ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 601/2012

Asupra cererii de

revizuire de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

de revizuire

Prin Decizia nr. 4819 din 19 octombrie 2011,

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și

fiscal, a respins, ca nefondat, recursul declarat de G.D.R., H.C., H.N., I.A., P.D.,

N.I., (...) și C.D. împotriva Sentinței nr. 5249/22 decembrie 2010 a Curții de

Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal. Prin

această din urmă hotărâre a fost respinsă acțiunea acestor părți formulată în

contradictoriu cu pârâta Casa Națională de Pensii Publice, având ca obiect

obligarea pârâtei la plata suplimentului postului și a suplimentului

corespunzător treptei de salarizare, în procent de 25% din salariul de bază,

începând cu 01 ianuarie 2004 și în continuare pe viitor, precum și la operarea

modificărilor prevăzute de lege.

Pentru a pronunța

această soluție, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut următoarele:

Este necontestat

faptul că dispozițiile referitoare la suplimentul postului și suplimentul

corespunzător treptei de salarizare au fost suspendate în perioada 2004 - 2006,

prin O.U.G. nr. 92/2004 privind reglementarea drepturilor salariale și a altor

drepturi ale funcționarilor publici pentru anul 2005, aprobată cu modificări și

completări prin Legea nr. 76 din 2005 și prin O.G. nr. 2 din 2006 privind

reglementarea drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor

publici pentru anul 2006, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr.

417 din 2006.

De asemenea, este

adevărat că, potrivit art. 64 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele

de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, "la expirarea

duratei de suspendare actul normativ sau dispoziția afectată de suspendare

reintră de drept în vigoare".

În cauză, însă,

dreptul la salariu al funcționarilor publici este reglementat în Secțiunea I

din Capitolul 5, intitulat "Drepturi și îndatoriri", din Legea nr.

188/1999, iar potrivit art. 31 alin. (3) din această lege, salarizarea se face

în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de

salarizare.

Or, în reglementările

drepturilor salariale și ale altor drepturi ale funcționarilor publici, în

vigoare pentru perioada în care recurenții-reclamanți solicită plata

drepturilor, în calitate de funcționari publici în cadrul Casei Naționale de

Pensii Publice nu a fost prevăzut nici suplimentul postului și nici suplimentul

corespunzător treptei de salarizare.

Astfel fiind, a

admite teoria recurenților și a obliga autoritatea să le acorde acestora

suplimentul postului și suplimentul treptei de salarizare, în procent de 25%

pentru fiecare dintre cele două suplimente salariale, ar însemna ca instanța,

în lipsa unor reglementări și criterii legale, să stabilească procentual

cuantumul celor două sporuri.

Or, o asemenea

situație echivalează cu depășirea limitelor puterii judecătorești, restrânse

constituțional la aplicarea legii pozitive, precum și cu substituirea

autorității judecătorești în rolul ce revine puterii legislative, în speță de a

adopta legea de salarizare a funcționarilor publici, ori în rolul ce revine

puterii executive, în speță de a emite norme de organizare a executării

reglementărilor în litigiu.

Totodată, s-a

constatat că drepturile solicitate prin acțiune nu sunt drepturi de creanță și

nici bunuri, iar recurenții-reclamanți nu au o speranță legitimă în sensul art.

1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Este adevărat că în

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a reținut, cu valoare de

principiu, că drepturile de creanță constituie un bun în sensul art. 1 din

Protocolul adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, însă, mergând

mai departe, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că "o creanță

nu poate fi considerată bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea

a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea

lucrului judecat" (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, decizia din 18

octombrie 2002, cauza Fernandez-Molina Gonzales și alții împotriva Spaniei).

Așadar, în cauză, s-a

apreciat că dreptul solicitat de reclamanți la plata suplimentului postului și

a suplimentului corespunzător treptei de salarizare, într-un cuantum care nu

își găsește o justificare legală, nu reprezintă, în sensul jurisprudenței

Curții Europene a Drepturilor Omului, o creanță care să poată fi calificată

drept "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului.

