ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3632/2008
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3632/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)
Asupra
cererii de recurs de față;
Din
examinarea lucrărilor din dosar constată că, prin sentința comercială 1687 din
29 iunie 2007 a Tribunalului Galați s-a respins excepția lipsei calității
procesuale active a reclamantei
SCD.P. FĂLTICENI și s-a admis în parte cererea
în pretenții a reclamantei, pârâta SC S.A.S. SRL fiind obligată la plata sumei
de 1.578.725 lei despăgubiri și 21.861 lei cheltuieli de judecată către
reclamantă. S-a respins capătul de cerere privitor la obligarea pârâtei SC A.S.
SRL la plata de despăgubiri.
Împotriva
acestei sentințe au declarat apel reclamanta și pârâta SC S.A.S. SRL.
Prin
decizia comercială nr. 7 din 30 ianuarie 2008, Curtea de Apel Galați a admis
apelurile formulate împotriva sentinței comerciale nr. 1687 din 29 iunie 2007 a
Tribunalului Galați pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a admis în
parte acțiunea reclamantei și a obligat-o pe pârâta
SC A.S. SRL la plata
către reclamantă a sumei de 486.168 lei daune și 9050 lei cheltuieli de
judecată la fond. Prin aceeași decizie s-a respins acțiunea față de pârâta S.A.S.
SRL, ca nefondată și au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței
apelate.
În
considerentele hotărârii pronunțate, Curtea de Apel Galați a motivat soluția în
baza următoarelor argumente principale:
-
formularea în cadrul acțiunii a unui capăt de cerere prin care se solicită
angajarea răspunderii contractuale a pârâtei SC A.S. SRL exclude posibilitatea
angajării concomitente a răspunderii civile delictuale prevăzute de Legea nr. 240/2004
în sarcina pârâtei SC S.A. SRL;
- Legea nr.
240/2004 deschide exclusiv consumatorilor (persoane fizice sau grupuri de
persoane fizice) calea promovării unei acțiuni pentru repararea pagubelor
generate de produsele cu defecte, reclamanta SCD.P. Fălticeni nefăcând parte
din categoria subiecților protejați de acest act normativ.
Împotriva
acestei decizii, reclamanta SCD.P. Fălticeni și pârâta
A.S. SRL
au formulat recurs.
Recurenta
reclamantă a invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și a criticat
soluția pronunțată de instanța de apel pentru următoarele considerente:
- Legea nr.
240/2004 (art. 9) prevede expres posibilitatea cumulului între răspunderea
delictuală (obiectivă) instituita de acest act normativ și orice alt tip de
răspundere contractuală sau extracontractuală;
- dispozițiile
art. 2 alin. (1) lit. c) pct. 2-3 ale Legii nr. 240/2004 nu exclud persoanele
juridice din categoria reclamantei din sfera persoanelor protejate de acest act
normativ;
-
pârâtei SC S.A. SRL îi revine și răspunderea prevăzută de art. 23 din O.G. nr. 4/1995,
însă instanța de apel nu a examinat cauza și din această perspectiva;
Recurenta
pârâtă
A.S.
SRL
a
invocat dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. și a criticat soluția
pronunțată de instanța de apel pentru următoarele considerente:
-
instanța a dispus admiterea unei acțiuni după expirarea termenului de prescripție
prevăzut de art. 5 din Decretul nr. 167/1958;
-
instanța a admis în mod greșit pretențiile reclamantei deoarece aceasta era
decăzută din dreptul de a mai reclama viciile produsului cumpărat, art. 70 C.
com.;
-
instanța a încălcat caracterul devolutiv al apelului și nu a analizat apărările
pârâtei;
-
instanța a interpretata greșit clauza de limitare a răspunderii vânzătoarei
schimbând înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acesteia.
Recursul
reclamantei
SCD.P.
