Tiramisa S.R.L. împotriva Republicii Moldova

Cazul a apărut într-o cerere împotriva Republicii Moldova depusă la Curte în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) la 28 iulie 2021. Compania solicitantă a fost reprezentată de dl D. Manolache, un avocat care practică în Orhei. Guvernul moldovenesc („Guvernul”) a primit notificarea cererii. FACTELE

Detaliile și informațiile referitoare la cerere ale societății solicitante sunt prezentate în tabelul adăugat. Societatea solicitantă a intrat în relații comerciale cu societatea R., o entitate de stat înființată de Departamentul Administrației Penitenciare pentru achiziționarea și furnizarea de produse alimentare destinate deținuților. În urma nerespectării obligațiilor de plată ale societății R., societatea solicitantă a inițiat proceduri judiciare care urmăresc recuperarea datoriei contractuale. La 11 martie 2015, Curtea de District Orhei a acordat cererea și a ordonat societatea R. să plătească 111.334 lei moldoveni (MDL) companiei solicitante. Procedura de executare a fost inițiată la 22 aprilie 2015 și la 1 iulie 2016 societatea solicitantă a recuperat 26,008 MDL după vânzarea activelor societății R.. 7 . La 22 octombrie 2018, titlul de executare a fost returnat societății solicitante cu o notă că restul MDL 85,326 (echivalentul de 3,780 euro (EUR) la momentul respectiv) nu a putut fi recuperat, în calitate de societate R. nu aveau alte active executibile. Societatea solicitantă a contestat această decizie și, la 8 iulie 2020, decizia a fost anulată. S-a ordonat ca caiificii să relueze procedurile de executare împotriva companiei R. Între timp, având în vedere faptul că societatea solicitantă nu a putut obţine aplicarea deplină a hotărârii, a depus în judecată Ministerul Justiției, în temeiul Legii nr. 87, care solicită compensare pentru prejudiciu material și moral. Prin decizia finală din 14 aprilie 2021, Curtea Supremă de Justiție a respins afirmațiile societății reclamante ca fiind manifestement nefondate, după ce a susținut că judecătorul a luat toate măsurile necesare pentru aplicarea hotărârii din 11 martie 2015, dar că hotărârea a rămas neexecută din cauza societății R. nu au avut active, în timp ce statul nu a putut fi considerat responsabil pentru datorie. Procedura de punere în aplicare împotriva companiei R. au fost încă în așteptare în ziua ultimelor comunicări ale părților. DREPTUL ALEGAT ÎNCĂLCAREA ARTICOLULUI 6 § 1 AL CONVENȚIII ȘI AL ARTICOLUL 1 AL PROTOCOLULUI nr. 1

Societatea solicitantă s-a plâns de neexecutarea hotărârii finale în favoarea sa, după ce s-a bazat pe art. 6 § 1 din Convenție și pe art. 1 din Protocolul nr. Cererea guvernului de a elimina cererea pe baza unei declarații unilaterale

La 22 septembrie 2023, Guvernul a prezentat o declarație unilaterală, recunoaștend încălcarea drepturilor societății solicitante la executarea unei hotărâri finale și solicitând Curții să elimine cererea în conformitate cu art. 37 din convenție. Acestea au propus să plătească 1,600 EUR în ceea ce privește daunele și costurile și cheltuielile morale și au susținut că această sumă, împreună cu recunoașterea încălcării drepturilor societății solicitante, ar constitui suficientă satisfacție în acest caz.

Prin scrisoarea din 21 noiembrie 2023, societatea solicitantă nu a fost de acord cu declarația unilaterală și s-a opus solicitării acesteia. Acesta a susținut că, de asemenea, a suferit prejudiciu material semnificative, fiind în măsură să obțină executarea deplină a hotărârii, care nu putea fi compensată de declarația unilaterală, și a solicitat Curtea să continue examinarea cererii.

Curtea reiterează principiul prevăzut în fostul rege al Greciei și alții v. Grecia ([GC] (sau satisfacție), nr. 25701/94, § 72, 28 noiembrie 2002), în conformitate cu care o hotărâre în care se constată încălcarea Convenției impune statului interesat o obligație juridică de a pune capăt încălcării și de a face reparații pentru consecințele sale, astfel încât să restabilească, în măsura posibilă, situația existentă înainte de încălcare. Curtea este de părere că acest principiu se aplică, de asemenea, în cazurile actuale, în care guvernul urmărește obținerea unei hotărâri grevate prin intermediul unei declarații unilaterale (a se vedea Decev v. Moldova (nu. 2), nu. 7365/05, § 18, 24 februarie 2009).