La pronunțarea

deciziei, în temeiul art. 329 alin. (3) teza finală C. proc. civ., a fost avută

în vedere cu deosebire Decizia nr. 20 din 21 septembrie 2009 a Secțiilor Unite

ale Înaltei Curți de Casație și Justiție (publicată în M. Of. nr.

880/16.12.2009), prin care, în interpretarea și aplicarea unitară a

dispozițiilor art. 31 alin. (1) lit. c) și d) din Legea nr. 188/1999 privind

statutul funcționarilor publici, republicată, s-a stabilit că în lipsa unei

cuantificări legale nu se pot acorda pe cale judecătorească drepturile

salariale constând în suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei

de salarizare.

temeiul egal al cererii de revizuire

Împotriva Deciziei

nr. 4819 din 19 octombrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția

de Contencios Administrativ și Fiscal, a formulat cerere de revizuire G.D.R.

Cererea de revizuire

a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 24

octombrie 2011. În motivarea succintă a căii extraordinare de atac promovate

s-a susținut de către revizuent că prin decizia atacată au fost nesocotite

practica și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului ca și ordinea

juridică comunitară, potrivit cu care inexistența fondurilor la buget nu

constituie motiv de neacordare a drepturilor bănești stabilite prin lege.

A mai susținut

revizuentul că hotărârea dată, ce formează obiectul cererii de revizuire de

față, a fost pronunțată într-un total dispreț față de lege.

În drept au fost

invocate prevederile art. 322 pct. 1, 2, 5 și 7 din C. proc. civ.

considerentele instanței de control judiciar

Examinând cererea de

revizuire de față, în raport de prevederile art. 326 alin. (3) C. proc. civ.

vizând condițiile generale de admisibilitate dar și cu referire la motivele de

revizuire invocate, față de actele și lucrările dosarului, Înalta Curte reține

că aceasta nu poate fi primită urmând a fi respinsă în considerarea celor în

continuare arătate.

Astfel cum rezultă

fără echivoc din cuprinsul dispozițiilor art. 322 C. proc. civ. și în sensul

stabilit de altfel și de doctrină dar și de jurisprudența în materie,

hotărârile instanței de recurs pot fi atacate pe calea revizuirii numai dacă

evocă fondul.

Aceasta implică fie

stabilirea unei alte stări de fapt față de cea reținută în fazele de judecată

anterioare, fie aplicarea altor dispoziții legale la împrejurările de fapt ce

fuseseră stabilite, în oricare din ipoteze urmând să se dea o altă dezlegare

raportului juridic dedus judecății decât cea care fusese aleasă până în acel

moment.

O astfel de situație

nu se întâlnește în ipoteza în care instanța de recurs respinge recursul, cum

este și cazul Deciziei nr. 4819 din 11 octombrie 2011, ce formează obiectul

cererii de față.

După cum rezultă din

expunerea rezumativă a conținutului acestei decizii, de mai sus, recursul

promovat de mai multe persoane, printre care figurează și revizuentul,

împotriva Sentinței nr. 5249/22 decembrie 2010 a Curții de Apel București,

secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a fost respins ca nefondat.

Așa fiind, nefiind

incidentă în cauză ipoteza legală impusă de legiuitor, referitoare la evocarea

fondului, în temeiul art. 326 alin. (3) cu referire la art. 322 C. proc. civ.,

Înalta Curte reține că cererea de revizuire de față nu este admisibilă iar

raportat la considerentele reținute arată că nu se mai impun a fi examinate

distinct și condițiile de admisibilitate ale motivelor de revizuire indicate,

de altfel numai generic, dată fiind și motivarea sumară a căii extraordinare de

atac promovate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de

revizuire formulată de G.D.R. împotriva Deciziei nr. 4819 din 19 octombrie 2011

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de Contencios Administrativ și

Fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 7 februarie 2012.

Procesat

de GGC - NN