ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 7677/2013

Procedura derulată în fața primei instanțe Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. 1027/2/2012, reclamanta SC R. SA Bârlad a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală (denumită în continuare, "ANAF") și Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili (denumită în continuare, "DGAMC"), pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să se dispună obligarea pârâtelor la restituirea sumei de 1.054.158 RON virată la bugetul de stat de către SC R. SA. În motivarea cererii, reclamanta a arătat că, prin ordinele de plată din 23 februarie 2006 și din 7 martie 2006 a virat în contul Trezoreriei operative a Municipiului Vaslui, în beneficiul Direcției Generale de Administrare a Marilor Contribuabili suma totală de 1.054.158 RON reprezentând "eroare materială - impozit reținut la sursă plată proprie inițiativă". Reclamanta a precizat că, la data respectivă, suma de 1.054.158 RON a fost virată la bugetul de stat, "din proprie inițiativă", avându-se în vedere o interpretare/aplicare eronată a prevederilor legale, considerându-se de către factorii de decizie ai unității din perioada respectivă că suma trebuia virată la buget cu titlu de "impozit pe venit reținut la sursă". Ulterior însă, în urma unor verificări interne mai amănunțite a activității financiar-contabile a unității, raportat la prevederile Codului fiscal, s-a constatat că, în realitate, SC R. SA Bârlad nu trebuia să vireze la bugetul statului suma de 1.054.158 RON, pentru simplul motiv că nu o datora. Reclamanta a susținut că, în considerarea situației de fapt evidențiate, precum și a prevederilor art. 21 alin. (4), art. 117 și art. 135 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală și a Ordinului MFP nr. 1899 din 22 decembrie 2004 a formulat către ANAF cerere de restituire a sumei de 1.054.158 RON, înregistrată la data de 13 decembrie 2011, la care însă nu s-a comunicat niciun răspuns. Prin întâmpinarea formulată în cauză, pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală a solicitat respingerea cererii reclamantei ca inadmisibilă, arătând că reclamanta a urmat calea administrativă de atac prevăzută de legislația fiscală specială, prin depunerea cererii de restituire la DGAMC, astfel că actul administrativ care poate fi contestat pe calea contenciosului administrativ este decizia de restituire emisă în conformitate cu dispozițiile pct. 18 din Ordinul MFP nr. 2599/2008.

Hotărârea primei instanțe Prin Sentința civilă nr. 3336 din 18 mai 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal s-a dispus respingerea cererii formulate de reclamanta SC R. SA Bârlad, în contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală și Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, ca neîntemeiată. Pentru a hotărî în acest sens, prima instanță a reținut, în considerentele relevante ale hotărârii, următoarele: Prin cererea nr. 10078 din 09 decembrie 2011 înregistrată la ANAF, reclamanta a solicitat restituirea sumei de 1.054.158 RON, în temeiul art. 117 alin. (1) lit. a) și d) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, sumă achitată eronat cu ordinele de plată nr. 508 din 23 februarie 2006 și nr. 598 din 07 martie 2006. Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili a comunicat reclamantei refuzul de restituire prin adresa nr. 1049073 din 12 martie 2012, precizând că solicitarea de restituire a rămas fără obiect întrucât, în urma inspecției fiscale, a fost emisă decizia de impunere nr. F-MC 439 privind obligațiile suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală pentru suma de 1.054.158 RON impozit suplimentar și 728.615 RON majorări de întârziere. Față de emiterea deciziei de impunere nr. F-MC 439, refuzul de restituire a sumei de 1.054.158 RON este întemeiat având în vedere dispozițiile art. 117 alin. (6) din O.U.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală conform căruia, dacă debitorul înregistrează obligații de plată restante, sumele prevăzute la alin. (1) și (2) se vor restitui numai după efectuarea compensării potrivit prezentului cod.

