ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3632/2008

Asupra cererii de recurs de față; Din examinarea lucrărilor din dosar constată că, prin sentința comercială 1687 din 29 iunie 2007 a Tribunalului Galați s-a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei SCD.P. FĂLTICENI și s-a admis în parte cererea în pretenții a reclamantei, pârâta SC S.A.S. SRL fiind obligată la plata sumei de 1.578.725 lei despăgubiri și 21.861 lei cheltuieli de judecată către reclamantă. S-a respins capătul de cerere privitor la obligarea pârâtei SC A.S. SRL la plata de despăgubiri. Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanta și pârâta SC S.A.S. SRL. Prin decizia comercială nr. 7 din 30 ianuarie 2008, Curtea de Apel Galați a admis apelurile formulate împotriva sentinței comerciale nr. 1687 din 29 iunie 2007 a Tribunalului Galați pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a admis în parte acțiunea reclamantei și a obligat-o pe pârâta SC A.S.

SRL la plata către reclamantă a sumei de 486.168 lei daune și 9050 lei cheltuieli de judecată la fond. Prin aceeași decizie s-a respins acțiunea față de pârâta S.A.S. SRL, ca nefondată și au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței apelate. În considerentele hotărârii pronunțate, Curtea de Apel Galați a motivat soluția în baza următoarelor argumente principale: - formularea în cadrul acțiunii a unui capăt de cerere prin care se solicită angajarea răspunderii contractuale a pârâtei SC A.S. SRL exclude posibilitatea angajării concomitente a răspunderii civile delictuale prevăzute de Legea nr. 240/2004 în sarcina pârâtei SC S.A. SRL; - Legea nr. 240/2004 deschide exclusiv consumatorilor (persoane fizice sau grupuri de persoane fizice) calea promovării unei acțiuni pentru repararea pagubelor generate de produsele cu defecte, reclamanta SCD.P.

Fălticeni nefăcând parte din categoria subiecților protejați de acest act normativ. Împotriva acestei decizii, reclamanta SCD.P. Fălticeni și pârâta A.S. SRL au formulat recurs. Recurenta reclamantă a invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și a criticat soluția pronunțată de instanța de apel pentru următoarele considerente: - Legea nr. 240/2004 (art. 9) prevede expres posibilitatea cumulului între răspunderea delictuală (obiectivă) instituita de acest act normativ și orice alt tip de răspundere contractuală sau extracontractuală; - dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. c) pct. 2-3 ale Legii nr. 240/2004 nu exclud persoanele juridice din categoria reclamantei din sfera persoanelor protejate de acest act normativ; - pârâtei SC S.A.

SRL îi revine și răspunderea prevăzută de art. 23 din O.G. nr. 4/1995, însă instanța de apel nu a examinat cauza și din această perspectiva; Recurenta pârâtă A.S. SRL a invocat dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. și a criticat soluția pronunțată de instanța de apel pentru următoarele considerente: - instanța a dispus admiterea unei acțiuni după expirarea termenului de prescripție prevăzut de art. 5 din Decretul nr. 167/1958; - instanța a admis în mod greșit pretențiile reclamantei deoarece aceasta era decăzută din dreptul de a mai reclama viciile produsului cumpărat, art. 70 C. com.; - instanța a încălcat caracterul devolutiv al apelului și nu a analizat apărările pârâtei; - instanța a interpretata greșit clauza de limitare a răspunderii vânzătoarei schimbând înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acesteia.

Recursul reclamantei SCD.P. FĂLTICENI este nefondat și va fi respins ca atare pentru următoarele considerente: Privitor inadmisibilitatea cumulului dintre răspunderea delictuală și răspunderea contractuală, Înalta Curte reține că, prin cererea de chemare în judecata, reclamanta a solicitat instanței, angajarea concomitentă a răspunderii contractuale a pârâtei SC A.S. SRL și delictuale (prevăzute de Legea nr. 240/2004) a pârâtei SC S.A. SRL, în sensul obligării solidare a acestora la plata contravalorii prejudiciului cauzat reclamantei de deficiențe ale produsului Score 250 EC. Curtea reține că nu este posibilă o combinare, în cadrul unei acțiuni mixte a regulilor aplicabile răspunderii delictuale cu cele aplicabile răspunderii contractuale, după cum nu este posibil nici să se apeleze, în subsidiar, in completare, la acțiunea delictuală după ce a fost utilizată acțiunea contractuală.

