ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 9619/2005

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 9619/2005 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2005)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 22

octombrie 1998 pe rolul Judecătoriei Cluj-Napoca reclamanta H.I. a chemat în

judecată Statul Român prin Consiliul local al Municipiului Cluj-Napoca pentru a

se constata nulitatea absolută a trecerii în proprietatea statului a imobilului

situat în Cluj-Napoca, ca efect al Decretului nr. 223/1974. S-a mai cerut

constatarea nulității deciziei nr. 64 din 11 martie 1984 de trecere a

imobilului în proprietatea statului și nulitatea încheierii notariale de

intabulare a Statului Român ca proprietar. S-a solicitat restabilirea situației

anterioare intabulării imobilului în proprietatea sa.

În proces au intervenit prin cerere

de intervenție în interes propriu numiții H.I. și H.S., precizată ulterior ca

acțiune reconvențională solicitând constatarea că ei sunt proprietarii

imobilului revendicat de reclamantă.

Față de aceste cereri reclamanta

și-a precizat acțiunea chemând în judecată, în calitate de pârâți, și pe acești

intervenienți alături de SC C. SA.

Prin sentința civilă nr. 8208 din 29

septembrie 1999 Judecătoria Cluj-Napoca a declinat competența de soluționare a

deciziei la Tribunalul Cluj care, prin sentința civilă nr. 458 din 15

septembrie 2000, a respins ca nefondată acțiunea principală precizată și a

admis cererea reconvențională formulată de pârâții H.I. și H.S., constatând că

aceștia sunt proprietarii imobilului în litigiu. A fost obligată reclamanta să

le respecte dreptul de proprietate.

În motivarea acestei hotărâri

instanța a reținut că reclamanta a rămas ilegal în străinătate la 7 august 1988

prin refuzul înapoierii în țară, la expirarea vizei de ședere în Ungaria. Nu

s-a primit justificarea reclamantei că a fost împiedicată să revină în țară din

cauza îmbolnăvirii față de atitudinea acesteia de a nu-și prelungi viza de

ședere și continuarea domicilierii în străinătate și în prezent.

S-a constatat că trecerea imobilului

în proprietatea statului a fost legală operând în baza art. 2 din Decretul nr.

223/1974. Nu s-a reținut nulitatea absolută a deciziei de predare pentru

motivul necomunicării, constatându-se că reclamanta nu și-a indicat o adresă la

care să fie comunicată decizia.

S-a mai constatat că pârâții H. au

deținut din 1989 cu chirie apartamentul în litigiu și ulterior, ca efect al

Legii nr. 112/1995 l-au cumpărat cu contractul nr. 307793 din 5 noiembrie 1996.

Curtea de Apel Cluj prin decizia

civilă nr. 97din 20 aprilie 2001 a respins ca nefondat apelul reclamantei.

În motivarea acestei soluții s-a

reținut că preluarea a fost legală Decretul nr. 223/1974 păstrându-și

valabilitatea până în 31 decembrie 1989 când a fost abrogat. În ce privește

necomunicarea deciziei de preluare s-a reținut că această situație dă

posibilitatea examinării ulterioare a legalității deciziei. Sub acest aspect

s-a constatat că preluarea s-a făcut cu respectarea dispoziției Decretului nr.

223/1974 în vigoare la acel moment.

Intabularea a fost și ea legală

pentru că a consfințit un act translativ de proprietate întocmit înainte de

abrogarea dispozițiilor legale în baza cărora s-a făcut preluarea.

S-a mai reținut că reclamanta s-a

adresat autorităților pentru revendicarea imobilului în baza Decretului nr.

112/1995 dar că prin hotărârea nr. 96 din 13 mai 1998 a Comisiei județene Cluj

pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 reclamantei i s-au acordat despăgubiri

pentru imobil, în sumă de 134.096.748 lei, iar hotărârea nu a fost atacată cu

plângere.

S-a considerat că nu este lovit de

nulitate contractul de vânzare a imobilului către chiriași deoarece, deși nu se

stabilise dacă cererea formulată în temeiul Legii nr. 112/1995 de către

reclamanți, se stabilise de către comisie că imobilul nu se poate restitui

fiind ocupat și la momentul încheierii acestui contract nu se introdusese încă

acțiune în revendicare în justiție, această acțiune fiind înregistrată abia la

22 octombrie 1998. S-a reținut deci încheierea contractului cu bună-credință de

către părți.