Având în vedere circumstanțele cazului, Curtea nu este convinsă că compensația propusă de guvern ar restabili, în măsura posibilului, situația existentă înainte de încălcare. În special, Curtea constată că, în recunoașterea faptului că a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, Guvernul nu a propus o compensare suficientă pentru daune şi costuri şi cheltuieli.

Din motivele prezentate mai sus, Curtea constată că guvernul nu a prezentat o declarație care să ofere o bază suficientă pentru a constata că respectarea drepturilor omului astfel cum este definită în convenție nu impune Curtea să continue examinarea cazului (a se vedea, în schimb, Akman v. Turcia (striking afară), nr. 37453/97, §§ 23-24, CEDO 2001- VI).

Astfel, Curtea respinge cererea Guvernului de a elimina cererea în temeiul articolului 37 din Convenție și va continua, în consecință, examinarea admisibilității și a meritelor cazului. Admisibilitatea și meritul cazului

Curtea reiterează că executarea unei hotărâri din partea oricărei instanțe trebuie considerată o parte integrantă a unei „audiții” în sensul articolului 6. De asemenea, se referă la jurisprudența sa privind neexecuția sau întârziarea executării hotărârilor interne finale (a se vedea Hornsby v. Grecia , nu. 18357/91, § 40, Raporturi ale hotărârilor și deciziilor 1997‐II).

În cazul în cauză, Curtea remarcă că societatea R. este societatea deținută de stat și, chiar dacă s-a bucurat de un anumit grad de independență economică, statul a fost singurul său fondator și a exercitat controlul deplin asupra acestuia. În plus, compania R. a îndeplinit sarcini publice specifice, sub supravegherea autorităților de stat, cum ar fi furnizarea de produse alimentare deținute. În urma executării parțiale a hotărârii finale prin vânzarea activelor societății R., recuperarea restului MDL 85,326 (echivalent cu 3,780 EUR la momentul respectiv) s-a dovedit imposibilă datorită absenței oricăror alte active aparținând societății R. În ciuda hotărârii instanței de reluare a procedurii de punere în aplicare împotriva societății R., hotărârea finală în favoarea societății solicitante rămâne neexecută până în prezent. În plus, guvernul nu a demonstrat că societatea R. deține orice active care să permită societății solicitante să recupereze în viitor sumele în curs de desfășurare.

Având în vedere natura activității, proprietatea și controlul semnificativ exercitat de stat asupra activității sale, statul este responsabil pentru datoriile suportate de societatea R. (a se vedea, mutatis mutandis, Cooperativa Agricola Slobozia-Hanesei v. Moldova , nu. 39745/02, § 19, 3 aprilie 2007 și Clionov v. Moldova, nu. 13229/04, § 29, 9 octombrie 2007).

Având în vedere răspunderea statului pentru datoriile societății R., Curtea reiterează că nu este deschis unei autorități de stat să citească lipsa de fonduri ca scuză pentru nu onorarea unei datorii de judecată (a se vedea Burdov v. Rusia, nu. 59498/00, § 35, CEDO 2002-III). Statele contractante își organizează sistemele juridice astfel încât autoritățile competente să își poată îndeplini obligația în acest sens (a se vedea Burdov v. Rusia (nu. 2), nu. 33509/04, § 70, CEDO 2009).

În principalele cazuri de Cristea v. Republica Moldova, nr. 35098/12, 12 februarie 2019, Botezatu v. Republica Moldova, nr. 17899/08, 14 aprilie 2015 și Pomul S.R.L. și Subervin S.R.L. Republica Moldova , nos . 14323/13 și 47663/13, 24 octombrie 2023, Curtea a constatat deja o încălcare a unor chestiuni similare cu cele din cazul în cauză.

După examinarea tuturor materialelor prezentate, Curtea nu a găsit niciun fapt sau argument care să-l convingă să ajungă la o concluzie diferită cu privire la admisibilitatea și meritul acestor plângeri. Având în vedere jurisprudența sa în cauză, Curtea consideră că, în acest caz, autoritățile nu au desfășurat toate eforturile necesare pentru aplicarea integrală și în timp util a deciziei în favoarea societății solicitante.