Consecventa acestui principiu, Curtea de Apel Galați a sesizat inadvertența existentă în cuprinsul cererii de chemare în judecata, statuând că, odată formulată o acțiune în răspundere contractuală împotriva pârâtei SC A.S. SRL, este exclusă ab initio aplicabilitatea în aceeași cauză a dispozițiilor legale ce reglementează răspunderea delictuală pentru pagubele cauzate de produsele cu defecte, dispoziții invocate de reclamanta ca temei juridic al acțiunii formulate împotriva pârâtei SC S.A. SRL Argumentul instanței de apel a fost contestat de către reclamantă în cuprinsul cererii de recurs, aceasta afirmând că, prin art. 9 din Legea nr. 240/2004, se consacră explicit posibilitatea cumulului dintre răspunderea obiectivă a producătorului pentru defectuozitatea produsului și orice alt tip de răspundere contractuală sau extracontractuală.

Susținerea recurentei este nefondata, întrucât dispozițiile art. 9 alin. (1) din Legea nr. 240/2004, nu prevăd posibilitatea cumulării răspunderii reglementate de acest act normativ cu alte tipuri de răspundere contractuală sau extracontractuală, ci, prevăd posibilitatea persoanei vătămate de a opta între regimul răspunderii producătorului pentru pagubele generate de produsele cu defecte și alte tipuri de răspundere contractuală sau extracontractuală. Aceasta concluzie reiese cu certitudine din interpretarea logică a dispozițiilor art. 9 alin. (l) din Legea nr. 240/2004, potrivit cărora: „aplicarea dispozițiilor prezentei legi nu exclude posibilitatea persoanei vătămate de a pretinde despăgubiri în temeiul răspunderii contractuale sau extracontractuale ori a altui regim special de răspundere”.

Rațiunea instituirii acestui text legal, a constat în crearea unei excepții de la principiul specialia generalibus derogant constând în faptul că, deși Legea nr. 240/2004 instituie o răspundere obiectivă cu caracter special, derogator, în raport cu răspunderea (delictuala sau contractuala) reglementată de Codul civil, persoanele prejudiciate de produsele cu defecte, nu vor avea la dispoziție exclusiv mijloacele de protecție prevăzute de Legea nr. 240/2004, ci vor putea opta pentru repararea prejudiciului fie în baza răspunderii speciale reglementate de acest act normativ, fie în baza răspunderii contractuale sau delictuale de drept comun.

În lipsa unei astfel de prevederi, potrivit principiului anterior enunțat, persoanele prejudiciate prin pagubele create de produsele cu defecte nu ar fi avut posibilitatea de a acționa în vederea obținerii de despăgubiri decât în baza mecanismelor Legii nr. 240/2004, fără a putea apela la alte instituții juridice reglementate de norme cu caracter general (așa cum, spre exemplu, persoanele vătămate prin încălcarea unei obligații contractuale nu pot apela la instituția răspunderii delictuale, ci doar la răspunderea contractuală, aceasta din urma având un caracter special, derogator, în raport cu prima, care constituie dreptul comun in materia răspunderii).

Având în vedere argumentele anterior menționate, este evident că dispozițiile Legii nr. 240/2004 nu instituie posibilitatea cumulului răspunderii reglementate de acest act normativ cu alte tipuri de răspundere contractuală sau extracontractuală, așa cum susține recurenta reclamantă, ci, prevăd posibilitatea ca persoana vătămată să opteze pentru repararea prejudiciului fie în baza dispozițiilor acestei legi, fie în baza altui tip de răspundere contractuală sau extracontractuală. Imposibilitatea obiectivă a cumulării celor doua tipuri de răspundere în cadrul unei acțiuni mixte rezultă din chiar redactarea cererii de chemare în judecată, în cuprinsul căreia a solicitat obligarea solidară a celor doua pârâte la plata prejudiciului suferit ca urmare a ineficienței fungicidului Score 250 EC.

O astfel de cerere este inadmisibila în situația în care se solicita angajarea răspunderii contractuale a unei pârâte, concomitent cu angajarea răspunderii delictuale a altei pârâte, întrucât, în cazul răspunderii contractuale, obligația de plata a daunelor are un caracter conjunct, divizibil, purtătoarea acestui tip de răspundere neputând fi obligată la acoperirea prejudiciului în solidar cu o altă persoană. Argumentul recurentei reclamantei relativ la solidaritatea răspunderii este nefondat, întrucât este evident ca dispozițiile art. 5 din Legea nr. 240/2004 vizează doar ipoteza în care este angajată răspunderea obiectivă a mai multor persoane în baza dispozițiilor acestei legi.

