AFFAIRE EDATA-TRANS S.R.L. c. RÉPUBLIQUE DE MOLDOVA

Prezenta cauză se referă la o redresare fiscală și la sancțiunile fiscale impuse societății reclamante din cauza comportamentului fraudulos al furnizorului. Aceasta ridică întrebări sub aspectul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. De fapt, doi. Recurenta este o societate cu răspundere limitată și își are sediul la Chișinău. În primul rând, a fost reprezentată de ME J. Hanganu și apoi M. A. Balan, avocate. Guvernul moldovenesc a fost reprezentat de agentul său, M. Apostol. În ianuarie 2004, societatea reclamantă a cumpărat bunuri de la societatea F. Ambele societăți au fost înregistrate ca societăți supuse taxei pe valoarea adăugată (TVA).

Potrivit facturii fiscale emise la 30 ianuarie 2004 de societatea F., valoarea totală a tranzacției era de 170 000 lei moldoves (MDL) (10 356 EUR) în funcție de cursul de schimb oficial în vigoare la momentul respectiv), din care 141 666,67 MDL (8 630 EUR) constituiau valoarea bunurilor și 28 333,33 MDL (1 726 EUR) TVA. La 11 februarie 2004, societatea reclamantă a plătit societății F. sumele menționate în factură, inclusiv TVA-ul în cauză. În februarie 2004, societatea reclamantă furnizează autorităților fiscale declarația sa de TVA pentru luna ianuarie 2004. Aceasta include, în special, TVA-ul plătit societății F. în valoarea totală a TVA deductibilă din achizițiile efectuate de la furnizori. La 20 decembrie 2004, inspecția fiscală sesizează factura emisă de societatea F. pe motiv că o altă factură fiscală avea același număr. La o dată nespecificată în 2005, societatea reclamantă și-a prezentat declarația fiscală pentru anul 2004. Pentru a calcula impozitul pe venit datorat, aceasta a alocat cheltuielilor deductibile suma de 141 666,67 MDL reprezentând valoarea bunurilor fără TVA, achiziționate de la societatea F. (punctul 5 de mai sus).

Potrivit unui raport din 7 aprilie 2006, factura emisă de societatea F. a fost fals.

Prin decizia din 27 iulie 2006, oficiul fiscal din Ciocana (Chișinău) consideră că, prin declararea către Fisc a sumelor plătite în temeiul unei facturi fiscale care se dovedise a fi false, societatea reclamantă încălcase art. 24 alineatul (1) și art. 10 și art. 102 alineatul (1) și art. 7 din Codul fiscal (punctul 15 de mai jos). La momentul respectiv, li s-a aplicat o redresare fiscală în ceea ce privește impozitul pe venit și TVA, penalitățile de întârziere, precum și amenzile. Suma totală pe care societatea reclamantă trebuia să o plătească în statul membru respectiv la 86 067 MDL (5 134 EUR în funcție de cursul de schimb oficial în vigoare la momentul respectiv), din care 29 487 MDL (1 759 EUR) pentru penalități și amenzi.

La 24 octombrie 2006, societatea reclamantă a contestat această decizie în fața instanțelor. Printre altele, ea a invocat bună credință.

La 26 februarie 2007, Tribunalul din Chișinău a primit acțiunea și a anulat decizia din 27 iulie 2006. Comisia a remarcat că tranzacția a avut loc, că factura în litigiu a fost emisă de societatea F. A se vedea, de asemenea, hotărârea Curții a Uniunii Europene în cauzele conexate C-75/08, C-75/08, C-75/08, C-75/08, C-75/08, C-75/08, C-75/08, C-75/08, C-75/08, C-75/08, C-75/08, C-82/08, C-82/08, C-82/08, C-82/08, C-82/08, C-82/08, C-82/08, C-82/08, C-82/08, C-82/08, C-82/08, C-82/08, C-82/08, C-82/08, C-82/08, C-82/08, C-82/08, C-82/08, C-82/08, C-82/08, C-82/08, C-82/08 P, C-82/08, C-82/08, C-82/08, C-82/08, C-00/08, C-82/08 P și C-82/08, Rec., Rec., p., Rec., p., Rec., p., p., p. Aceasta a adăugat că, potrivit unui al doilea raport de expertiză emis la 4 ianuarie 2007, factura fiscală contestată a fost tipărită într-o tipografie, că aceasta conținea aceleași semne de securitate pe care le conținea o factură originală și că falsificarea acesteia nu putea fi identificată decât într-un laborator cu ajutorul unor echipamente și cunoștințe specifice. Instanța de apel a concluzionat că, la momentul tranzacției, societatea reclamantă nu putea ști că factura era falsă.