Curtea Supremă de Justiție prin

decizia civilă nr. 1020 din 12 martie 2002 a admis recursul reclamantei și

casând decizia nr. 97/2001 a Curții de Apel Cluj și sentința civilă nr.

458/2000 a Tribunalului Cluj a trimis cauza spre rejudecare la același

tribunal.

În motivarea acestei soluții s-a

reținut că instanțele au apreciat în mod greșit că imobilul a trecut în

proprietatea statului cu titlu, câtă vreme decizia de preluare nu a fost

comunicată pentru ca aceasta să-și producă efectul translativ al dreptului de

proprietate. S-a mai reținut că acțiunii nu i se aplică dispozițiile Legii nr.

10/2001 apărută după introducerea ei la instanță și că nu s-au stabilit toate

împrejurările de fapt și de drept ale cauzei în vederea soluționării cererii de

anulare a contractelor de vânzare-cumpărare și a cererii de revendicare.

Rejudecând cauza în fond după

casare, Tribunalul Cluj prin sentința civilă nr. 773 din 26 noiembrie 2002 a

admis acțiunea reclamantei a constatat că imobilul a fost preluat fără titlu, a

constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 30793 din

5 noiembrie 1993. S-a dispus rectificarea intabulării dreptului de proprietate

a Statului Român și a dreptului de administrare în favoarea fostului ICRAL

Cluj-Napoca și a dispus restabilirea situației anterioare.

Au fost obligați pârâții la plata

sumei de 2.876.528 lei cheltuieli de judecată către reclamantă.

A fost respinsă cererea de intervenției

în interes propriu a pârâților H.

În motivarea acestei soluții s-a

reținut că preluarea imobilului de către stat s-a făcut cu încălcarea

Decretului nr. 223/1974 deci este ilegală decizia de preluare nefiind niciodată

comunicată.

Ca urmare, nici intabularea nu mai

este valabilă ea urmând să se rectifice conform art. 36 din Legea nr. 7/1996.

Pe fondul logic al interpretării

preluarea fiind făcută prin titlu nelegal s-a constatat că în cauză nu erau

aplicabile dispozițiile Legii nr. 112/1995 cât privește înstrăinarea imobilului

către chiriașii ocupanți. Alături de ilicitatea obiectului s-a constatat că s-a

dovedit că pârâții au fost de rea-credință la încheierea contractului în raport

de împrejurarea că reclamanta se afla în situația de a fi anunțat autoritățile

că revendică imobilul în natură. Reaua-credință a cumpărătorului a mai fost

dedusă și din identitatea datei de 1 aprilie 1989 și atât pentru preluarea

imobilului în proprietatea statului cât și pentru încheierea contractului de

închiriere pe procesul-verbal de preluare existând o semnătură falsificată

pentru fosta proprietară.

S-a mai reținut că reclamantei nu-i

este opozabil contractul de cumpărare al pârâților H. el nefiind intabulat în

C.F.

Curtea de Apel Cluj, prin decizia

nr. 139/A din 15 septembrie 2003 a admis în parte apelurile formulate de

reclamanta I.H., și pârâții. A fost schimbată sentința Tribunalului în sensul

că a fost admisă în parte acțiunea reclamantei și admisă în totalitate cererea

de intervenție a pârâților H.

A fost menținută, dispoziția

referitoare la preluarea fără titluri de către stat a imobilului.

A fost înlăturată dispoziția

referitoare la constatarea nulității absolute a contractului de

vânzare-cumpărare și la rectificarea intabulării cu stabilirea situației

anterioare.

S-a constatat că intervenienții sunt

proprietarii imobilului și au fost obligați reclamanta și Statul Român să le

recunoască această calitate.

Soluția instanței de apel s-a bazat

pe aprecierea că afirmația instanței de fond în sensul că intervenienții au

fost de rea-credință este prea categorică, fiind înlăturată prezumția că

aceștia puteau constata că nu i s-a comunicat reclamantei decizia de trecere în

proprietatea statului. S-a apreciat că la data cumpărării imobilul era

considerat ca fiind preluat cu titlu și în raport de proprietarul trecut în C.F.

se putea considera de către cumpărători că dobândesc bunul de la adevăratul

proprietar.