Art. 5 al Legii nr. 240/2004 nu este însă parte a cadrului juridic ce reglementează răspunderea contractuală, astfel că, persoanei căreia i-a fost angajata răspunderea în temeiul unei convenții, nu-i poate fi impusă obligația de a răspunde solidar cu alte persoane în lipsa unei prevederi contractuale exprese în acest sens. Înalta Curte reține că Legea nr. 240/2004 deschide exclusiv persoanelor fizice calea promovării unei acțiuni pentru repararea pagubelor generate de produsele cu defecte deoarece este un act normativ parte a cadrului legislativ privind protecția consumatorilor, iar pe de alta parte, cerințele prevăzute de art. 2 alin. (1) lit. c), pct. 2-3 din lege, exclud în mod clar aplicarea acestui act normativ raporturilor juridice dintre SC S.A.

SRL și S.C.D.P. Fălticeni. Actul normativ care prevede în mod expres că Legea nr. 240/2004 face parte din cadrul legislativ privind protecția consumatorilor este Legea nr. 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianților in relația cu consumatorii și armonizarea reglementarilor cu legislația europeana privind protecția consumatorilor. Astfel, prin art. III din Titlul II al Legii nr. 363/2007, intitulat Modificarea unor acte normative privind protecția consumatorilor, legiuitorul include Legea nr. 240/2004 între actele normative parte a cadrului legislativ privind protecția consumatorului ce urmează a fi modificate pentru a se asigura armonizarea dispozițiilor acestei legi cu legislația europeana privind protecția consumatorilor.

Deși art. 1 al Legii nr. 240/2004 nu prevede expres împrejurarea ca acest act normativ este destinat exclusiv protecției persoanelor fizice cu privire la pagubele generate de produsele cu defecte, acest aspect rezulta cu certitudine din prevederile art. 7 alin. (1) lit. f). art. 7 alin. (2). art. 2 lit. a) pct. 5 ale aceleiași legi, in cuprinsul cărora, făcând trimitere la beneficiarul protecției instituite prin acest act normativ, legiuitorul folosește noțiunea de consumator. Aceeași concluzie privind faptul că legea sus-menționata vizează exclusiv protecția persoanelor fizice împotriva produselor cu defecte, rezultă și din analiza Expunerii de motive la Legea nr. 240/2004, expunere al cărei rol constă in prezentarea detaliata a subiecților și a relațiilor sociale a căror protecție a făcut necesara intervenția legiuitorului prin edictarea acestui act normativ.

Astfel, potrivit fundamentării cuprinse in expunerea de motive, prin acest act normativ „se urmărește creșterea nivelului de protecție al consumatorilor”; de asemenea, în cuprinsul aceleiași expuneri de motive se menționează că prin adoptarea acestei legi s-a urmărit și eliminarea diferențelor ce pot afecta concurența și circulația de produse pe piață în prezent „existând diferite grade de protecție a consumatorilor împotriva pagubelor” generate de produsele cu defecte. Totalitatea dispozițiilor normative anterior invocate demonstrează indubitabil ca Legea nr. 240/2004 face parte din cadrul legislativ privind protecția consumatorilor, creând serie de instrumente juridice necesare apărării drepturilor acestora.

Ori, calitatea de consumator este un atribut ce aparține exclusiv persoanelor fizice, aceasta noțiune fiind definita de legislația in vigoare ca fiind persoana fizică sau grupul de persoane fizice constituite in asociații, care cumpără, dobândește, utilizează ori consumă produse sau servicii, in afara activității sale profesionale, excluzând așadar persoanele juridice din categoria cărora face parte și reclamanta. Definiția este dată atât de Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului (pct. 13 din Anexa 1 a legii), actul normativ cadru in materia protecției consumatorilor (in vigoare de la 01 ianuarie 2007), cât și de art. 2 pct. 2 din O.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor (actul cadru in aceasta materie pana la data intrării in vigoare a Legii nr. 296/2004.

Împrejurarea că Legea nr. 240/2004 este destinata exclusiv protecției persoanelor fizice rezultând și din dispozițiile Directivei 85/374 din 25 iulie 1985 a C.E.E. privind răspunderea producătorului, cu modificările ulterioare, ale cărei prevederi sunt transpuse în dreptul intern prin dispozițiile legii anterior menționate. Totodată, Înalta Curte urmează a reține și neîndeplinirea condițiilor necesare antrenării răspunderii obiective reglementate de Legea nr. 240/2004. Una din condițiile necesare antrenării răspunderii civile delictuale prevăzute de Legea nr. 240/2004 constă in existenta unei pagube, așa cum este aceasta definită de dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. c) pct. 2 din acest act normativ.