Prin decizia finală din 27 iunie 2007, Curtea Supremă de Justiție a anulat, la recursul autorității fiscale, hotărârea din partea instanței inferioare și a exonerat societatea reclamantă de acțiunea sa. Marele tribunal considera că factura în litigiu era falsă, că TVA-ul nu fusese plătit la nivel de stat de către furnizor și că, prin urmare, decizia contestată din 27 iulie 2006 era legală și întemeiată.

La o dată nespecificată, statul a executat decizia din 27 iulie 2006 și a debitat contul societății reclamante cu suma de 86 067 MDL (punctul 10 de mai sus). CADRUL JURIDIC ȘI PRACTICA INTERNĂ PERTINENTE

Dispozițiile relevante în speță din Codul fiscal, astfel cum erau în vigoare la momentul respectiv, se citeau după cum urmează: art. 24. Deducerea cheltuielilor legate de activitatea antreprenorială [impozit pe venit] Este permis să se deducă cheltuielile (...) suportate de contribuabil (...) în cadrul activității sale antreprenoriale. (...) 10. Se interzice deducerea cheltuielilor în cazul în care contribuabilul nu poate justifica prin documente că aceste costuri au fost suportate (...). (...) □ art. 102. Deducerea TVA-ului pe bunuri, servicii dobândite mai întâi. În cazul plății TVA-ului la bugetul de stat, persoanele impozabile (...) pot deduce valoarea TVA-ului plătit sau care trebuie plătită furnizorilor care fac obiectul TVA (...). (...) 6. Subiectul fiscal are dreptul de a deduce TVA-ul plătit sau care trebuie plătit (...) dacă acesta dispune de: (a) o factură fiscală (...), (...) 7. Livrarea, cu privire la care se permite deducerea TVA-ului (...), trebuie efectuată (...) de către un furnizor care a emis o factură fiscală (obținută în mod regulat de la autoritatea autorizată) (...) La 15 iulie 2002, Adunarea Plenară a Curții Supreme de Justiție a adoptat Decizia nr. 25 privind anumite aspecte ale litigiilor fiscale. În conformitate cu punctul 19 din această decizie, cumpărătorul putea deduce TVA-ul dacă, la momentul tranzacției, nu știa și nu știa că formularul facturii fiscale era fals și cu condiția ca tranzacția să fi avut loc, cumpărătorul să fi plătit TVA-ul furnizorului și că furnizorul respectiv și-a achitat obligațiile fiscale. ÎN DREPTUL PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 1 DIN Protocolul nr. 1 LA CONVENȚIA

Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, societatea reclamantă se plânge că, în ciuda faptului că și-a îndeplinit obligațiile în calitate de contribuabil, autoritățile statului i-au impus o redresare fiscală și sancțiuni fiscale numai din cauza comportamentului fraudulos al furnizorului. Articolul în cauză este exprimat astfel: mai exact, orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. □ Cu privire la admisibilitatea