Prin urmare, aceste plângeri sunt admisibile și dezvăluie încălcarea articolului 6 § 1 din Convenție și a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. APLICAREA ARTICOLUL 41 AL CONVENŢIEI

Curtea remarcă că societatea solicitantă a încercat să își recupereze datoria în cadrul procedurii de executare de peste zece ani și a reușit doar să recupereze o mică parte din aceasta. Guvernul nu a demonstrat că compania R. a avut orice alte active care ar putea fi utilizate pentru a satisface datoria societății solicitante. Prin urmare, Curtea consideră că este rezonabil atribuirea sumelor indicate în tabelul adăugat și respinge restul cererilor societății solicitante pentru o justă satisfacție. Pentru aceste motive, TRIBUNALUL, UNANIMOUS, respinge cererea guvernului de a elimina aplicarea din lista de cazuri; declara cererea admisibilă; declară că această cerere dezvăluie încălcarea articolului 6 § 1 din Convenția și art. 1 din Protocolul nr. 1 privind nerespectarea hotărârii interne; deține (a) că statul interesat trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni, sumele indicate în tabelul anexat, care urmează să fie convertite în moneda statului interesat la rata aplicabilă la data decontare; (b) că, de la expirarea celor trei luni menţionate mai sus, până la decontarea dobânzii simple se achită pe sumele de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în cursul perioadei de decontare plus trei puncte procentuale. Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 27 noiembrie 2025, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul Curții. Viktoriya Maradudina Andreas Zünd Președintele adjunct al grefierului interimar ANNEX APPENDIX Cerere de depunere a plângerilor în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție și al articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția (neexecutarea unei decizii interne) Cerere nr. Data introducerii Denumirea reclamantului Anul înregistrării Denumirea și locația Reprezentantului Denumirea instanței interne Scredință de execuție Data de începere a hotărârii Data de încheiere a perioadei de neexecuție Data încheierii perioadei de neexecuție Lungimea procedurii de indemnizare Denumire a instanței interne Datea hotărârii Premiului (în euro) Sumele acordate pentru prejudiciu material (în menținerea datoriei și dobânzii de plată în curs de întârziere) (în euro) [1] Sumele acordate pentru prejudiciu moral (în euro) [2] Sumele acordate pentru costurile și cheltuielile (în euro) [3] 40005/21/28/07/2021 TIRAMISA S.R.L. 1999 Tribunalul de district Manolache Dorin Orhei Orhei Obligația de a plăti o datorie de către o societate de stat, 11/03/2015 22/04/2015 În așteptarea executării de peste 10 ani și 3 luni Curtea Supremă de Justiție 14/04/2021 Nr. de atribuire 3.780 (datorie de menținere) 2.946 (dobânzi de plată nominală) 1.600 250 1. În plus, orice impozit care poate fi taxabil. În plus, orice taxă care poate fi taxabilă reclamantului. În plus, orice taxă care poate fi taxabilă reclamantului.

The case originated in an application against the Republic of Moldova lodged with the Court under Article 34 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the Convention”) on 28 July 2021.

The applicant company was represented by Mr D. Manolache, a lawyer practising in Orhei.

The Moldovan Government (“the Government”) were given notice of the application. THE FACTS

The applicant company’s details and information relevant to the application are set out in the appended table.

The applicant company entered into commercial relations with company R., a State-owned entity established by the Prison Administration Department for the acquisition and supply of food products intended for detainees.

Following company R.’s failure to fulfil its payment obligations, the applicant company initiated court proceedings seeking the recovery of the contractual debt. On 11 March 2015 the Orhei District Court granted the claim and ordered company R. to pay 111,334 Moldovan lei (MDL) to the applicant company. Enforcement proceedings were initiated on 22 April 2015 and on 1 July 2016 the applicant company recovered MDL 26,008 after the sale of company R.’s assets. 7 . On 22 October 2018 the enforcement title was returned to the applicant company with a note that the remaining MDL 85,326 (the equivalent of 3,780 euros (EUR) at the time) could not be recovered, as company R. had no other enforceable assets. The applicant company challenged that decision and on 8 July 2020 the decision was quashed. Bailiffs were ordered to resume the enforcement proceedings against company R.

In the meantime, having been unable to obtain the full enforcement of the judgment, the applicant company sued the Ministry of Justice, under Law No. 87, seeking compensation for pecuniary and non ‑ pecuniary damage. By the final decision of 14 April 2021, the Supreme Court of Justice rejected the applicant company’s claims as manifestly ill-founded, having held that the bailiff had taken all the necessary steps to enforce the judgment of 11 March 2015, but that the judgment remained unenforced because company R. had no assets, while the State could not be held responsible for the debt.

The enforcement proceedings against company R. were still pending on the day of the parties’ latest submissions. THE LAW

The applicant company complained about the non-enforcement of the final judgment in its favour, having relied on Article 6 § 1 of the Convention and Article 1 of Protocol No. 1. Government’s request to strike out the application on the basis of a unilateral declaration

On 22 September 2023 the Government submitted a unilateral declaration, acknowledging the violation of the applicant company’s rights to the enforcement of a final judgment and requesting the Court to strike out the application in accordance with Article 37 of the Convention. They proposed to pay EUR 1,600 in respect of non ‑ pecuniary damage and costs and expenses and argued that this amount, together with the acknowledgement of the violation of the applicant company’s rights, would constitute sufficient just satisfaction in the present case.