Potrivit acestei dispoziții legale, paguba este definita ca fiind „deteriorarea sau distrugerea oricărui bun, altul decât produsul cu defecte, cu condiția ca bunul respectiv sa fie in mod normal destinat folosinței ori consumului privat și sa fi fost folosit de persoana prejudiciata pentru uz sau consum personal, iar valoarea lui să fie mai mare de 2 milioane de lei” (200 RON, n.n.). Cu alte cuvinte, Legea nr. 240/2004 se aplica exclusiv reparării pagubelor produse unor bunuri destinate folosinței sau consumului privat, personal. În condițiile in care paguba pretinsa de reclamanta consta în nerealizarea producției de fructe planificate de pe plantațiile de mar ale acesteia, este evident ca acest prejudiciu nu reprezintă o paguba în terminologia Legii nr. 240/2004, întrucât cantitatea de fructe nerealizata, nu urma sa fie folosita de S.C.D.P.

Fălticeni pentru uz sau consum personal, ci era destinată exclusiv realizării unui venit comercial. Cerința folosinței bunului pentru consumul privat, personal se referă la bunul distrus sau deteriorat și nu la produsul defectuos, iar această împrejurare rezultă din simpla lectură a art. 2 alin. (1) lit. c) pct. 2 din Legea nr. 240/2004. Prin definirea pagubei ca fiind „deteriorarea sau distrugerea oricărui bun, altul decât produsul cu defecte, cu condiția ca bunul respectiv sa fie in mod normal destinat folosinței ori consumului privat, și sa fi fost folosit de persoana prejudiciată pentru uz sau consum personal, iar valoarea lui sa fie mai mare de 2 milioane de lei (ROL, n.n.)”, este cât se poate de limpede că textul legal raportează la bunul deteriorat, distrus, condițiile privind folosința privata și consumul personal, după cum același bun trebuie sa aibă o valoare mai mare de 2 milioane de lei (200 RON).

Dacă s-ar primi susținerea recurentei reclamantei, ar însemna că valoarea de 2 milioane lei (ROL) s-ar raporta tot la bunul cu defecte, ceea ce ar fi lipsit de sens, pentru ca aptitudinea unui bun defect de a crea pagube nu este influențată in niciun fel de valoarea pe care acesta o are (un produs cu o valoare foarte mica, poate crea pagube mult mai însemnate decât un alt produs cu o valoare de peste 2 milioane de lei ROL).

De altfel, împrejurarea că cerința privind folosirea bunului pentru consumul privat, personal vizează bunul defect, deteriorat, rezultă cu certitudine și din art. 9 al Directivei 85/374/EEC din 25 iulie 1985 (a cărei transpunere în dreptul intern este realizată de Legea nr. 240/2004), care definește prejudiciul ce poate fi acoperit de producătorul produsului defect ca fiind: „(b) prejudicierea sau distrugerea altei proprietăți decât produsul defectuos, in valoare mai mare de 500 ECU, dacă: (i) proprietatea afectata a fost destinata utilizării sau consumului privat, și (ii) se află în folosința sau consumul privat al persoanei prejudiciate.” Chiar dacă, prin absurd, s-ar accepta teza recurentei ca produsul defectuos trebuie sa fi fost folosit pentru uzul sau consumul personal al persoanei prejudiciate și nu bunul distrus, reclamanta tot nu ar îndeplini condițiile necesare pentru a-i fi aplicabile dispozițiile Legii nr. 240/2004, întrucât ea nu a folosit fungicidul Score 250 EC pentru uzul sau consumul sau personal, ci in scop profesional, in vederea realizării obiectului de activitate, respectiv producerea și comercializarea fructelor.

Critica recurentei reclamantei privitoare la aplicarea art. 23 din O.G. nr. 4/1995 este neîntemeiat. Art. 23 din O.G. nr. 4/1995 privind fabricarea, comercializarea și utilizarea produselor de uz fitosanitar pentru combaterea bolilor, dăunătorilor și buruienilor in agricultura și silvicultura, nu instituie un tip de răspundere de sine stătător, diferit de răspunderea reglementata de legislația in vigoare, ci este un text de trimitere la dispozițiile dreptului comun. Conform dispoziției anterior menționate,fabricanții, importatorii și comercianții poartă răspunderea pentru calitatea produselor furnizate, în conformitate cu dispozițiile legale.