Constatând că acest at nu este în mod vădit nefondat sau inadmisibil pentru un alt motiv prevăzut la art. 35 din Convenție, Curtea declară că acest lucru este admisibil. Pe partea de jos a 19-a. Societatea reclamantă susține că a avut o speranță legitimă de a deduce, pe de o parte, suma corespunzătoare valorii bunurilor și, pe de altă parte, TVA-ul plătit furnizorului său. În această privință, Comisia susține că a respectat obligațiile fiscale care îi revin și că nu avea cum să știe că factura fiscală emisă de furnizor era falsă. Aceasta adaugă că, ca urmare a refuzului autorităților de a accepta deducerea cheltuielilor și TVA-ului în cauză, a trebuit să plătească un impozit pe venit mai ridicat, TVA-ul a doua oară, precum și penalități de întârziere și amenzi. Comisia consideră că aceste sume constituiau bunuri mai mici decât cele prevăzute la art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Societatea reclamantă afirmă că a existat o interferență în dreptul său la respectarea proprietăților sale și că această intervenție nu a fost nici legală, nici proporțională. În cele din urmă, aceasta invită Curtea să urmeze aceeași abordare în cauza sa ca și în cauza Bulgaria (nr. 3991/03, § 53-71, 22 ianuarie 2009).

Guvernul contestă aceste teorii.

Curtea face trimitere la jurisprudența sa privind domeniul de aplicare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, astfel cum este rezumată în hotărârea beláné Nagy c. Ungaria [GC] (nr. 53080/13, § 72-79, 13 decembrie 2016).

(c) societatea reclamantă a declarat la timp fisc sumele plătite furnizorului și, astfel, și-a respectat obligațiile în calitate de contribuabil. În plus, respectarea obligațiilor fiscale a fost confirmată de Curtea (punctul 12 de mai sus). În plus, Curtea constată că falsificarea facturii emise de furnizor a fost constatată de un expert la mai mult de doi ani după tranzacție (punctul 9 de mai sus), și anume cu mult după ce societatea reclamantă a declarat sumele în cauză fiscului. Comisia subliniază, de asemenea, că, având în vedere faptul că falsul nu putea fi constatat decât prin intermediul unor echipamente și cunoștințe specifice, instana de apel a considerat că societatea reclamantă nu putea ști, la momentul tranzacției, că factura era falsă (punctul 12 de mai sus). Această constatare nu este nici controversată între părți și nu există niciun motiv pentru care Curtea să nu fie de acord. În cele din urmă, Comisia remarcă faptul că nici o activitate infracțională nu a fost reproșată societății reclamante.

Având în vedere aceste elemente, Curtea consideră că dreptul societății reclamante de a deduce, în scopuri fiscale, sumele plătite furnizorului s Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei, nr. 68039/14, § 43, 14 iunie 2018). În plus, aceasta arată că sumele pe care societatea reclamantă este obligată să le plătească la bugetul de stat ca urmare a refuzului autorităților de a accepta deducerile în cauză constituie, fără îndoială, bunuri

În opinia Curții, refuzul de a autoriza deducerile în litigiu, precum și redresarea fiscală și sancțiunile pecuniare impuse societății reclamante se referă la o interferență în dreptul acesteia din urmă cu respectarea bunurilor sale ( Aceasta vede în această interferență o formă de reglementare a utilizării bunurilor, în interesul general, pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții, care intră sub incidența regulii prevăzute la al doilea paragraf din art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție (Euromak Metal Doo, menționat anterior, § 42, și S.C. Scut S. A. România , nr. 43733/10, § 30, 26 iunie 2018).

Prin urmare, este de competența Curții să analizeze dacă această interferență era legală și dacă a fost păstrat un echilibru corect între diferitele interese implicate (a se vedea, de exemplu, Khodorkovskiy și Lebedev c. Rusia, nr. 11082/06 și 13772/05, § 869-800, 25 iulie 2013). Cu toate acestea, Comisia consideră că nu este necesar să se pronunțe în speță asupra legalității măsurii contestate, deoarece, în orice caz și din motivele prezentate mai jos, intervenția a fost disproporționată.