S-a mai apreciat că deși decizia

Curții Supreme de Justiție a stabilit că acțiunea fiind introdusă înainte de

apariția Legii nr. 10/2001 nu se aplică această lege, sunt totuși operante

dispozițiile art. 47 din această lege potrivit cărora legea nouă se aplică și

cauzelor aflate în curs de judecată. Ca urmare, s-a apreciat în temeiul art. 46

alin. (2) din Legea nr. 10/2001 că intervenienții au fost de bună-credință.

Împotriva acestei hotărâri au

declarat recurs reclamanta și pârâtul Consiliul Local al Municipiului

Cluj-Napoca.

Reclamanta a criticat soluția pentru

motivele arătate de art. 304 pct. 7, 8, 9 și 10 C. proc. civ. iar pârâtul

pentru greșita aplicare a Decretului nr. 223/1974 prin aceea că s-a considerat

nevalabil titlul statului de preluare a imobilului de proprietate.

Analizând hotărârea atacată prin

prisma motivelor de recurs în raport de probele administrate în cauză, se

constată următoarele:

În mod temeinic s-a reținut că

trecerea imobilului în proprietatea statului nu a respectat dispozițiile

menționate în virtutea cărora s-a făcut această preluare. Decretul nr. 223/1974

a determinat, prin preluarea în mod abuziv, trecerea în proprietatea statului a

imobilelor aflate în patrimoniul persoanelor fizice care părăseau țara.

Trecerea nu opera

ope legis

ci se realiza printr-un act constitutiv de

drepturi și anume emiterea unei decizii administrative de preluare. Decizia

pentru a produce efecte trebuia să îndeplinească condițiile legale, să rămână

definitivă fie prin neatacare fie ca urmare a soluționării contestației

împotriva acesteia.

Sub acest aspect instanțele judecând

în fond după casare au pronunțat soluții legale și temeinice cât privește

constatarea că preluarea imobilului a fost făcută cu titlu nevalabil.

Ca urmare motivul de recurs invocat

de pârâtul Consiliul local al municipiului Cluj-Napoca este nefondat și se va

respinge pentru considerentele arătate.

Instanța de apel care a validat

soluția instanței de fond cât privește aspectul preluării nelegale a

imobilului, modificând sentința tribunalului sub aspectul respingerii cererii

de constatare a nulității contractului de vânzare-cumpărare a pronunțat o soluție

nelegală și netemeinică pentru următoarele considerente.

Motivarea pe care se sprijină

această soluție este contradictorie cât privește aprecierea că actul de

vânzare-cumpărare încheiat de Consiliul local al municipiului Cluj-Napoca cu

pârâții intervenienți H. a respectat dispozițiile legale în temeiul căruia a

fost încheiat.

Potrivit art. 1 din Legea nr.

112/1995 dispozițiile legii, deci inclusiv posibilitatea de înstrăinare către

chiriași, se aplică numai în cazul imobilelor trecute în proprietatea statului

cu titlu.

Contractul de vânzare-cumpărare a

fost încheiat în disprețul dispozițiilor art. 1 din lege dar și cu încălcarea

condițiile impuse la vânzare de art. 9 al aceleiași legi. Aceste dispoziții se

referă la posibilitatea de a fi înstrăinate numai apartamentele care nu se

restituie în natură foștilor proprietari.

Or în cauză s-a reținut, în mod

corect de către instanța de fond, conform probelor administrate, că reclamanta

revendicase apartamentul în temeiul Legii nr. 112/1995 înainte ca vânzarea să

se încheie și la data de 5 noiembrie 1996 cererea de revendicare nu era încă

soluționată.

Sub acest aspect data încheierii

contractului se apreciază nu în raport de data introducerii prezentei acțiuni

ci în raport de data cererii reclamantei de revendicare a imobilului în temeiul

Legii nr. 112/1995, act normativ invocat și de chiriași, în cererea lor de

cumpărare.

Instanța de apel în mod nefondat a

considerat „prea categorică” afirmația că pârâții ar fi fost de rea-credință la

cumpărarea imobilului, motivând această apreciere pe deducții cu caracter

general și ignorând probele administrate, probe analizate de instanța de fond

și comentate pe larg în considerente pentru argumentarea reținerii

relei-credințe.

