ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 601/2012

Asupra cererii de revizuire de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Obiectul cererii de revizuire Prin Decizia nr. 4819 din 19 octombrie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a respins, ca nefondat, recursul declarat de G.D.R., H.C., H.N., I.A., P.D., N.I., (...) și C.D. împotriva Sentinței nr. 5249/22 decembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal. Prin această din urmă hotărâre a fost respinsă acțiunea acestor părți formulată în contradictoriu cu pârâta Casa Națională de Pensii Publice, având ca obiect obligarea pârâtei la plata suplimentului postului și a suplimentului corespunzător treptei de salarizare, în procent de 25% din salariul de bază, începând cu 01 ianuarie 2004 și în continuare pe viitor, precum și la operarea modificărilor prevăzute de lege.

Pentru a pronunța această soluție, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut următoarele: Este necontestat faptul că dispozițiile referitoare la suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare au fost suspendate în perioada 2004 - 2006, prin O.U.G. nr. 92/2004 privind reglementarea drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici pentru anul 2005, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 76 din 2005 și prin O.G.

nr. 2 din 2006 privind reglementarea drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici pentru anul 2006, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 417 din 2006. De asemenea, este adevărat că, potrivit art. 64 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, "la expirarea duratei de suspendare actul normativ sau dispoziția afectată de suspendare reintră de drept în vigoare". În cauză, însă, dreptul la salariu al funcționarilor publici este reglementat în Secțiunea I din Capitolul 5, intitulat "Drepturi și îndatoriri", din Legea nr. 188/1999, iar potrivit art. 31 alin. (3) din această lege, salarizarea se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare.

Or, în reglementările drepturilor salariale și ale altor drepturi ale funcționarilor publici, în vigoare pentru perioada în care recurenții-reclamanți solicită plata drepturilor, în calitate de funcționari publici în cadrul Casei Naționale de Pensii Publice nu a fost prevăzut nici suplimentul postului și nici suplimentul corespunzător treptei de salarizare. Astfel fiind, a admite teoria recurenților și a obliga autoritatea să le acorde acestora suplimentul postului și suplimentul treptei de salarizare, în procent de 25% pentru fiecare dintre cele două suplimente salariale, ar însemna ca instanța, în lipsa unor reglementări și criterii legale, să stabilească procentual cuantumul celor două sporuri.

Or, o asemenea situație echivalează cu depășirea limitelor puterii judecătorești, restrânse constituțional la aplicarea legii pozitive, precum și cu substituirea autorității judecătorești în rolul ce revine puterii legislative, în speță de a adopta legea de salarizare a funcționarilor publici, ori în rolul ce revine puterii executive, în speță de a emite norme de organizare a executării reglementărilor în litigiu. Totodată, s-a constatat că drepturile solicitate prin acțiune nu sunt drepturi de creanță și nici bunuri, iar recurenții-reclamanți nu au o speranță legitimă în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Este adevărat că în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a reținut, cu valoare de principiu, că drepturile de creanță constituie un bun în sensul art. 1 din Protocolul adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, însă, mergând mai departe, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că "o creanță nu poate fi considerată bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat" (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, decizia din 18 octombrie 2002, cauza Fernandez-Molina Gonzales și alții împotriva Spaniei).

Așadar, în cauză, s-a apreciat că dreptul solicitat de reclamanți la plata suplimentului postului și a suplimentului corespunzător treptei de salarizare, într-un cuantum care nu își găsește o justificare legală, nu reprezintă, în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, o creanță care să poată fi calificată drept "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. La pronunțarea deciziei, în temeiul art. 329 alin. (3) teza finală C. proc. civ., a fost avută în vedere cu deosebire Decizia nr. 20 din 21 septembrie 2009 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție (publicată în M. Of.

nr. 880/16.12.2009), prin care, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 31 alin. (1) lit. c) și d) din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici, republicată, s-a stabilit că în lipsa unei cuantificări legale nu se pot acorda pe cale judecătorească drepturile salariale constând în suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare. 2. Motivele și temeiul egal al cererii de revizuire Împotriva Deciziei nr. 4819 din 19 octombrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de Contencios Administrativ și Fiscal, a formulat cerere de revizuire G.D.R.

Cererea de revizuire a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 24 octombrie 2011. În motivarea succintă a căii extraordinare de atac promovate s-a susținut de către revizuent că prin decizia atacată au fost nesocotite practica și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului ca și ordinea juridică comunitară, potrivit cu care inexistența fondurilor la buget nu constituie motiv de neacordare a drepturilor bănești stabilite prin lege. A mai susținut revizuentul că hotărârea dată, ce formează obiectul cererii de revizuire de față, a fost pronunțată într-un total dispreț față de lege. În drept au fost invocate prevederile art. 322 pct. 1, 2, 5 și 7 din C. proc.

civ. 3. Soluția și considerentele instanței de control judiciar Examinând cererea de revizuire de față, în raport de prevederile art. 326 alin. (3) C. proc. civ. vizând condițiile generale de admisibilitate dar și cu referire la motivele de revizuire invocate, față de actele și lucrările dosarului, Înalta Curte reține că aceasta nu poate fi primită urmând a fi respinsă în considerarea celor în continuare arătate. Astfel cum rezultă fără echivoc din cuprinsul dispozițiilor art. 322 C. proc. civ. și în sensul stabilit de altfel și de doctrină dar și de jurisprudența în materie, hotărârile instanței de recurs pot fi atacate pe calea revizuirii numai dacă evocă fondul.

Aceasta implică fie stabilirea unei alte stări de fapt față de cea reținută în fazele de judecată anterioare, fie aplicarea altor dispoziții legale la împrejurările de fapt ce fuseseră stabilite, în oricare din ipoteze urmând să se dea o altă dezlegare raportului juridic dedus judecății decât cea care fusese aleasă până în acel moment. O astfel de situație nu se întâlnește în ipoteza în care instanța de recurs respinge recursul, cum este și cazul Deciziei nr. 4819 din 11 octombrie 2011, ce formează obiectul cererii de față. După cum rezultă din expunerea rezumativă a conținutului acestei decizii, de mai sus, recursul promovat de mai multe persoane, printre care figurează și revizuentul, împotriva Sentinței nr. 5249/22 decembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a fost respins ca nefondat.

Așa fiind, nefiind incidentă în cauză ipoteza legală impusă de legiuitor, referitoare la evocarea fondului, în temeiul art. 326 alin. (3) cu referire la art. 322 C. proc. civ., Înalta Curte reține că cererea de revizuire de față nu este admisibilă iar raportat la considerentele reținute arată că nu se mai impun a fi examinate distinct și condițiile de admisibilitate ale motivelor de revizuire indicate, de altfel numai generic, dată fiind și motivarea sumară a căii extraordinare de atac promovate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge cererea de revizuire formulată de G.D.R. împotriva Deciziei nr. 4819 din 19 octombrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de Contencios Administrativ și Fiscal. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 7 februarie 2012. Procesat de GGC - NN