ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1968/2010
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1968/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)
Asupra recursului de
față;
Din examinarea
lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin acțiunea introdusă
Tribunalului lași sub nr. 1385/99 din 24 martie 2008, reclamanta SC C. SRL
a chemat în judecată pe pârâtul Consiliul Local al municipiului Iași,
solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța
să dispună obligarea acestuia la plata către reclamantă a
sumei de 600.000 RON reprezentând adăugiri, îmbunătățiri,
modificări și designul interior și exterior realizate la
construcția proprietății pârâtului, prin constituirea unui drept
de retenție asupra imobilului până la data achitării contravalorii
extinderilor și îmbunătățirilor aduse acestuia, racordului
și a instalațiilor, evaluate la 600000 RON și obligarea
pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
Prin
sentința civilă nr. 890/COM din 27 martie 2009, Tribunalul Iași
a respins excepția lipsei calități procesuale a pârâtului
Consiliul Local al municipiului Iași și excepția
inadmisibilității capătului al doilea de cerere, invocate de
Consiliul Local al Iași și a respins ca neîntemeiată
acțiunea formulată de reclamanta S.C. C. S.R.L. Iași în
contradictoriu cu pârâții Consiliul Local al municipiului Iași
și Municipiul Iași, reprezentat prin Primar.
A reținut, în
esență, că excepțiile sunt nefondate față de
calitatea de proprietar al bunului a pârâtului ori natura juridică a
dreptului de retenție, iar pe fond faptul că nu a existat acordul
pârâtei pentru schimbarea destinației spațiului închiriat, iar
investițiile nici nu s-au dovedit a fi necesare și utile pentru a
putea fi opuse proprietarului.
Împotriva
sentinței a declarat apel reclamanta S.C. C. S.R.L., criticând-o pentru
nelegalitate și netemeinicie.
Prin Decizia nr. 67
din 6 iulie 2009,
Curtea de Apel Iași, secția comercială, a respins apelul, ca
nefondat.
Pentru a se
pronunța astfel, a reținut că hotărârea primei
instanțe este legală și temeinică, cu respectarea
principiilor aplicabile îmbogățirii fără justă
cauză, esențial fiind ca faptul care dă naștere
obligației de restituire să fie licit, ceea ce nu se poate
reține în cauză.
Astfel,
în
condițiile în care lucrările de adăugiri, modificări,
îmbunătățiri și reparații nu au fost
realizate de
reclamanta S.C. C. S.R.L. cu bună-credință, nu operează
instituția îmbogățirii fără just temei, corect fiind
respins capătul principal de acțiune. Reaua-credință a
reclamantei, în ce privește lucrările a căror plată o
solicită de la pârâți, rezultă cu prisosință din aceea
că - după pronunțarea sentinței civile nr. 6303 din 16
iunie 2004 - SC C. SRL avea doar un drept de retenție asupra
spațiului în litigiu, continuarea efectuării de lucrări la
imobil constituind un abuz de drept, ce nu poate fi legalizat de
instanță. În condițiile în care se reține
reaua-credință a reclamantei, cu corolarul neincidenței în
speță a instituției juridice a îmbogățirii fără
just temei, rămânând anonime - din punct de vedere juridic - eventualele
componente voluptorii sau necesare ale lucrărilor realizate.
Împotriva acestei
hotărâri a formulat recurs reclamanta, solicitând admiterea acestuia
și modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului propriu
și a acțiunii cu consecința obligării intimaților
pârâți la plata sumei de 1.767.683 lei și constituirea unui drept de
retenție cu privire la imobilul situat în Iași, până la data
achitării contravalorii îmbunătățirilor aduse acestuia.
A invocat motivul de
recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și a susținut,
în esență, după o expunere a situației de fapt că
instanțele de judecată au făcut o aplicare greșită a
dispozițiilor privind îmbogățirea fără justă cauză
deși s-a dovedit că, în cauză, s-au executat lucrări de
îmbunătățiri la imobilul proprietatea intimatei-pârâte cu
caracter de lucrări necesare și utile, care au sporit valoarea
imobilului aflat în stare avansată de degradare la momentul încheierii
contractului, patrimoniul proprietarului mărindu-se pe seama patrimoniului
recurentei cu valoarea pretinsă.
Raportat la
această situație apare ca lipsită de temei legal motivarea
instanței de apel, potrivit căreia în cauză nu se poate
reține îmbogățirea fără justă cauză în lipsa
acordului celeilalte părți cu privire la realizarea
investițiilor, deoarece, de esența instituției este tocmai
existența unui fapt voluntar, al procedurii unei îmbogățiri
unilaterale.
De asemenea, în
această materie nu se poate pune problema bunei sau relei credințe a
creditorului obligației de restituire, în condițiile în care
acțiunile acestuia produc un spor în patrimoniul altei persoane, cu
efectul micșorării propriului patrimoniu, fiind încălcat în
condițiile în care nu ar putea primi o despăgubire și principiul
de drept al echității.
Cu privire la
instituirea în favoarea recurentei a unui drept de retenție, el este
fondat pe existența raportului obligațional născut între
recurenta-reclamantă și intimatul-proprietar debitor al
obligației de restituire a contravalorii îmbunătățirilor
aduse imobilului.
Intimații-pârâți
au formulat, în cauză, întâmpinare solicitând respingerea recursului, ca
nefondat.
Analizând recursul se
privește nefondat.
Obligația
născută din îmbogățirea fără justă
cauză ca cvasicontract, poate fi considerată, într-adevăr, o
obligație voluntară făcută cu intenția de a produce
efecte juridice dar aceasta nu schimbă cu nimic analiza condițiilor
juridice ce trebuie îndeplinite pentru a naște ca efect principal,
restituirea îmbogățirii realizate, pe calea acțiunii în
justiție.
Instanțele au
avut în vedere, urmare analizei probelor și a stabilirii situației de
fapt - care nu poate face obiectul cenzurii în această fază
procesuală, față de natura nondevolutivă a căii
extraordinare de atac a recursului - că recurenta-reclamantă a avut o
atitudine de rea-credință în executarea lucrărilor fie ele
necesare sau voluptorii, prin schimbarea destinației spațiului
fără acordul proprietarului după încetarea dreptului de
folosință.
Aceasta presupune
culpa îmbogățitului și caracterul ilicit al
îmbogățirii, ceea ce exclude cum legal a reținut instanța
de apel, dreptul recurentei-reclamante de a fi despăgubită cu
contravaloarea lucrărilor, pe această cale, dimpotrivă se poate
pretinde antrenarea răspunderii civile delictuale a acesteia din
urmă.
Neexistând un raport
juridic obligațional, în mod legal, a decis instanța de apel că
nu există dreptul de retenție, astfel că nici sub acest aspect
nu se poate reține nelegalitatea hotărârii.
Așa fiind, se
constată că toate criticile subsumate motivului de recurs
prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. sunt nefondate, astfel încât, în
baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul va fi respins, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGI
D E C I D E
Respinge recursul
declarat de reclamanta
SC
C. SRL Iași împotriva Deciziei nr. 67 din 6 iulie 2009 a Curții de
Apel Iași, secția comercială, ca nefondat
.
Irevocabilă.
Pronunțată
în ședință publică, astăzi 27 mai 2010.