FĂLTICENI
este
nefondat și va fi respins ca atare pentru următoarele considerente:
Privitor
inadmisibilitatea cumulului dintre răspunderea delictuală și răspunderea
contractuală, Înalta Curte reține că, prin cererea de chemare în judecata,
reclamanta a solicitat instanței, angajarea concomitentă a răspunderii
contractuale a pârâtei SC A.S. SRL și delictuale (prevăzute de Legea nr. 240/2004)
a pârâtei SC S.A. SRL, în sensul obligării solidare a acestora la plata
contravalorii prejudiciului cauzat reclamantei de deficiențe ale produsului
Score 250 EC.
Curtea
reține că nu este posibilă o combinare, în cadrul unei acțiuni mixte a
regulilor aplicabile răspunderii delictuale cu cele aplicabile răspunderii
contractuale, după cum nu este posibil nici să se apeleze, în subsidiar,
in completare, la
acțiunea delictuală după ce a fost utilizată acțiunea contractuală.
Consecventa
acestui principiu, Curtea de Apel Galați a sesizat inadvertența existentă în
cuprinsul cererii de chemare în judecata, statuând că, odată formulată o
acțiune în răspundere contractuală împotriva pârâtei SC A.S. SRL, este exclusă ab
initio aplicabilitatea în aceeași cauză a dispozițiilor legale ce reglementează
răspunderea delictuală pentru pagubele cauzate de produsele cu defecte,
dispoziții invocate de reclamanta ca temei juridic al acțiunii formulate
împotriva pârâtei SC S.A. SRL
Argumentul
instanței de apel a fost contestat de către reclamantă în cuprinsul cererii de
recurs, aceasta afirmând că, prin art. 9 din Legea nr. 240/2004, se consacră
explicit posibilitatea cumulului dintre răspunderea obiectivă a producătorului
pentru defectuozitatea produsului și orice alt tip de răspundere contractuală
sau extracontractuală.
Susținerea
recurentei este nefondata, întrucât dispozițiile art. 9 alin. (1) din Legea nr.
240/2004, nu prevăd posibilitatea cumulării răspunderii reglementate de acest
act normativ cu alte tipuri de răspundere contractuală sau extracontractuală,
ci, prevăd posibilitatea persoanei vătămate de a opta între regimul răspunderii
producătorului pentru pagubele generate de produsele cu defecte și alte tipuri
de răspundere contractuală sau extracontractuală.
Aceasta
concluzie reiese cu certitudine din interpretarea logică a dispozițiilor art. 9
alin. (l) din Legea nr. 240/2004, potrivit cărora: „aplicarea dispozițiilor prezentei
legi nu exclude posibilitatea persoanei vătămate de a pretinde despăgubiri în
temeiul răspunderii contractuale sau extracontractuale ori a altui regim
special de răspundere”.
Rațiunea
instituirii acestui text legal, a constat în crearea unei excepții de la
principiul specialia generalibus derogant constând în faptul că, deși Legea nr.
240/2004 instituie o răspundere obiectivă cu caracter special, derogator, în
raport cu răspunderea (delictuala sau contractuala) reglementată de Codul
civil, persoanele prejudiciate de produsele cu defecte, nu vor avea la
dispoziție exclusiv mijloacele de protecție prevăzute de Legea nr. 240/2004, ci
vor putea opta pentru repararea prejudiciului fie în baza răspunderii speciale
reglementate de acest act normativ, fie în baza răspunderii contractuale sau
delictuale de drept comun.
În lipsa unei astfel de prevederi,
potrivit principiului anterior enunțat, persoanele prejudiciate prin pagubele
create de produsele cu defecte nu ar fi avut posibilitatea de a acționa în
vederea obținerii de despăgubiri decât în baza mecanismelor Legii nr. 240/2004,
fără a putea apela la alte instituții juridice reglementate de norme cu
caracter general (așa cum, spre exemplu, persoanele vătămate prin încălcarea
unei obligații contractuale nu pot apela la instituția răspunderii delictuale,
ci doar la răspunderea contractuală, aceasta din urma având un caracter
special, derogator, în raport cu prima, care constituie dreptul comun in
materia răspunderii).