Prin edictarea acestei dispoziții, legiuitorul nu a instituit un nou tip de răspundere, așa cum lasă să se înțeleagă recurenta, ci a statuat doar faptul că, fabricanții, importatorii și distribuitorii produselor de uz fitosanitar răspund in condițiile legislației in vigoare, adică pe temei contractual sau extracontractual, după cum între aceștia și utilizatorii produselor respective, exista sau nu, o relație contractuala. În contextul în care art. 23 din O.G. nr. 4/1995 nu reglementează un tip de răspundere de sine stătător, cu reguli și condiții proprii, ci constituie doar un text de trimitere la legislația in vigoare, este evident că instanța de apel, în mod obiectiv nu ar fi putut analiza răspunderea pârâtei intimate prin prisma acestei dispoziții legale, ci doar în baza acelor norme la care textul anterior menționat face trimitere.

Față de toate considerentele arătate, rezultă că răspunderea pârâtei SC S.A. SRL este în mod evident una civilă delictuală de drept comun. În condițiile în care între reclamantă și această pârâtă nu au existat raporturi contractuale, dar a existat fapta acesteia de a fi livrat către SC A.S. SRL un produs ce a creat reclamantei un prejudiciu, această pârâtă va răspunde față de reclamantă în temeiul art. 998 C. civ., acțiunea încadrându-se în termenul general de prescripție de 3 ani. Recursul pârâtei SC A.S. SRL este fondat și va fi admis pentru următoarele considerente: Dreptul reclamantei de a acționa împotriva pârâtei SC A.S. SRL în scopul angajării răspunderii pentru pretinsele vicii ale fungicidului este prescris întrucât cererea de chemare în judecata a fost introdusă la 13 februarie 2006, după împlinirea termenului de prescripție de 6 luni de zile de la data descoperirii viciilor (16 mai 2005), termen prevăzut de art. 5 din Decretul nr. 167/1958.

Conform susținerilor reclamantei din cererea de chemare in judecată, temeiul juridic al acțiunii formulate împotriva SC A.S. SRL este reprezentat de dispozițiile art. 969, 1295 C. civ. și O.G. nr. 4/1995. Așadar, conform motivării în drept a cererii de chemare in judecata, acțiunea reclamantei are un caracter contractual, întemeindu-se pe Contractul de vânzare-cumpărare nr. 554 din 20 aprilie 2005 încheiat între SC A.S. SRL in calitate de vânzătoare și S.C.D.P. Fălticeni in calitate de comparatoare. Ori, potrivit normelor care reglementează contractul de vânzare-cumpărare, vânzătorul datorează garanție doar pentru evicțiune si pentru viciile lucrului vândut, fără a exista vreo dispoziție legală care să instituie răspunderea vânzătorului pentru obținerea de către cumpărător a scopului pentru care a cumpărat lucrul.

De asemenea, nicio clauza din contractul de vânzare cumpărare încheiat între cele doua părți, nu instituie in sarcina vânzătoarei obligația de a garanta cumpărătoarea pentru atingerea rezultatului pentru care a achiziționat produsul. În realitate, așa-zisa garanție pentru deficiențele calitative ale lucrului vândut (diferita de garanția pentru vicii), nu reprezintă altceva decât o creație proprie a reclamantei. De altfel, analizând „condițiile” create pentru antrenarea răspunderii pentru deficientele calitative ale lucrului vândut se observă ca acestea vizează doar dovedirea de către cumpărător a neîndeplinirii scopului avut in vedere la cumpărarea produsului, situație in care vânzătorul lucrului datorează de drept despăgubiri.

Separat de aceste argumente, nici O.G. nr. 4/1995 invocata de asemenea ca temei juridic al acțiunii, nu reglementează tipul de răspundere invocat de către reclamanta, ci conține doar trimiteri la dispozițiile dreptului comun in materia răspunderii, astfel după cum s-a mai dezvoltat în prezentele considerente. Așadar, deficientele calitative nu reprezintă categorie distinctă față de viciile ascunse ale lucrului vândut, regimul juridic al atragerii răspunderii pentru deficientele calitative și pentru viciile ascunse fiind unul și același, respectiv cel reglementat de art. 1352 și urm. C. civ., motiv pentru care, reclamanta avea obligația să acționeze împotriva SC A.S. SRL în termen de 6 luni de la data descoperirii viciilor.