Comisia reamintește că, în cauza În acest caz, Comisia a considerat, în special, că, având în vedere faptul că societatea reclamantă și-a respectat pe deplin obligațiile de raportare a TVA-ului, că aceasta se afla în domeniul de aplicare a obligațiilor fiscale ale furnizorului și că aceasta nu deținea și nu putea avea cunoștință de existența unei fraude fiscale, societatea reclamantă nu ar fi trebuit să suporte integral consecințele neregulilor comise de furnizor. Prin urmare, Curtea a considerat că societatea reclamantă în această cauză a suferit o sarcină specială și exorbitantă și că echilibrul corect a fost întrerupt (a se vedea considerentul 73 de mai sus). Această jurisprudență a fost ulterior confirmată în cauza Euromak Metal Doo (citată la §§ 46-47 și 49).

Curtea ia notă de faptul că nu există niciun element relevant care să îi permită să facă distincție între prezenta cauză și cauzele Bulves mai degrabă AD și Euromak Metal Doo (citate). Prin urmare, Comisia consideră că considerațiile menționate la alineatul anterior trebuie să se aplice și în speță.

Pe scurt, nimic din prezenta cauză nu permite Curții să ajungă la o concluzie diferită de cea din cauzele

Prin urmare, s-a încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. CU PRIVIRE LA VIOLAȚIA DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIA

Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, societatea reclamantă se plânge, de asemenea, că hotărârile pronunțate de instanțele naționale în cauza sa păcătuiau din lipsă de motivare și că acestea erau arbitrare.

Având în vedere constatarea unei încălcări la care a ajuns sub aspectul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție și având în vedere toate faptele cauzei și argumentele părților, Curtea consideră că nu este necesar să se ia o hotărâre separată cu privire la joncțiunea întemeiată pe art. 6 alineatul (1) din Convenție (a se vedea, pentru o abordare similară, Kamil Uzun c. Turcia, nr. 37410/97, § 64, 10 mai 2007 și Centrul de resurse juridice în numele Valentine Câmpeanu c. România [GC], nr. 47848/08, § 156, 17 iulie 2014). PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIA

În conformitate cu art. 41 din Convenție: mai exact, dacă Curtea declară că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite eschivarea decât impediment a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții Ö Õ, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. mai mult de un an de la data intrării în vigoare a prezentului regulament. Societatea reclamantă solicită 12 190,86 EUR (EUR) pentru prejudiciul material pe care pretinde că l-a suferit. Această sumă include TVA, impozitul pe venit și sancțiunile pecuniare pe care le-a plătit în bugetul statului în urma măsurii în cauză, adică 5 176 EUR în funcție de cursul de schimb oficial în vigoare la data deciziei definitive a Curții Supreme de Justiție pronunțate în cauza respectivă, plus suma de 7 014 EUR care ar corespunde pierderilor legate de inflație. Comisia calculează aceste pierderi pe baza ratei de refinanțare a Băncii Naționale a Moldovei majorate cu 9 % prevăzută în Codul civil din Moldova pentru a calcula dobânda moratorială în cazul nerespectării obligațiilor pecuniare. De asemenea, societatea reclamantă solicită 4 000 EUR pentru prejudiciul moral pe care consideră că l-a suferit. În sfârșit, aceasta solicită 1 500 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată suportate în fața Curții. Aceasta prezintă o situație detaliată a orelor de lucru efectuate de reprezentanții săi în fața Curții pentru prezenta cauză, precum și documente justificative de plată.

Guvernul contestă aceste sume.

Curtea amintește că a concluzionat că redresarea fiscală și sancțiunile pecuniare impuse societății reclamante erau contrare articolului 1 din Protocolul nr. 1 la convenție. Prin urmare, Comisia consideră că trebuie rambursate în mod corespunzător sumele plătite statului în acest sens. În ceea ce privește pierderile legate de inflație, Curtea constată că societatea reclamantă nu le-a calculat pe baza ratelor oficiale ale inflației. Prin urmare, Comisia respinge pretențiile de compensare ale acestor presupuse pierderi. În concluzie, aceasta alocă societății reclamante suma pe care aceasta a plătit-o la bugetul statului în urma măsurii în cauză, și anume 5 176 EUR pentru prejudicii materiale.

