ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1382/2013

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința nr. 939 din 11 noiembrie 2011,

Tribunalul Cluj a respins cererea de chemare în judecată formulată de

reclamanții V.V.M. și V.V.M. în contradictoriu cu pârâții R.M.D. și L.E.

Instanța de fond a

reținut că reclamanții au promovat o acțiune în declararea simulației

contractului de vânzare-cumpărare din 10 martie 1997, încheiat de pârâți cu

Consiliul Local Cluj-Napoca prin SC C.A. SA, prin interpunerea cumpărătorului

cu persoana lor, acțiune întemeiată în drept pe dispozițiile art. 1175 C. civ.

Pe baza probelor

administrate, instanța de fond a stabilit că obiectul contractului de

vânzare-cumpărare este un imobil obiect al Legii nr. 112/1995, asupra căruia

anterior a existat un contract de închiriere iar conform fișei anexe parte

integrantă a contractului, titular al contractului de închiriere era pârâtul

R.F., cumpărător în contractul de vânzare-cumpărare.

Cum contractul de

vânzare-cumpărare în baza legii speciale este un contract intuitu personae cât

privește persoana cumpărătorului, identificat în persoana titularului

contractului de închiriere, instanța de fond a concluzionat că acesta nu poate

constitui obiect al interpunerii de persoane, acțiunea fiind astfel respinsă.

Curtea de Apel Cluj

prin Decizia nr. 44 din 30 martie 2012, a respins apelul declarat de

reclamanți, ca nefondat.

Criticile dezvoltate

de reclamanți cu privire la sentința apelată și care au vizat o greșită

aplicare a legii la o situație de fapt corect reținută au fost înlăturate de

instanța de apel.

Considerentele

deciziei confirmă raționamentul și argumentele sentinței în sensul că potrivit

art. 9 din Legea nr. 112/1995 în vigoare la data încheierii contractului de

vânzare-cumpărare din 10 martie 1997 numai chiriașii titulari de contract

puteau cumpăra apartamentele închiriate, că în atare situație contractul de

vânzare-cumpărare are un caracter intuitu personae iar a pretinde că persoana

cumpărătorului este o altă persoană decât titularul contractului de închirieri

echivalează cu a susține fraudarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

Concluzionând că

reclamanții au invocat o transmisiune directă a dreptului de proprietate în

patrimoniul propriu iar nu executarea unui contract de mandat, că, în

consecință, cumpărători și proprietari ai bunului în temeiul Legii nr. 112/1995

sunt pârâții, instanța a respins apelul declarat de reclamanți.

În contra deciziei

instanței de apel reclamanții au declarat recurs solicitând modificarea

acesteia cu consecința admiterii acțiunii.

Criticile dezvoltate

au fost încadrate de recurenți în situația juridică reglementată de art. 304.9

C. proc. civ., acestea vizând, în esență, următoarele aspecte de nelegalitate

ale deciziei atacate:

Neîncadrarea

situației de fapt reținută în simulația contractului de vânzare-cumpărare prin

convenție de prete-nom. Chiar și în lipsa unui înscris convenția secretă a fost

dovedită cu martorii audiați având în vedere că reclamanții și pârâții sunt în

relații de rudenie, părinți și respectiv, fiu și noră iar plata prețului s-a

realizat de către reclamanți. Deși unul dintre pârâți a achiesat la acțiune,

acest aspect nu a fost examinat de instanța de apel, fiind încălcate

prevederile art. 295 C. proc. civ., cât și prevederile art. 218, 225 C. proc.

civ., art. 1169, 1170, 1204 și 1206 C. civ. vechi.

Contrar probelor de

la dosar, instanța nu sancționează poziția procesuală a pârâtei neconformă

adevărului, apreciind ca normală îmbogățirea acesteia fără justă cauză, deși în

cadrul procesului de partaj, pârâta a recunoscut că plata prețului pentru

cumpărarea apartamentul a fost făcută de reclamanți.

Simulația are un

caracter legal și acesta nu poate fi contestat iar prevederile art. 9 alin. (1)

din Legea nr. 112/1995 nu determină efectul pe care instanța de judecată l-a

reținut, având în vedere că prevederile art. 11 sancționează cu nulitatea numai

încălcarea prevederilor art. 9 alin. (6) și art. 10, cât și față de prevederile

art. 4.1 din H.G. nr. 11/1997 care nu operează o calificare a chiriașilor

pentru cumpărarea apartamentelor în care locuiesc, titular de contract fiind

orice chiriaș major.

Mai susțin recurenții

că nu se pune problema unui transfer de proprietate deoarece de la data

simulației reclamanții sunt titularii dreptului de proprietate și nicio

prevedere legală nu exclude mandatul fără reprezentare în cazul contractelor

intuitu personae.

În plus, Legea nr.

5/1973 nu definește noțiunea de titular de contract, referindu-se la noțiunea

de titular de drepturi locative iar Legea nr. 112/1995 care a înlocuit-o prin

abrogare nu conține noțiunea de titular de contract ci numai de chiriaș așa încât,

nefiind vorba de fraudarea Legii nr. 112/1995, se impune admiterea recursului.

Recursul nu este

fondat.

Reclamanții recurenți

au învestit instanța de fond cu o acțiune în constatarea simulației

contractului de vânzare-cumpărare încheiat în data de 10 martie 1997 între

pârâți și Statul Român prin mandatarul său SC C.A. SA Cluj în condițiile Legii

nr. 112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu

destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului. Reclamanții au

invocat simulația prin interpunere de persoane, în sensul că, în realitate,

conform unei înțelegeri secrete adevărații cumpărători nu sunt pârâții, ci

reclamanții, fiind astfel întrunite condițiile simulației conform art. 1175 C.

civ.

Instanța de apel a

confirmat motivarea primei instanțe în sensul că, dat fiind caracterul intuitu

personae al contractului de vânzare-cumpărare ce a fost încheiat sub incidența

unei legi speciale, cu beneficiar calificat, nu poate exista simulație prin

interpunere de persoane în ce-l privește, deoarece, în caz contrar, s-ar

accepta fraudarea dispozițiilor legale în baza cărora fost încheiat.

Față de această

motivare a instanțelor, criticile recurenților cu privire la îndeplinirea

condițiilor de fond ale simulației cât privește existența concomitentă a două

acte juridice: unul public și altul secret, și cu privire la dovedirea prin

orice mijloc de probă, nu numai înscrisuri, a convenției secrete dat fiind

impedimentul moral constând în relația de rudenie dintre părți, ca și

trimiterile la textele de lege care reglementează mijloacele probatorii și

administrarea lor, sunt fără obiect. Aceasta deoarece, instanțele au reținut cu

privire la contractul în speță că el nu poate face obiect al simulației prin

interpunere de persoane având un caracter intuitu personae.

Tot pentru aceste

considerente, nu pot fi primite nici criticile reclamanților recurenți cu

privire la ignorarea sau neacordarea de eficiență juridică poziției procesuale

a pârâtului, fiul reclamanților, de achiesare la acțiunea reclamanților, în

contextul expus fără relevanță, de încălcare a dispozițiilor art. 295 C. proc.

civ., deoarece simulația nu a fost examinată pe fond.

Din aceeași

perspectivă, dincolo de faptul că nu se constituie în critici efective de

nelegalitate, nu pot fi primite nici susținerile cu privire la confirmarea

susținerilor pârâtei-intimate.

De altfel, chiar

recurenții-reclamanți în motivele de recurs se raportează la existența unui

proces de partaj bunuri comune între pârâți, foști soți, proces în care

apartamentul obiect al contractului de vânzare-cumpărare defăimat ca simulat a

făcut obiectul partajului conform hotărârilor judecătorești menționate de

pârâtă în întâmpinarea sa.

În fine, nici

criticile încadrate în art. 304.9 C. proc. civ., prin raportare la art. 9 alin.

(1) din Legea nr. 112/1995 pe care instanțele și-au întemeiat motivarea nu pot

fi primite.

În considerentele

deciziei, instanța de apel chiar a citat textul art. 9 alin. (1) din Legea nr.

112/1995 iar acest text referă expres la "chiriașii titulari de contract

ai apartamentelor", așa încât orice altă trimitere la legi locative: Legea

nr. 5/1973, Legea nr. 114/1996 ar fi chiar superfluă, dacă, astfel, cum a

reținut și instanța de apel, sintagma "titulari de contract" nu s-ar

regăsi și în textul acestora.

Ceea ce recurenții

reclamanți nu au relevat în nicio fază procesuala este cauza respectivei

convenții secrete, scopul pentru care părțile s-ar fi înțeles să simuleze

persoana cumpărătorului, de vreme ce erau în strânse relații de rudenie, scop

necunoscut vânzătorului Statul Român prin mandatarul său, care nu a fost chemat

în judecată.

Concluzia la care au

ajuns instanțele de fond și apel a fost în sensul că, un contract precum cel în

speță, nu poate fi simulat prin interpunere de persoane fiind un contract intuitu

personae, ceea ce este evident, și că mandantul într-un mandat fără

reprezentare pentru încheierea unui asemenea contract poate cere, de principiu,

executarea mandatului în atare situație.

Înalta Curte

confirmând legalitatea deciziei atacate, constată că, în cauza de față,

contractul de vânzare-cumpărare încheiat în condițiile Legii speciale nr.

112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinație

de locuințe, trecute în proprietatea statului, nu intră sub incidența simulației

și sub un alt aspect.

Mecanismul simulației

presupune, așa cum susțin și recurenții, existența a două acte juridice: un act

juridic secret, real și un act juridic public care nu corespunde realității

fiind simulată, după caz, natura contractului, obiectul, sau, ca în cazul de

față, persoana cumpărătorului.

Numai că, și în cazul

simulației prin interpunere de persoane, pentru a transcende natura și efectele

mandatului fără reprezentare, care are o identitate proprie, operațiunea de

prete-nom trebuie să fie cunoscută cocontractantului din actul juridic public,

ostensibil, deoarece, pentru a fi în fața unei simulații părțile actului secret

și cele ale actului public trebuie să fie aceleași. Or, în cazul de față,

simulația prin interpunerea persoanei cumpărătorului pe care o susțin

reclamanții, care sunt terți în mecanismul simulației în raport de art. 1175 C.

civ., nu a fost cunoscută vânzătorului, așa încât simulația nefiind bilaterală

este imperfectă iar consecința acestei situații rezidă în acordarea de eficiență

juridică mandatului fără reprezentare pur și simplu, dacă el există.

Prin urmare, față de

cele ce preced, în raport de prevederile art. 304.9 C. proc. civ., Înalta Curte

va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de recurenții-reclamanți V.V.M. și V.V.M. împotriva Deciziei civile

nr. 44/A/2012 din 30 martie 2012, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I

civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 2 aprilie 2013.

Procesat de GGC - AS