ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 9619/2005

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 22 octombrie 1998 pe rolul Judecătoriei Cluj-Napoca reclamanta H.I. a chemat în judecată Statul Român prin Consiliul local al Municipiului Cluj-Napoca pentru a se constata nulitatea absolută a trecerii în proprietatea statului a imobilului situat în Cluj-Napoca, ca efect al Decretului nr. 223/1974. S-a mai cerut constatarea nulității deciziei nr. 64 din 11 martie 1984 de trecere a imobilului în proprietatea statului și nulitatea încheierii notariale de intabulare a Statului Român ca proprietar. S-a solicitat restabilirea situației anterioare intabulării imobilului în proprietatea sa.

În proces au intervenit prin cerere de intervenție în interes propriu numiții H.I. și H.S., precizată ulterior ca acțiune reconvențională solicitând constatarea că ei sunt proprietarii imobilului revendicat de reclamantă. Față de aceste cereri reclamanta și-a precizat acțiunea chemând în judecată, în calitate de pârâți, și pe acești intervenienți alături de SC C. SA. Prin sentința civilă nr. 8208 din 29 septembrie 1999 Judecătoria Cluj-Napoca a declinat competența de soluționare a deciziei la Tribunalul Cluj care, prin sentința civilă nr. 458 din 15 septembrie 2000, a respins ca nefondată acțiunea principală precizată și a admis cererea reconvențională formulată de pârâții H.I. și H.S., constatând că aceștia sunt proprietarii imobilului în litigiu.

A fost obligată reclamanta să le respecte dreptul de proprietate. În motivarea acestei hotărâri instanța a reținut că reclamanta a rămas ilegal în străinătate la 7 august 1988 prin refuzul înapoierii în țară, la expirarea vizei de ședere în Ungaria. Nu s-a primit justificarea reclamantei că a fost împiedicată să revină în țară din cauza îmbolnăvirii față de atitudinea acesteia de a nu-și prelungi viza de ședere și continuarea domicilierii în străinătate și în prezent. S-a constatat că trecerea imobilului în proprietatea statului a fost legală operând în baza art. 2 din Decretul nr. 223/1974. Nu s-a reținut nulitatea absolută a deciziei de predare pentru motivul necomunicării, constatându-se că reclamanta nu și-a indicat o adresă la care să fie comunicată decizia.

S-a mai constatat că pârâții H. au deținut din 1989 cu chirie apartamentul în litigiu și ulterior, ca efect al Legii nr. 112/1995 l-au cumpărat cu contractul nr. 307793 din 5 noiembrie 1996. Curtea de Apel Cluj prin decizia civilă nr. 97din 20 aprilie 2001 a respins ca nefondat apelul reclamantei. În motivarea acestei soluții s-a reținut că preluarea a fost legală Decretul nr. 223/1974 păstrându-și valabilitatea până în 31 decembrie 1989 când a fost abrogat. În ce privește necomunicarea deciziei de preluare s-a reținut că această situație dă posibilitatea examinării ulterioare a legalității deciziei. Sub acest aspect s-a constatat că preluarea s-a făcut cu respectarea dispoziției Decretului nr. 223/1974 în vigoare la acel moment.

Intabularea a fost și ea legală pentru că a consfințit un act translativ de proprietate întocmit înainte de abrogarea dispozițiilor legale în baza cărora s-a făcut preluarea. S-a mai reținut că reclamanta s-a adresat autorităților pentru revendicarea imobilului în baza Decretului nr. 112/1995 dar că prin hotărârea nr. 96 din 13 mai 1998 a Comisiei județene Cluj pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 reclamantei i s-au acordat despăgubiri pentru imobil, în sumă de 134.096.748 lei, iar hotărârea nu a fost atacată cu plângere.