În ceea ce privește prejudiciul moral, Curtea consideră că societatea reclamantă a suferit în mod necesar un prejudiciu moral din cauza încălcării constatate mai sus. Statuând în mod corect, ea îi acordă 3 000 în acest sens.

În ceea ce privește cheltuielile și cheltuielile de judecată și având în vedere documentele aflate în posesia sa și jurisprudența sa, Curtea consideră că este rezonabil să se aloce societății reclamante suma solicitată în acest scop pentru procedura desfășurată în fața acesteia, și anume 1 500 EUR. Prin aceste motive, CURȚA, ÎN L mai puțin de 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, Declarație admisibilă, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție; Spune că a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție; declară că nu este necesar să se aducă în discuție admisibilitatea și temeinicia societății reclamante pe care societatea reclamantă o trage din art. 6 alin. (1) din Convenție; A spus (a) statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni, următoarele sume, să fie convertite în moneda statului care face obiectul ratei aplicabile la data regulamentului: 5 176 EUR (cini sute șaizeci de mii de euro), plus orice sumă care poate fi datorată din această sumă cu titlu de impozit, pentru daune materiale, 3 000 EUR (trei mii de euro), plus orice sumă care poate fi plătită din această sumă, pentru daune morale, 1 500 EUR (o mie de cinci sute de euro), plus orice sumă care poate fi datorată de societatea reclamantă cu titlu de impozit, pentru o singură perioadă de judecată; (b) se calculează o sumă de trei puncte de impozit egală cu rata de impozit; Încheiat în limba franceză și apoi comunicat în scris la 17 martie 2020, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din regulament. Hasan Bakurci Arnfinn Bårdsen Modululr adjunct Președinte

La présente affaire porte sur un redressement fiscal et des sanctions fiscales infligés à la société requérante en raison du comportement frauduleux du fournisseur. Elle soulève des questions sous l’angle de l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention. EN FAIT

La requérante est une société à responsabilité limitée et a son siège à Chișinău. Elle a été représentée, d’abord, par M e J. Hanganu et, ensuite, par M e A. Balan, avocates.

Le gouvernement moldave (« le Gouvernement ») a été représenté par son agent, M. L. Apostol.

En janvier 2004, la société requérante acheta des biens à la société F. Les deux sociétés en question étaient enregistrées en tant qu’entreprises assujetties à la taxe sur la valeur ajoutée (TVA). 5 . D’après la facture fiscale délivrée le 30 janvier 2004 par la société F., le montant total de la transaction était de 170 000 lei moldaves (MDL) (10 356 euros (EUR) selon le taux de change officiel en vigueur à l’époque), dont 141 666,67 MDL (8 630 EUR) constituaient la valeur des biens et 28 333,33 MDL (1 726 EUR) la TVA. Le 11 février 2004, la société requérante paya à la société F. les sommes mentionnées dans la facture, y compris la TVA en question.

En février 2004, la société requérante fournit aux autorités fiscales sa déclaration de TVA pour le mois de janvier 2004. Elle inclut notamment la TVA payée à la société F. dans le montant total de la TVA déductible sur les achats auprès des fournisseurs.

Le 20 décembre 2004, l’inspection fiscale saisit la facture délivrée par la société F. au motif qu’une autre facture fiscale portait le même numéro. 8. À une date non précisée en 2005, la société requérante présenta sa déclaration fiscale pour l’année 2004. Pour calculer l’impôt sur le revenu redevable, elle attribua aux dépenses déductibles la somme de 141 666,67 MDL représentant la valeur des biens hors TVA, achetés à la société F. (paragraphe 5 ci-dessus). 9 . Selon un rapport d’expertise du 7 avril 2006, la facture délivrée par la société F. était fausse. 10 . Par une décision du 27 juillet 2006, l’office fiscal de Ciocana (Chișinău) estima que, en ayant déclaré au fisc des sommes versées en vertu d’une facture fiscale qui s’était avérée fausse, la société requérante avait enfreint l’article 24 §§ 1 et 10 et l’article 102 §§ 1 et 7 du code fiscal (paragraphe 15 ci-dessous). L’intéressée se vit alors infliger un redressement fiscal au titre de l’impôt sur le revenu et de la TVA, des pénalités de retard, ainsi que des amendes. Le montant total que la société requérante devait régler à l’État s’élevait à 86 067 MDL (5 134 EUR selon le taux de change officiel en vigueur à l’époque), dont 29 487 MDL (1 759 EUR) au titre des pénalités et des amendes.

Le 24 octobre 2006, la société requérante contesta cette décision devant les tribunaux. Elle invoquait notamment sa bonne foi. 12 . Le 26 février 2007, la cour d’appel de Chișinău accueillit l’action et annula la décision du 27 juillet 2006. Elle notait que la transaction avait bien eu lieu, que la facture litigieuse avait été délivrée par la société F. – qui devait endosser la responsabilité en cas d’irrégularités –, que la législation fiscale moldave ne contenait pas des dispositions en vertu desquelles les fautes d’une personne morale pouvaient être imputées à une autre, et que la société requérante avait observé ses obligations fiscales. Elle ajoutait que, selon un second rapport d’expertise rendu le 4 janvier 2007, la facture fiscale litigieuse avait été imprimée dans une typographie, que celle-ci contenait les mêmes signes de sécurité qu’une facture originale et que sa falsification ne pouvait être décelée que dans un laboratoire à l’aide d’équipements et de connaissances spécifiques. La cour d’appel concluait que, au moment de la transaction, la société requérante ne pouvait pas savoir que la facture était fausse.

Par une décision définitive du 27 juin 2007, la Cour suprême de justice annula, sur recours de l’autorité fiscale, l’arrêt de l’instance inférieure et débouta la société requérante de son action. La Haute juridiction relevait que la facture litigieuse était fausse, que la TVA n’avait pas été payée à l’État par le fournisseur, et que, dès lors, la décision contestée du 27 juillet 2006 était légale et fondée. 14. À une date non précisée, l’État a exécuté la décision du 27 juillet 2006 et débité le compte de la société requérante de la somme de 86 067 MDL (paragraphe 10 ci-dessus).

Invoquant l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention, la société requérante se plaint que, malgré le fait qu’elle se soit acquittée de ses obligations en tant que contribuable, les autorités étatiques lui ont infligé un redressement fiscal et des sanctions fiscales seulement en raison du comportement frauduleux du fournisseur. L’article en question est ainsi libellé : « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les États de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes. » Sur la recevabilité

Constatant que ce grief n’est pas manifestement mal fondé ni irrecevable pour un autre motif visé à l’article 35 de la Convention, la Cour le déclare recevable. Sur le fond

La société requérante soutient avoir eu une « espérance légitime » de pouvoir déduire, d’une part, la somme correspondant à la valeur des biens et, d’autre part, la TVA payées à son fournisseur. À ce sujet, elle avance qu’elle a observé les obligations fiscales lui incombant et qu’elle n’avait aucun moyen de savoir que la facture fiscale délivrée par le fournisseur était fausse. Elle ajoute que, en conséquence du refus des autorités d’accepter la déduction des dépenses et de la TVA en question, elle a dû payer un impôt sur le revenu plus élevée, la TVA une seconde fois, ainsi que des pénalités de retard et des amendes. Elle estime que ces sommes constituaient des « biens » au sens de l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention. La société requérante affirme qu’il y a eu ingérence dans son droit au respect de ses biens et que cette ingérence n’était ni légale ni proportionnée. Enfin, elle invite la Cour à suivre dans son affaire la même approche que dans l’affaire « Bulves » AD c. Bulgarie (n o 3991/03, §§ 53-71, 22 janvier 2009).

Le Gouvernement conteste ces thèses.

La Cour renvoie à sa jurisprudence relative au champ d’application de l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention telle que résumée dans l’arrêt Béláné Nagy c. Hongrie [GC] (n o 53080/13, §§ 72-79, 13 décembre 2016).

En l’espèce, elle observe qu’il n’est pas contesté par les parties les points qui suivent : a) la transaction entre la société requérante et son fournisseur a bien eu lieu ; b) la première a payé au second la valeur des biens et la TVA y associée ; c) la société requérante a déclaré à temps au fisc les sommes versées au fournisseur et a ainsi observé ses obligations en tant que contribuable. Le respect par l’intéressée de ses obligations fiscales a par ailleurs été confirmé par la cour d’appel (paragraphe 12 ci-dessus). En outre, la Cour note que la falsification de la facture délivrée par le fournisseur a été constatée par un expert plus de deux ans après la transaction (paragraphe 9 ci-dessus), c’est-à-dire bien après que la société requérante a déclaré les sommes en question au fisc. Elle souligne également que, compte tenu du fait que le faux ne pouvait être constaté qu’à l’aide d’équipements et de connaissances spécifiques, la cour d’appel a jugé que la société requérante ne pouvait pas savoir, au moment de la transaction, que la facture était fausse (paragraphe 12 ci-dessus). Ce constat ne prête pas non plus à controverse entre les parties et rien ne permet à la Cour de s’en écarter. Elle note enfin qu’aucune activité infractionnelle n’était reprochée à la société requérante.

Compte tenu de ces éléments, la Cour estime que le droit de la société requérante de déduire, à des fins fiscales, les sommes versées au fournisseur s’analyse au moins en une « espérance légitime » protégée par l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention ( « Bulves » AD , précité, § 57, et Euromak Metal Doo c. l’ex-République yougoslave de Macédoine , n o 68039/14, § 43, 14 juin 2018). De plus, elle relève que les sommes que la société requérante se vit obliger de payer au budget de l’État à la suite du refus des autorités d’accepter les déductions en cause constituaient incontestablement des « biens » au sens de l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention ( « Bulves » AD , précité, § 58, et Euromak Metal Doo , précité, § 43).

Aux yeux de la Cour, le refus d’autoriser les déductions litigieuses ainsi que le redressement fiscal et les sanctions pécuniaires infligés à la société requérante s’analysent en une ingérence dans le droit de cette dernière au respect de ses biens ( « Bulves » AD , précité, § 59). Elle voit dans cette ingérence une forme de réglementation de l’usage des biens, dans l’intérêt général « pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions », laquelle relève de la règle énoncée au second alinéa de l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention ( Euromak Metal Doo , précité, § 42, et S.C. Scut S.A. c. Roumanie , n o 43733/10, § 30, 26 juin 2018).

Il incombe dès lors à la Cour d’examiner si cette ingérence était légale et si un juste équilibre a été préservé entre les différents intérêts en jeu (voir, par exemple, Khodorkovskiy et Lebedev c. Russie , n os 11082/06 et 13772/05, §§ 869-870, 25 juillet 2013). Cependant, elle estime qu’il n’est pas nécessaire de se prononcer en l’espèce sur la légalité de la mesure contestée car, de toute façon et pour les motifs qui suivent ci-dessous, l’ingérence a été disproportionnée.