Cum cererea de chemare in judecata a fost formulată ulterior acestui termen, dreptul la acțiune al reclamantei este prescris, situație ce trebuie sancționată prin respingerea cererii de chemare în judecată față de SC A.S. SRL. Privitor la decăderea reclamantei din dreptul de a mai reclama viciile lucrului vândut, ca urmare a nerespectării termenului prevăzut de art. 70 alin. (2) C. Com., Înalta Curte urmează a reține că răspunderea pentru vicii și cea pentru deficientele calitative se confundă. Este evident, în aceste condiții, ca dispozițiile art. 70 C. com., sunt aplicabile in cauza. În cauza dedusă judecății, instanța de apel a făcut o greșită aplicare a legii, astfel că, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., este pe deplin incident în pricină. Înalta Curte găsește că nu este fondat motivul de recurs prin care SC A.S. SRL învederează că instanța de apel nu analizat fondul raporturilor dintre părți (întrunirea condițiilor necesare angajării răspunderii contractuale a SC A.S. SRL) prin raportare la probatoriul administrat in cauza, ci a admis cererea de chemare in judecata in baza argumentului că, reclamanta are ca profil „cercetarea științifică, ceea ce exclude ideea de culpei in administrarea fungicidului”. Susținerile recurentei SC A.S. SRL exced motivelor de recurs limitativ prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., acestea încadrându-se în art. 304 pct. 10 C. proc. civ., care viza situația nepronunțării instanței asupra unui mijloc de apărare sau a unei dovezi administrate, text normativ abrogat in prezent.

Înalta Curte apreciază ca fondată critica recurentei SC A.S. SRL privitoare la faptul că instanța a interpretat greșit clauza de limitare a răspunderii vânzătoarei pentru viciile lucrului vândut, conform căreia, „produsele livrate sunt garantate calitativ prin certificat calitate”, iar „răspunderea vânzătorului este limitată la garantarea calității produsului, care este comercializat întrunind toate condițiile de calitate ale producătorului” (art. 4.4 din contract). Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., este incident în cauză, răspunderea vânzătoarei este limitată doar la a garanta conformitatea calității produsului livrat cumpărătoarei cu condițiile de calitate ale producătorului, așa cum au fost acestea exprimate prin buletinul de recepție calitativa.

Totodată, clauza de limitare a răspunderii vânzătoarei stipulata în contractul de vânzare - cumpărare este cat se poate de clara și neîndoielnică, nefiind susceptibila de a primi o altă interpretare decât cea conformă sensului sau literal, prevăzut in contract, conform căruia, vânzătoarea răspunde doar pentru conformitatea dintre parametrii calitativi ai produsului livrat cumpărătoarei cu cei garantați de către producător prin certificatul de calitate. În situația concretă, instanța de apel a schimbat interesul lămurit al acestei clauze, astfel că, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., este pe deplin incident în cauză. Pentru considerentele de fapt și de drept reținute mai sus, conform art. 312 C. proc.

civ., se va respinge recursul declarat de reclamanta S.C.D.P. FĂLTICENI împotriva deciziei comerciale nr. 7 din 30 ianuarie 2008 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția comerciala, maritimă și fluvială, ca nefondat; se va admite recursul declarat de pârâta SC A.S. SRL Botoșani împotriva aceleiași decizii, se va modifica decizia recurată în sensul că se vor respinge apelurile formulate de reclamantă și pârâta SC S.A. SRL București împotriva sentinței comerciale nr. 1687 din 29 iunie 2007 a Tribunalului Galați, pe care o va menține pentru considerentele mai sus arătate. Potrivit dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., de va dispune obligarea recurentei - reclamante S.C.D.P. FĂLTICENI la 3000 lei cheltuieli de judecată către recurenta-pârâta SC A.S.

SRL Botoșani.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta S.C.D.P. FĂLTICENI împotriva deciziei comerciale nr. 7 din 30 ianuarie 2008 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția comerciala, maritimă și fluvială, ca nefondat. Admite recursul declarat de pârâta SC A.S. SRL Botoșani împotriva aceleiași decizii. Modifica decizia recurată în sensul că respinge apelurile formulate de reclamantă și pârâta SC S.A. SRL București împotriva sentinței comerciale nr. 1687 din 29 iunie 2007 a Tribunalului Galați, pe care o menține. Obligă recurenta - reclamanta S.C.D.P. FĂLTICENI la 3000 lei cheltuieli de judecată către recurenta-pârâta SC A.S. SRL Botoșani. Irevocabilă. Pronunțată în ședința publică, astăzi 3 decembrie 2008.