S-a considerat că nu este lovit de nulitate contractul de vânzare a imobilului către chiriași deoarece, deși nu se stabilise dacă cererea formulată în temeiul Legii nr. 112/1995 de către reclamanți, se stabilise de către comisie că imobilul nu se poate restitui fiind ocupat și la momentul încheierii acestui contract nu se introdusese încă acțiune în revendicare în justiție, această acțiune fiind înregistrată abia la 22 octombrie 1998. S-a reținut deci încheierea contractului cu bună-credință de către părți. Curtea Supremă de Justiție prin decizia civilă nr. 1020 din 12 martie 2002 a admis recursul reclamantei și casând decizia nr. 97/2001 a Curții de Apel Cluj și sentința civilă nr. 458/2000 a Tribunalului Cluj a trimis cauza spre rejudecare la același tribunal.

În motivarea acestei soluții s-a reținut că instanțele au apreciat în mod greșit că imobilul a trecut în proprietatea statului cu titlu, câtă vreme decizia de preluare nu a fost comunicată pentru ca aceasta să-și producă efectul translativ al dreptului de proprietate. S-a mai reținut că acțiunii nu i se aplică dispozițiile Legii nr. 10/2001 apărută după introducerea ei la instanță și că nu s-au stabilit toate împrejurările de fapt și de drept ale cauzei în vederea soluționării cererii de anulare a contractelor de vânzare-cumpărare și a cererii de revendicare.

Rejudecând cauza în fond după casare, Tribunalul Cluj prin sentința civilă nr. 773 din 26 noiembrie 2002 a admis acțiunea reclamantei a constatat că imobilul a fost preluat fără titlu, a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 30793 din 5 noiembrie 1993. S-a dispus rectificarea intabulării dreptului de proprietate a Statului Român și a dreptului de administrare în favoarea fostului ICRAL Cluj-Napoca și a dispus restabilirea situației anterioare. Au fost obligați pârâții la plata sumei de 2.876.528 lei cheltuieli de judecată către reclamantă. A fost respinsă cererea de intervenției în interes propriu a pârâților H. În motivarea acestei soluții s-a reținut că preluarea imobilului de către stat s-a făcut cu încălcarea Decretului nr. 223/1974 deci este ilegală decizia de preluare nefiind niciodată comunicată.

Ca urmare, nici intabularea nu mai este valabilă ea urmând să se rectifice conform art. 36 din Legea nr. 7/1996. Pe fondul logic al interpretării preluarea fiind făcută prin titlu nelegal s-a constatat că în cauză nu erau aplicabile dispozițiile Legii nr. 112/1995 cât privește înstrăinarea imobilului către chiriașii ocupanți. Alături de ilicitatea obiectului s-a constatat că s-a dovedit că pârâții au fost de rea-credință la încheierea contractului în raport de împrejurarea că reclamanta se afla în situația de a fi anunțat autoritățile că revendică imobilul în natură. Reaua-credință a cumpărătorului a mai fost dedusă și din identitatea datei de 1 aprilie 1989 și atât pentru preluarea imobilului în proprietatea statului cât și pentru încheierea contractului de închiriere pe procesul-verbal de preluare existând o semnătură falsificată pentru fosta proprietară.

S-a mai reținut că reclamantei nu-i este opozabil contractul de cumpărare al pârâților H. el nefiind intabulat în C.F. Curtea de Apel Cluj, prin decizia nr. 139/A din 15 septembrie 2003 a admis în parte apelurile formulate de reclamanta I.H., și pârâții. A fost schimbată sentința Tribunalului în sensul că a fost admisă în parte acțiunea reclamantei și admisă în totalitate cererea de intervenție a pârâților H. A fost menținută, dispoziția referitoare la preluarea fără titluri de către stat a imobilului. A fost înlăturată dispoziția referitoare la constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare și la rectificarea intabulării cu stabilirea situației anterioare. S-a constatat că intervenienții sunt proprietarii imobilului și au fost obligați reclamanta și Statul Român să le recunoască această calitate.