Instanța de apel, sub acest aspect,

nu infirmă nici prin argumente logice, nici printr-o interpretare bazată pe

probele deja administrate sau pe altele noi, situația de fapt reținută de

instanța de fond.

Instanța de apel stabilind că în

cauză se aplică art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 încalcă atât

dispozițiile art. 315 C. proc. civ. și face și o greșită interpretare a Legii

nr. 10/2001 la cazul dedus judecății.

Prin decizia nr. 1020/2002 Curtea

Supremă de Justiție a statuat că în cauză nu se aplică dispozițiile Legii nr.

10/2001, cererea fiind introdusă la instanță înainte de apariția acestei legi.

Potrivit art. 315 C. proc. civ. în

caz de casare, hotărârea instanței de recurs asupra problemelor de drept

dezlegate sunt obligatorii pentru instanța de rejudecare dar evident și pentru

instanța de control judiciar în această nouă fază procesuală.

Osebit de dispozițiile art. 315 C.

proc. civ. care au fost neobservate de instanța de apel se face și o

interpretare greșită a dispozițiilor art. 47 din Legea nr. 10/2001.

Legiuitorul a dorit să permită

aplicarea noii legi și acțiunilor pornite înainte de apariția acesteia dar nu

în mod automat ci la manifestarea expresă în acest sens a persoanelor

îndreptățite cărora le-a dat un drept de alegere între a urma calea dreptului

comun sau calea noii legi.

În acest sens a fost redactat fără

echivoc art. 47 alin. (1): „prevederile prezentei legi sunt aplicabile și în

cazul acțiunilor în curs de judecată persoana îndreptățită putând alege calea

acestei legi, renunțând la judecarea cauzei sau solicitând suspendarea cauzei”.

În lipsa unei manifestări exprese a

reclamantei, titulară a acțiunii de revendicare, că înțelege să beneficieze de

dispozițiile noii legi, cadrul procesual al acțiunii nu se poate schimba,

impunerea unui alt temei juridic decât cel indicat în acțiune neputând avea loc

decât prin încălcarea principiului disponibilității.

Or, conform art. 129 alin. (2) C.

proc. civ. judecătorul are îndatorirea să facă respectate și să respecte el

însuși principiile procesului civil printre care, fără îndoială se află și cel

al disponibilității.

Aceleași art. 129 C. proc. civ.

invocat prevede în mod expres în aliniatul ultim că judecătorul este obligat să

hotărască numai

in limine litis

.

Soluția dată de curtea de apel este

contradictorie și sub aspectul că deși constată trecerea ilegală în patrimoniul

statului a imobilului ce a aparținut reclamantei, ceea ce conduce inevitabil la

concluzia că titlul reclamantei redevine activ, reclamanta este totuși obligată

să respecte un alt titlu al pârâților asupra aceluiași imobil, fără ca să fie

desființat titlul reclamantei și fără ca instanța de apel să se preocupe de

soluționarea problemei eventual printr-o cumpărare de titluri.

Constatând așadar pentru

considerentele expuse că recursul reclamantei este fondat iar cel al pârâtului

nefondat, văzând și dispozițiile art. 312 C. proc. civ. se va modifica în parte

decizia curții de apel în sensul că se vor respinge apelul pârâtului Consiliul

local al municipiului Cluj-Napoca și apelul pârâților H.I. și H.S. împotriva

sentinței civile nr. 773 din 26 noiembrie 2002 a Tribunalului Cluj și se vor

menține celelalte dispoziții ale deciziei privind rezolvarea dată apelului

reclamantei.

În temeiul art. 214 C. proc. civ.

vor fi obligați pârâții la 663 RON cu titlu de cheltuieli de judecată pentru reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de

reclamanta H.I. împotriva deciziei civile nr. 139 A din 15 septembrie 2003 a

Curții de Apel Cluj, secția civilă.

Modifică în parte decizia, în sensul

că respinge apelurile declarate de pârâții Consiliul Local Cluj-Napoca și H.I. și

H.S. împotriva sentinței civile nr. 773 din 26 noiembrie 2002 a Tribunalului

Cluj.

Menține celelalte dispoziții ale

deciziei cu privire la soluția dată apelului reclamantei.

Respinge ca nefondat recursul

declarat de pârâtul Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca.

Obligă pe pârâți la 663 RON

cheltuieli de judecată către recurenta-reclamantă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 noiembrie 2005.