Având în
vedere argumentele anterior menționate, este evident că dispozițiile Legii nr. 240/2004
nu instituie posibilitatea cumulului răspunderii reglementate de acest act
normativ cu alte tipuri de răspundere contractuală sau extracontractuală, așa
cum susține recurenta reclamantă, ci, prevăd posibilitatea ca persoana vătămată
să opteze pentru repararea prejudiciului fie în baza dispozițiilor acestei
legi, fie în baza altui tip de răspundere contractuală sau extracontractuală.
Imposibilitatea
obiectivă a cumulării celor doua tipuri de răspundere în cadrul unei acțiuni
mixte rezultă din chiar redactarea cererii de chemare în judecată, în cuprinsul
căreia a solicitat obligarea solidară a celor doua pârâte la plata
prejudiciului suferit ca urmare a ineficienței fungicidului Score 250 EC.
O astfel
de cerere este inadmisibila în situația în care se solicita angajarea
răspunderii contractuale a unei pârâte, concomitent cu angajarea răspunderii
delictuale a altei pârâte, întrucât, în cazul răspunderii contractuale,
obligația de plata a daunelor are un caracter conjunct, divizibil, purtătoarea
acestui tip de răspundere neputând fi obligată la acoperirea prejudiciului în
solidar cu o altă persoană.
Argumentul
recurentei reclamantei relativ la solidaritatea răspunderii este nefondat,
întrucât este evident ca dispozițiile art. 5 din Legea nr. 240/2004 vizează
doar ipoteza în care este angajată răspunderea obiectivă a mai multor persoane
în baza dispozițiilor acestei legi. Art. 5 al Legii nr. 240/2004 nu este însă
parte a cadrului juridic ce reglementează răspunderea contractuală, astfel că,
persoanei căreia i-a fost angajata răspunderea în temeiul unei convenții, nu-i
poate fi impusă obligația de a răspunde solidar cu alte persoane în lipsa unei
prevederi contractuale exprese în acest sens.
Înalta
Curte reține că Legea nr. 240/2004 deschide exclusiv persoanelor fizice calea
promovării unei acțiuni pentru repararea pagubelor generate de produsele cu
defecte deoarece este un act normativ parte a cadrului legislativ privind
protecția consumatorilor, iar pe de alta parte, cerințele prevăzute de art. 2 alin.
(1) lit. c), pct. 2-3 din lege, exclud în mod clar aplicarea acestui act
normativ raporturilor juridice dintre
SC S.A. SRL și
S.C.D.P. Fălticeni.
Actul
normativ care prevede în mod expres că Legea nr. 240/2004 face parte din cadrul
legislativ privind protecția consumatorilor este Legea nr. 363/2007 privind
combaterea practicilor incorecte ale comercianților in relația cu consumatorii
și armonizarea reglementarilor cu legislația europeana privind protecția consumatorilor.
Astfel,
prin art. III din Titlul II al Legii nr. 363/2007, intitulat Modificarea unor
acte normative privind protecția consumatorilor, legiuitorul include Legea nr. 240/2004
între actele normative parte a cadrului legislativ privind protecția consumatorului
ce urmează a fi modificate pentru a se asigura armonizarea dispozițiilor
acestei legi cu legislația europeana privind protecția consumatorilor.
Deși art.
1 al Legii nr. 240/2004 nu prevede expres împrejurarea ca acest act normativ
este destinat exclusiv protecției persoanelor fizice cu privire la pagubele
generate de produsele cu defecte, acest aspect rezulta cu certitudine din
prevederile art. 7 alin. (1) lit. f). art. 7 alin. (2). art. 2 lit. a) pct. 5
ale aceleiași legi, in cuprinsul cărora, făcând trimitere la beneficiarul
protecției instituite prin acest act normativ, legiuitorul folosește noțiunea
de consumator.
Aceeași
concluzie privind faptul că legea sus-menționata vizează exclusiv protecția
persoanelor fizice împotriva produselor cu defecte, rezultă și din analiza
Expunerii de motive la Legea nr. 240/2004, expunere al cărei rol constă in
prezentarea detaliata a subiecților și a relațiilor sociale a căror protecție a
făcut necesara intervenția legiuitorului prin edictarea acestui act normativ.