By letter of 21 November 2023 the applicant company disagreed with the unilateral declaration and objected to the striking out of its application. It submitted that it had also incurred significant pecuniary damage, having been unable to obtain the full enforcement of the judgment, which could not be compensated by the unilateral declaration, and requested the Court to continue the examination of the application.

The Court reiterates the principle set out in Former King of Greece and Others v. Greece ([GC] (just satisfaction), no. 25701/94, § 72, 28 November 2002) according to which a judgment in which it finds a breach of the Convention imposes on the respondent State a legal obligation to put an end to the breach and make reparation for its consequences in such a way as to restore as far as possible the situation existing before the breach. The Court is of the opinion that this principle is also applicable in cases as the present one, where the Government seeks to obtain strike-out decision by means of a unilateral declaration (see Decev v. Moldova (no. 2) , no. 7365/05, § 18, 24 February 2009).

In the light of the circumstances of the case, the Court is not convinced that the compensation proposed by the Government would restore as far as possible the situation existing before the breach. In particular, the Court notes that in admitting that there had been a violation of Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention, the Government have not proposed sufficient compensation for pecuniary damage and costs and expenses.

For the reasons set out above, the Court finds that the Government have failed to submit a statement offering a sufficient basis for finding that respect for human rights as defined in the Convention does not require the Court to continue its examination of the case (see, by contrast, Akman v. Turkey (striking out), no. 37453/97, §§ 23-24, ECHR 2001 ‑ VI).

This being so, the Court rejects the Government’s request to strike out the application under Article 37 of the Convention and will accordingly pursue its examination of the admissibility and merits of the case. Admissibility and merits of the case

The Court reiterates that the execution of a judgment given by any court must be regarded as an integral part of a “hearing” for the purposes of Article 6. It also refers to its case-law concerning the non-enforcement or delayed enforcement of final domestic judgments (see Hornsby v. Greece , no. 18357/91, § 40, Reports of Judgments and Decisions 1997 ‑ II).

In the present case, the Court notes that company R. is the State-owned company and even though it enjoyed a certain degree of economic independence, the State was its sole founder and exercised full control over it. Moreover, company R. performed specific public duties, under the supervision of State authorities, such as the supply of food products to detainees. Following the partial enforcement of the final judgment through the sale of company R.’s assets, the recovery of the remaining MDL 85,326 (equivalent to EUR 3,780 at the time) proved impossible due to the absence of any other assets belonging to company R. Despite the court’s decision to resume the enforcement proceedings against company R., the final judgment in favour of the applicant company remains unenforced to date. Moreover, the Government have not demonstrated that company R. possesses any assets that would enable the applicant company to recover the outstanding amount in the future.

In view of company R.’s nature of activity, ownership and significant control exercised by the State over its activity, the State is to be held responsible for any debts incurred by company R. (see, mutatis mutandis, Cooperativa Agricola Slobozia-Hanesei v. Moldova , no. 39745/02, § 19, 3 April 2007 and Clionov v. Moldova, no. 13229/04, § 29, 9 October 2007).

Considering the State’s liability for the debts of company R., the Court reiterates that it is not open to a State authority to cite lack of funds as an excuse for not honouring a judgment debt (see Burdov v. Russia , no. 59498/00, § 35, ECHR 2002-III). It is for the Contracting States to organise their legal systems in such a way that the competent authorities can meet their obligation in this regard (see Burdov v. Russia (no. 2) , no. 33509/04, § 70, ECHR 2009).

In the leading cases of Cristea v. the Republic of Moldova, no. 35098/12, 12 February 2019, Botezatu v. the Republic of Moldova, no. 17899/08, 14 April 2015 and Pomul S.R.L. and Subervin S.R.L. v. the Republic of Moldova , nos. 14323/13 and 47663/13, 24 October 2023, the Court already found a violation in respect of issues similar to those in the present case.

Having examined all the material submitted to it, the Court has not found any facts or arguments capable of persuading it to reach a different conclusion on the admissibility and merits of these complaints. Having regard to its case-law on the subject, the Court considers that in the present case the authorities did not deploy all the necessary efforts to enforce fully and in due time the decision in the applicant company’s favour.

These complaints are therefore admissible and disclose a breach of Article 6 § 1 of the Convention and Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention.