprezentare, care are o identitate proprie, operațiunea de prete-nom trebuie să fie cunoscută cocontractantului din actul juridic public, ostensibil, deoarece, pentru a fi în fața unei simulații părțile actului secret și cele ale actului public trebuie să fie aceleași. Or, în cazul de față, simulația prin interpunerea persoanei cumpărătorului pe care o susțin reclamanții, care sunt terți în mecanismul simulației în raport de art. 1175 C. civ., nu a fost cunoscută vânzătorului, așa încât simulația nefiind bilaterală este imperfectă iar consecința acestei situații rezidă în acordarea de eficiență juridică mandatului fără reprezentare pur și simplu, dacă el există.

Prin urmare, față de cele ce preced, în raport de prevederile art. 304.9 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de recurenții-reclamanți V.V.M. și V.V.M. împotriva Deciziei civile nr. 44/A/2012 din 30 martie 2012, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 2 aprilie 2013. Procesat de GGC - AS