Astfel,
potrivit fundamentării cuprinse in expunerea de motive, prin acest act normativ
„se urmărește creșterea nivelului de protecție al consumatorilor”; de asemenea,
în cuprinsul aceleiași expuneri de motive se menționează că prin adoptarea acestei
legi s-a urmărit și eliminarea diferențelor ce pot afecta concurența și
circulația de produse pe piață în prezent „existând diferite grade de protecție
a consumatorilor împotriva pagubelor” generate de produsele cu defecte.
Totalitatea
dispozițiilor normative anterior invocate demonstrează indubitabil ca Legea nr.
240/2004 face parte din cadrul legislativ privind protecția consumatorilor,
creând serie de instrumente juridice necesare apărării drepturilor acestora.
Ori,
calitatea de consumator este un atribut ce aparține exclusiv persoanelor
fizice, aceasta noțiune fiind definita de legislația in vigoare ca fiind persoana
fizică sau grupul de persoane fizice constituite in asociații, care cumpără,
dobândește, utilizează ori consumă produse sau servicii, in afara activității
sale profesionale, excluzând așadar persoanele juridice din categoria cărora
face parte și reclamanta. Definiția este dată atât de Legea nr. 296/2004
privind Codul consumului (pct. 13 din Anexa 1 a legii), actul normativ cadru in
materia protecției consumatorilor (in vigoare de la 01 ianuarie 2007), cât și
de art. 2 pct. 2 din O.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor (actul
cadru in aceasta materie pana la data intrării in vigoare a Legii nr. 296/2004.
Împrejurarea
că Legea nr. 240/2004 este destinata exclusiv protecției persoanelor fizice
rezultând și din dispozițiile Directivei 85/374 din 25 iulie 1985 a C.E.E.
privind răspunderea producătorului, cu modificările ulterioare, ale cărei
prevederi sunt transpuse în dreptul intern prin dispozițiile legii anterior
menționate.
Totodată,
Înalta Curte urmează a reține și neîndeplinirea condițiilor necesare antrenării
răspunderii obiective reglementate de Legea nr. 240/2004.
Una din
condițiile necesare antrenării răspunderii civile delictuale prevăzute de Legea
nr. 240/2004 constă in existenta unei pagube, așa cum este aceasta definită de
dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. c) pct. 2 din acest act normativ.
Potrivit
acestei dispoziții legale, paguba este definita ca fiind „deteriorarea sau
distrugerea oricărui bun, altul decât produsul cu defecte, cu condiția ca bunul
respectiv sa fie in mod normal destinat folosinței ori consumului privat și sa
fi fost folosit de persoana prejudiciata pentru uz sau consum personal, iar
valoarea lui să fie mai mare de 2 milioane de lei” (200 RON, n.n.). Cu alte
cuvinte, Legea nr. 240/2004 se aplica exclusiv reparării pagubelor produse unor
bunuri destinate folosinței sau consumului privat, personal.
În
condițiile in care paguba pretinsa de reclamanta consta în nerealizarea
producției de fructe planificate de pe plantațiile de mar ale acesteia, este
evident ca acest prejudiciu nu reprezintă o paguba în terminologia Legii nr. 240/2004,
întrucât cantitatea de fructe nerealizata, nu urma sa fie folosita de S.C.D.P.
Fălticeni pentru uz sau consum personal, ci era destinată exclusiv realizării
unui venit comercial.
Cerința
folosinței bunului pentru consumul privat, personal se referă la bunul distrus sau
deteriorat și nu la produsul defectuos, iar această împrejurare rezultă din
simpla lectură a art. 2 alin. (1) lit. c) pct. 2 din Legea nr. 240/2004.
Prin
definirea pagubei ca fiind „deteriorarea sau distrugerea oricărui bun, altul
decât produsul cu defecte, cu condiția ca bunul respectiv sa fie in mod normal
destinat folosinței ori consumului privat, și sa fi fost folosit de persoana
prejudiciată pentru uz sau consum personal, iar valoarea lui sa fie mai mare de
2 milioane de lei (ROL, n.n.)”, este cât se poate de limpede că textul legal
raportează la bunul deteriorat, distrus, condițiile privind folosința privata
și consumul personal, după cum același bun trebuie sa aibă o valoare mai mare
de 2 milioane de lei (200 RON).
Dacă
s-ar primi susținerea recurentei reclamantei, ar însemna că valoarea de 2
milioane lei (ROL) s-ar raporta tot la bunul cu defecte, ceea ce ar fi lipsit
de sens, pentru ca aptitudinea unui bun defect de a crea pagube nu este
influențată in niciun fel de valoarea pe care acesta o are (un produs cu o
valoare foarte mica, poate crea pagube mult mai însemnate decât un alt produs
cu o valoare de peste 2 milioane de lei ROL).
De
altfel, împrejurarea că cerința privind folosirea bunului pentru consumul
privat, personal vizează bunul defect, deteriorat, rezultă cu certitudine și
din art. 9 al Directivei 85/374/EEC din 25 iulie 1985 (a cărei transpunere în
dreptul intern este realizată de Legea nr. 240/2004), care definește
prejudiciul ce poate fi acoperit de producătorul produsului defect ca fiind:
„(b)
prejudicierea sau distrugerea altei proprietăți decât produsul defectuos, in
valoare mai mare de 500 ECU, dacă:
(i) proprietatea
afectata a fost destinata utilizării sau consumului privat, și
(ii) se află
în folosința sau consumul privat al persoanei prejudiciate.”
Chiar
dacă, prin absurd, s-ar accepta teza recurentei ca produsul defectuos trebuie
sa fi fost folosit pentru uzul sau consumul personal al persoanei prejudiciate
și nu bunul distrus, reclamanta tot nu ar îndeplini condițiile necesare pentru
a-i fi aplicabile dispozițiile Legii nr. 240/2004, întrucât ea nu a folosit
fungicidul Score 250 EC pentru uzul sau consumul sau personal, ci in scop
profesional, in vederea realizării obiectului de activitate, respectiv
producerea și comercializarea fructelor.
Critica
recurentei reclamantei privitoare la aplicarea art. 23 din O.G. nr. 4/1995 este
neîntemeiat. Art. 23 din O.G. nr. 4/1995 privind fabricarea, comercializarea și
utilizarea produselor de uz fitosanitar pentru combaterea bolilor, dăunătorilor
și buruienilor in agricultura și silvicultura, nu instituie un tip de
răspundere de sine stătător, diferit de răspunderea reglementata de legislația
in vigoare, ci este un text de trimitere la dispozițiile dreptului comun.
Conform
dispoziției anterior menționate,fabricanții, importatorii și comercianții
poartă răspunderea pentru calitatea produselor furnizate, în conformitate cu
dispozițiile legale.
Prin
edictarea acestei dispoziții, legiuitorul nu a instituit un nou tip de
răspundere, așa cum lasă să se înțeleagă recurenta, ci a statuat doar faptul
că, fabricanții, importatorii și distribuitorii produselor de uz fitosanitar
răspund in condițiile legislației in vigoare, adică pe temei contractual sau
extracontractual, după cum între aceștia și utilizatorii produselor respective,
exista sau nu, o relație contractuala.
În
contextul în care art. 23 din O.G. nr. 4/1995 nu reglementează un tip de
răspundere de sine stătător, cu reguli și condiții proprii, ci constituie doar
un text de trimitere la legislația in vigoare, este evident că instanța de
apel, în mod obiectiv nu ar fi putut analiza răspunderea pârâtei intimate prin
prisma acestei dispoziții legale, ci doar în baza acelor norme la care textul
anterior menționat face trimitere.
Față de
toate considerentele arătate, rezultă că răspunderea pârâtei
SC S.A. SRL este în
mod evident una civilă delictuală de drept comun. În condițiile în care între
reclamantă și această pârâtă nu au existat raporturi contractuale, dar a
existat fapta acesteia de a fi livrat către SC A.S. SRL un produs ce a creat
reclamantei un prejudiciu, această pârâtă va răspunde față de reclamantă în
temeiul art. 998 C. civ., acțiunea încadrându-se în termenul general de
prescripție de 3 ani.