Soluția instanței de apel s-a bazat pe aprecierea că afirmația instanței de fond în sensul că intervenienții au fost de rea-credință este prea categorică, fiind înlăturată prezumția că aceștia puteau constata că nu i s-a comunicat reclamantei decizia de trecere în proprietatea statului. S-a apreciat că la data cumpărării imobilul era considerat ca fiind preluat cu titlu și în raport de proprietarul trecut în C.F. se putea considera de către cumpărători că dobândesc bunul de la adevăratul proprietar. S-a mai apreciat că deși decizia Curții Supreme de Justiție a stabilit că acțiunea fiind introdusă înainte de apariția Legii nr. 10/2001 nu se aplică această lege, sunt totuși operante dispozițiile art. 47 din această lege potrivit cărora legea nouă se aplică și cauzelor aflate în curs de judecată.

Ca urmare, s-a apreciat în temeiul art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 că intervenienții au fost de bună-credință. Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanta și pârâtul Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca. Reclamanta a criticat soluția pentru motivele arătate de art. 304 pct. 7, 8, 9 și 10 C. proc. civ. iar pârâtul pentru greșita aplicare a Decretului nr. 223/1974 prin aceea că s-a considerat nevalabil titlul statului de preluare a imobilului de proprietate. Analizând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs în raport de probele administrate în cauză, se constată următoarele: În mod temeinic s-a reținut că trecerea imobilului în proprietatea statului nu a respectat dispozițiile menționate în virtutea cărora s-a făcut această preluare.

Decretul nr. 223/1974 a determinat, prin preluarea în mod abuziv, trecerea în proprietatea statului a imobilelor aflate în patrimoniul persoanelor fizice care părăseau țara. Trecerea nu opera ope legis ci se realiza printr-un act constitutiv de drepturi și anume emiterea unei decizii administrative de preluare. Decizia pentru a produce efecte trebuia să îndeplinească condițiile legale, să rămână definitivă fie prin neatacare fie ca urmare a soluționării contestației împotriva acesteia. Sub acest aspect instanțele judecând în fond după casare au pronunțat soluții legale și temeinice cât privește constatarea că preluarea imobilului a fost făcută cu titlu nevalabil. Ca urmare motivul de recurs invocat de pârâtul Consiliul local al municipiului Cluj-Napoca este nefondat și se va respinge pentru considerentele arătate.

Instanța de apel care a validat soluția instanței de fond cât privește aspectul preluării nelegale a imobilului, modificând sentința tribunalului sub aspectul respingerii cererii de constatare a nulității contractului de vânzare-cumpărare a pronunțat o soluție nelegală și netemeinică pentru următoarele considerente. Motivarea pe care se sprijină această soluție este contradictorie cât privește aprecierea că actul de vânzare-cumpărare încheiat de Consiliul local al municipiului Cluj-Napoca cu pârâții intervenienți H. a respectat dispozițiile legale în temeiul căruia a fost încheiat. Potrivit art. 1 din Legea nr. 112/1995 dispozițiile legii, deci inclusiv posibilitatea de înstrăinare către chiriași, se aplică numai în cazul imobilelor trecute în proprietatea statului cu titlu.

Contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat în disprețul dispozițiilor art. 1 din lege dar și cu încălcarea condițiile impuse la vânzare de art. 9 al aceleiași legi. Aceste dispoziții se referă la posibilitatea de a fi înstrăinate numai apartamentele care nu se restituie în natură foștilor proprietari. Or în cauză s-a reținut, în mod corect de către instanța de fond, conform probelor administrate, că reclamanta revendicase apartamentul în temeiul Legii nr. 112/1995 înainte ca vânzarea să se încheie și la data de 5 noiembrie 1996 cererea de revendicare nu era încă soluționată. Sub acest aspect data încheierii contractului se apreciază nu în raport de data introducerii prezentei acțiuni ci în raport de data cererii reclamantei de revendicare a imobilului în temeiul Legii nr. 112/1995, act normativ invocat și de chiriași, în cererea lor de cumpărare.

Instanța de apel în mod nefondat a considerat „prea categorică” afirmația că pârâții ar fi fost de rea-credință la cumpărarea imobilului, motivând această apreciere pe deducții cu caracter general și ignorând probele administrate, probe analizate de instanța de fond și comentate pe larg în considerente pentru argumentarea reținerii relei-credințe. Instanța de apel, sub acest aspect, nu infirmă nici prin argumente logice, nici printr-o interpretare bazată pe probele deja administrate sau pe altele noi, situația de fapt reținută de instanța de fond. Instanța de apel stabilind că în cauză se aplică art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 încalcă atât dispozițiile art. 315 C. proc. civ. și face și o greșită interpretare a Legii nr. 10/2001 la cazul dedus judecății.

Prin decizia nr. 1020/2002 Curtea Supremă de Justiție a statuat că în cauză nu se aplică dispozițiile Legii nr. 10/2001, cererea fiind introdusă la instanță înainte de apariția acestei legi. Potrivit art. 315 C. proc. civ. în caz de casare, hotărârea instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanța de rejudecare dar evident și pentru instanța de control judiciar în această nouă fază procesuală. Osebit de dispozițiile art. 315 C. proc. civ. care au fost neobservate de instanța de apel se face și o interpretare greșită a dispozițiilor art. 47 din Legea nr. 10/2001. Legiuitorul a dorit să permită aplicarea noii legi și acțiunilor pornite înainte de apariția acesteia dar nu în mod automat ci la manifestarea expresă în acest sens a persoanelor îndreptățite cărora le-a dat un drept de alegere între a urma calea dreptului comun sau calea noii legi.

În acest sens a fost redactat fără echivoc art. 47 alin. (1): „prevederile prezentei legi sunt aplicabile și în cazul acțiunilor în curs de judecată persoana îndreptățită putând alege calea acestei legi, renunțând la judecarea cauzei sau solicitând suspendarea cauzei”. În lipsa unei manifestări exprese a reclamantei, titulară a acțiunii de revendicare, că înțelege să beneficieze de dispozițiile noii legi, cadrul procesual al acțiunii nu se poate schimba, impunerea unui alt temei juridic decât cel indicat în acțiune neputând avea loc decât prin încălcarea principiului disponibilității. Or, conform art. 129 alin. (2) C. proc. civ. judecătorul are îndatorirea să facă respectate și să respecte el însuși principiile procesului civil printre care, fără îndoială se află și cel al disponibilității.

Aceleași art. 129 C. proc. civ. invocat prevede în mod expres în aliniatul ultim că judecătorul este obligat să hotărască numai in limine litis . Soluția dată de curtea de apel este contradictorie și sub aspectul că deși constată trecerea ilegală în patrimoniul statului a imobilului ce a aparținut reclamantei, ceea ce conduce inevitabil la concluzia că titlul reclamantei redevine activ, reclamanta este totuși obligată să respecte un alt titlu al pârâților asupra aceluiași imobil, fără ca să fie desființat titlul reclamantei și fără ca instanța de apel să se preocupe de soluționarea problemei eventual printr-o cumpărare de titluri. Constatând așadar pentru considerentele expuse că recursul reclamantei este fondat iar cel al pârâtului nefondat, văzând și dispozițiile art. 312 C. proc.

civ. se va modifica în parte decizia curții de apel în sensul că se vor respinge apelul pârâtului Consiliul local al municipiului Cluj-Napoca și apelul pârâților H.I. și H.S. împotriva sentinței civile nr. 773 din 26 noiembrie 2002 a Tribunalului Cluj și se vor menține celelalte dispoziții ale deciziei privind rezolvarea dată apelului reclamantei. În temeiul art. 214 C. proc. civ. vor fi obligați pârâții la 663 RON cu titlu de cheltuieli de judecată pentru reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul declarat de reclamanta H.I. împotriva deciziei civile nr. 139 A din 15 septembrie 2003 a Curții de Apel Cluj, secția civilă. Modifică în parte decizia, în sensul că respinge apelurile declarate de pârâții Consiliul Local Cluj-Napoca și H.I. și H.S. împotriva sentinței civile nr. 773 din 26 noiembrie 2002 a Tribunalului Cluj. Menține celelalte dispoziții ale deciziei cu privire la soluția dată apelului reclamantei. Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca. Obligă pe pârâți la 663 RON cheltuieli de judecată către recurenta-reclamantă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 noiembrie 2005.