Elle rappelle que, dans l’affaire « Bulves » AD (précité), elle a conclu, dans des circonstances similaires à celles de la présente affaire, à la violation du droit de la société requérante au respect de ses biens. Dans cette affaire, elle a notamment jugé que, compte tenu du fait que la société requérante avait entièrement observé ses obligations de déclaration de la TVA, qu’elle était dans l’impossibilité d’obtenir le respect par le fournisseur de ses obligations fiscales et qu’elle n’avait pas et ne pouvait pas avoir connaissance de l’existence d’une fraude fiscale, la société requérante n’aurait pas dû subir les entières conséquences des irrégularités commises par le fournisseur. La Cour a dès lors considéré que la société requérante dans cette affaire avait subi une charge spéciale et exorbitante et que le juste équilibre avait été rompu ( « Bulves » AD , précité, § 71). Cette jurisprudence a été confirmée par la suite dans l’affaire Euromak Metal Doo (précité, §§ 46-47 et 49).

La Cour note qu’aucun élément pertinent ne lui permet de distinguer la présente affaire des affaires « Bulves » AD et Euromak Metal Doo (précitées). Elle estime donc que les considérations évoquées au paragraphe précédent doivent également s’appliquer en l’espèce.

Pour résumer, rien dans la présente affaire ne permet à la Cour d’arriver à une conclusion différente de celle opérée dans les affaires « Bulves » AD et Euromak Metal Doo (précitées).

Partant, il y a eu violation de l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention.

Eu égard au constat de violation auquel elle est parvenue sous l’angle de l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention, et compte tenu de l’ensemble des faits de la cause et des arguments des parties, la Cour estime qu’il ne s’impose pas de statuer séparément sur le grief tiré de l’article 6 § 1 de la Convention (voir, pour une approche similaire, Kamil Uzun c. Turquie , n o 37410/97, § 64, 10 mai 2007, et Centre de ressources juridiques au nom de Valentin Câmpeanu c. Roumanie [GC], n o 47848/08, § 156, 17 juillet 2014).

La société requérante demande 12 190,86 euros (EUR) au titre du dommage matériel qu’elle dit avoir subi. Ce montant comprend la TVA, l’impôt sur le revenu et les sanctions pécuniaires qu’elle a versés au budget de l’État à la suite de la mesure litigieuse, soit 5 176 EUR selon le taux de change officiel en vigueur à la date de la décision définitive de la Cour suprême de justice rendue dans l’affaire, plus la somme de 7 014 EUR qui correspondrait aux pertes liées à l’inflation. Elle calcule ces pertes en se fondant sur le taux de refinancement de la Banque nationale de Moldova augmenté du taux de 9 % prévu par le code civil moldave pour calculer les intérêts moratoires en cas de non-exécution des obligations pécuniaires. La société requérante demande également 4 000 EUR pour le préjudice moral qu’elle estime avoir subi. Enfin, elle réclame 1 500 EUR pour les frais et dépens engagés devant la Cour. Elle produit un relevé détaillé des heures de travail prestées par ses représentantes devant la Cour pour la présente affaire, ainsi que des justificatifs de paiement.

Le Gouvernement conteste ces sommes.

La Cour rappelle avoir conclu que le redressement fiscal et les sanctions pécuniaires infligés à la société requérante étaient contraires à l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention. Par conséquent, elle estime qu’il convient de rembourser à l’intéressée les sommes payées à l’État à ce titre. Quant aux pertes liées à l’inflation, la Cour observe que la société requérante ne les a pas calculées sur la base des taux d’inflation officiels. Partant, elle rejette les prétentions de compensation de ces pertes alléguées. Pour conclure, elle alloue à la société requérante la somme que celle-ci a réglée au budget de l’État à la suite de la mesure litigieuse, à savoir 5 176 EUR pour préjudice matériel.

Quant au dommage moral, la Cour considère que la société requérante a forcément subi un dommage moral en raison de la violation constatée ci-dessus. Statuant en équité, elle lui accorde 3 000 à ce titre.

Pour ce qui est enfin des frais et dépens et compte tenu des documents en sa possession et de sa jurisprudence, la Cour juge raisonnable d’allouer à la société requérante l’intégralité de la somme demandée à ce titre pour la procédure menée devant elle, à savoir 1 500 EUR. PAR CES MOTIFS, LA COUR,