Recursul
pârâtei
SC
A.S. SRL este fondat și va fi admis pentru următoarele considerente:
Dreptul
reclamantei de a acționa împotriva pârâtei SC A.S. SRL în scopul angajării
răspunderii pentru pretinsele vicii ale fungicidului este prescris întrucât
cererea de chemare în judecata a fost introdusă la 13 februarie 2006, după
împlinirea termenului de prescripție de 6 luni de zile de la data descoperirii
viciilor (16 mai 2005), termen prevăzut de art. 5 din Decretul nr. 167/1958.
Conform
susținerilor reclamantei din cererea de chemare in judecată, temeiul juridic al
acțiunii formulate împotriva SC A.S. SRL este reprezentat de dispozițiile art. 969,
1295 C. civ. și O.G. nr. 4/1995.
Așadar,
conform motivării în drept a cererii de chemare in judecata, acțiunea
reclamantei are un caracter contractual, întemeindu-se pe Contractul de vânzare-cumpărare
nr. 554 din 20 aprilie 2005 încheiat între SC A.S. SRL in calitate de
vânzătoare și S.C.D.P. Fălticeni in calitate de comparatoare.
Ori,
potrivit normelor care reglementează contractul de vânzare-cumpărare, vânzătorul
datorează garanție doar pentru evicțiune si pentru viciile lucrului vândut,
fără a exista vreo dispoziție legală care să instituie răspunderea vânzătorului
pentru obținerea de către cumpărător a scopului pentru care a cumpărat lucrul.
De
asemenea, nicio clauza din contractul de vânzare cumpărare încheiat între cele
doua părți, nu instituie in sarcina vânzătoarei obligația de a garanta
cumpărătoarea pentru atingerea rezultatului pentru care a achiziționat
produsul.
În
realitate, așa-zisa garanție pentru deficiențele calitative ale lucrului vândut
(diferita de garanția pentru vicii), nu reprezintă altceva decât o creație
proprie a reclamantei. De altfel, analizând „condițiile” create pentru
antrenarea răspunderii pentru deficientele calitative ale lucrului vândut se
observă ca acestea vizează doar dovedirea de către cumpărător a neîndeplinirii
scopului avut in vedere la cumpărarea produsului, situație in care vânzătorul
lucrului datorează de drept despăgubiri.
Separat
de aceste argumente,
nici
O.G. nr. 4/1995 invocata de asemenea ca temei juridic al acțiunii, nu
reglementează tipul de răspundere invocat de către reclamanta, ci conține doar
trimiteri la dispozițiile dreptului comun in materia răspunderii, astfel după
cum s-a mai dezvoltat în prezentele considerente.
Așadar,
deficientele calitative nu reprezintă categorie distinctă față de viciile
ascunse ale lucrului vândut, regimul juridic al atragerii răspunderii pentru
deficientele calitative și pentru viciile ascunse fiind unul și același, respectiv
cel reglementat de art. 1352 și urm. C. civ., motiv pentru care, reclamanta
avea obligația să acționeze împotriva SC A.S. SRL în termen de 6 luni de la
data descoperirii viciilor.
Cum
cererea de chemare in judecata a fost formulată ulterior acestui termen,
dreptul la acțiune al reclamantei este prescris, situație ce trebuie
sancționată prin respingerea cererii de chemare în judecată față de SC A.S.
SRL.
Privitor
la decăderea reclamantei din dreptul de a mai reclama viciile lucrului vândut,
ca urmare a nerespectării termenului prevăzut de art. 70 alin. (2) C. Com.,
Înalta Curte urmează a reține că
răspunderea pentru vicii și cea pentru
deficientele calitative se confundă. Este evident, în aceste condiții, ca
dispozițiile art. 70 C. com., sunt aplicabile in cauza.
În cauza
dedusă judecății, instanța de apel a făcut o greșită aplicare a legii, astfel
că, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., este pe deplin
incident în pricină.