Calea de atac exercitată Împotriva Sentinței civile nr. 3336 din 18 mai 2012, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs, în termen legal, reclamanta SC R. SA Bârlad, susținând că este nelegală și netemeinică, pentru următoarele motive: Prima instanță a interpretat și aplicat greșit prevederile art. 21 alin. (4), art. 117 C. proc. fisc. și prevederile Ordinului MFP nr. 1899/2004. Sarcina primei instanțe era să verifice dacă organul fiscal a respectat procedura de restituire, procedură care se derulează pe parcursul a 45 de zile și se finalizează prin emiterea unui refuz motivat al restituirii, a unei decizii de restituire sau a unei note de compensare. Instanța însă, deși nu infirmat caracterul nedatorat al sumei 1.054.158 RON, a invocat prevederile art. 117 alin. (6) C. proc. fisc., fără a observa că la dosarul cauzei nu există nicio notă de compensare. Procedura de soluționare a cererii de restituire presupune în mod implicit efectuarea compensării, dacă există toate elementele necesare. Refuzul organului fiscal de a proceda la verificarea incidenței operațiunii de compensare nu a fost cenzurat de către instanța de fond. Atâta vreme cât instanța a constatat că suma pretinsă de reclamantă este o sumă nedatorată, în accepțiunea art. 85 alin. (1) C. proc. fisc., era obligată să verifice dacă procedura de restituire a fost parcursă de organul fiscal până la capăt. În lipsa unei Note de compensare, în condițiile în care nu s-a reținut că suma de 1.054.158 RON ar fi fost virată bugetului de stat ca sumă datorată, singura soluție corectă în prezenta speță era obligarea pârâtelor să dispună restituirea sumei solicitate. Însușirea raționamentului primei instanțe ar avea ca efect imposibilitatea reclamantei SC R. SA de a formula o nouă cerere de restituire, având în vedere termenul de prescripție de 5 ani, care a expirat la data de 31 decembrie 2010. În concluzie, pentru motivele arătate, recurenta a solicitat, în temeiul art. 304 1 C. proc. civ., admiterea recursului, modificarea sentinței primei instanțe, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată formulată de reclamanta SC R. SA și obligării pârâtelor la restituirea sumei de 1.054.158 RON.

Apărările formulate în cauză Intimata Agenția Națională de Administrare Fiscală a formulat concluzii scrise, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii primei instanțe, ca legală și temeinică, invocând, în special, faptul că reclamanta se afla la data comunicării refuzului de soluționare a cererii de restituire în situația de a înregistra obligații fiscale restante, împrejurare ce constituie o piedică legală la restituirea sumelor solicitate, până la efectuarea compensării, așa cum în mod corect a reținut prima instanță.

Procedura derulată în fața Înaltei Curți La cererea recurentei s-a administrat proba cu înscrisuri noi în recurs, potrivit art. 305 C. proc. civ., înscrisurile fiind comunicate intimatei. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința recurată, prin prisma criticilor formulate, precum și a dispozițiilor art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, potrivit considerentelor ce urmează: 1. Argumente de fapt și de drept relevante Litigiul dedus judecății vizează refuzul de soluționare favorabilă a cererii de restituire a sumei de 1.054.158 RON, refuz exprimat de pârâtă prin adresa din 12 martie 2012 și apreciat de reclamantă ca fiind unul nejustificat. În accepțiunea art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, refuzul nejustificat de a soluționa o cerere reprezintă exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinței de a nu rezolva cererea unei persoane. Examinând refuzul de soluționare a cererii de restituire, prin raportare la aceste dispoziții legale și la motivele invocate în justificarea acestuia, Înalta Curte constată, în acord cu cele reținute de prima instanță, că refuzul exprimat de pârâtă este unul întemeiat, având în vedere existența unor obligații fiscale restante la bugetul de stat constând în impozit suplimentar în valoare de 1.054.158 RON și majorări de întârziere în valoare de 728.615 RON, conform deciziei de impunere nr. FMC-439/2012. În aceste condiții, devin aplicabile prevederile art. 117 alin. (6) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală potrivit cărora, dacă debitorul înregistrează obligațiile fiscale restante, sumele prevăzute la alin. (1) și (2) se vor restitui numai după efectuarea compensării potrivit prezentului cod. Cum decizia de impunere a fost contestată în sistemul căilor administrative de atac și, ulterior, în instanță, nefiind pronunțată încă o hotărâre judecătorească irevocabilă, titlul de creanță reprezentat de decizia de impunere nr. FMC-439/2012 nu este încă titlu executoriu, nefiind stabilită cu certitudine întinderea obligației ce revine contribuabilului. În această situație nu poate opera procedura compensării pentru a se stabili dacă suma de restituit este sau nu mai mare decât obligațiile fiscale restante ale reclamantei, astfel că refuzul de restituire exprimat de pârâtă este unul justificat. Împrejurarea că reclamanta este nemulțumită de răspunsul primit nu constituie un refuz nejustificat, în sensul dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/1994, întrucât stabilirea răspunsului constituie în toate cazurile o prerogativă a autorității publice care, în cauza supusă judecății, s-a dovedit a fi exercitată cu respectarea prevederilor legale. 2. Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru considerentele expuse, Înalta Curte urmează să dispună, în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 și art. 312 alin. (1) C. proc. civ., respingerea recursului ca nefondat.