Înalta
Curte găsește că nu este fondat motivul de recurs prin care SC A.S. SRL
învederează că instanța de apel nu analizat fondul raporturilor dintre părți
(întrunirea condițiilor necesare angajării răspunderii contractuale a SC A.S. SRL)
prin raportare la probatoriul administrat in cauza, ci a admis cererea de
chemare in judecata in baza argumentului că, reclamanta are ca profil „cercetarea
științifică, ceea ce exclude ideea de culpei in administrarea fungicidului”.
Susținerile
recurentei
SC
A.S. SRL exced motivelor de recurs limitativ prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C.
proc. civ., acestea încadrându-se în art. 304 pct. 10 C. proc. civ., care viza
situația nepronunțării instanței asupra unui mijloc de apărare sau a unei
dovezi administrate, text normativ abrogat in prezent.
Înalta
Curte apreciază ca fondată critica recurentei
SC A.S. SRL privitoare la faptul că
instanța a interpretat greșit clauza de limitare a răspunderii vânzătoarei
pentru viciile lucrului vândut, conform căreia, „produsele livrate sunt
garantate calitativ prin certificat calitate”, iar „răspunderea vânzătorului
este limitată la garantarea calității produsului, care este comercializat
întrunind toate condițiile de calitate ale producătorului” (art. 4.4 din
contract).
Motivul
de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., este incident în cauză, răspunderea
vânzătoarei este limitată doar la a garanta conformitatea calității produsului
livrat cumpărătoarei cu condițiile de calitate ale producătorului, așa cum au
fost acestea exprimate prin buletinul de recepție calitativa. Totodată, clauza
de limitare a răspunderii vânzătoarei stipulata în contractul de vânzare -
cumpărare este cat se poate de clara și neîndoielnică, nefiind susceptibila de
a primi o altă interpretare decât cea conformă sensului sau literal, prevăzut
in contract, conform căruia, vânzătoarea răspunde doar pentru conformitatea
dintre parametrii calitativi ai produsului livrat cumpărătoarei cu cei
garantați de către producător prin certificatul de calitate.
În
situația concretă, instanța de apel a schimbat interesul lămurit al acestei
clauze, astfel că, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.,
este pe deplin incident în cauză.
Pentru
considerentele de fapt și de drept reținute mai sus, conform art. 312 C. proc.
civ., se va respinge recursul declarat de
reclamanta S.C.D.P. FĂLTICENI împotriva
deciziei comerciale nr. 7 din 30 ianuarie 2008 pronunțată de Curtea de Apel
Galați, secția comerciala, maritimă și fluvială, ca nefondat; se va admite
recursul declarat de pârâta SC A.S. SRL Botoșani împotriva aceleiași decizii,
se va modifica decizia recurată în sensul că se vor respinge apelurile
formulate de reclamantă și pârâta SC S.A. SRL București împotriva sentinței
comerciale nr. 1687 din 29 iunie 2007 a Tribunalului Galați, pe care o va
menține pentru considerentele mai sus arătate.
Potrivit
dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., de va dispune obligarea recurentei - reclamante
S.C.D.P. FĂLTICENI la 3000 lei cheltuieli de judecată către recurenta-pârâta SC
A.S. SRL Botoșani.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge
recursul declarat de reclamanta S.C.D.P. FĂLTICENI împotriva deciziei
comerciale nr. 7 din 30 ianuarie 2008 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția
comerciala, maritimă și fluvială, ca nefondat.
Admite
recursul declarat de pârâta SC A.S. SRL Botoșani împotriva aceleiași decizii.
Modifica decizia recurată în sensul că respinge apelurile formulate de
reclamantă și pârâta SC S.A. SRL București împotriva sentinței comerciale nr. 1687
din 29 iunie 2007 a Tribunalului Galați, pe care o menține.
Obligă
recurenta - reclamanta S.C.D.P. FĂLTICENI la 3000 lei cheltuieli de judecată
către recurenta-pârâta SC A.S. SRL Botoșani.
Irevocabilă.
Pronunțată
în ședința publică, astăzi 3 decembrie 2008.