F.P.C. Descrim S.R.L. împotriva Republicii Moldova

Cazul a apărut într-o cerere împotriva Republicii Moldova depusă la Curte în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) la 17 decembrie 2019. Compania solicitantă a fost reprezentată de dl V. Harmaniuc, un avocat practicant în Chișinău. Guvernul moldovenesc („Guvernul”) a primit notificarea cererii. FACTELE

Detaliile și informațiile referitoare la cerere ale societății solicitante sunt prezentate în tabelul adăugat. Societatea solicitantă a furnizat servicii societății T., pentru care nu a fost plătită. Compania T. este un furnizor de încălzire al cărui acționar majoritar la momentul respectiv a fost municipalitatea Chișinău, deținând 70,9 % din acțiunile sale. După compania T. nu a plătit serviciile furnizate, societatea solicitantă a inițiat proceduri civile pentru a recupera datoriile contractuale. La 3 iulie 2001, Curtea de District Economic a acordat cererile societății solicitante și a ordonat societății T. să plătească 484,213 lei moldoveni (MDL). La 29 noiembrie 2001, Curtea de District Economic a inițiat proceduri de insolvență împotriva societății T. A fost înființat un comitet special de control al creditorilor pentru a supraveghea procesul de insolvență și distribuția activelor. Comitetul este compus din cinci companii de stat, care, împreună, dețin 91% din datoriile față de societatea T. 8 . La 28 septembrie 2014, Parlamentul Moldovei a adoptat Legea nr. 188, care abordează în mod specific procedurile de insolvență ale societății T. Legea prevede că toate activele destinate producției, distribuției și furnizării de energie termică ar trebui transferate societății de stat C. ca compensare pentru datoria sa. Finalizarea transferului de active a fost confirmată ulterior prin decretul guvernamental nr. 407 din 16 iunie 2015. Împreună cu activele, compania C. de asemenea, a preluat operațiunile de încălzire de aprovizionare și toate clienții societății T.. Între 2004 și 2023, societatea solicitantă a primit mai multe plăți în valoare de 37.108 MDL (echivalent cu 1,850 euro (EUR)). Începând cu data ultimelor cereri ale părților, suma rămasă datorată societății solicitante era de 346 362 MDL (echivalent cu 17,530) EUR. Procedura de insolvență împotriva societății T. sunt încă în așteptare.

La 13 august 2018, având în vedere neexecuția hotărârii finale, societatea solicitantă a inițiat o procedură împotriva Ministerului Justiției în temeiul Legii nr. 87 care solicită compensare pentru prejudiciu material și moral.

La 16 noiembrie 2018, Curtea de District Buiucani a respins afirmațiile societății solicitante ca fiind vădit nefondate, deținând această societate T. în urma procedurii de insolvență și faptul că statul nu poate fi considerat responsabil pentru datoriile sale. Prezenta hotărâre a fost susținută de Curtea de Apel Chișinău la 28 februarie 2019 și de Curtea Supremă de Justiție la 10 iulie 2019. DREPTUL ALEGAT ÎNCĂLCAREA ARTICOLULUI 6 § 1 AL CONVENȚIII ȘI AL ARTICOLUL 1 AL PROTOCOLULUI nr.

Considerând art. 6 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1, societatea solicitantă s-a plâns de neexecutarea deciziei interne finale emise în favoarea sa împotriva societății T. Cererea guvernului de a elimina cererea pe baza declarației unilaterale

La 22 septembrie 2023, Guvernul a prezentat o declarație unilaterală prin care se recunoaște încălcarea drepturilor societății solicitante la executarea unei hotărâri finale și se solicită Curții să elimine cererea în conformitate cu art. 37 din convenție. Acestea au propus să plătească societății solicitante 1.600 EUR în ceea ce privește daunele și costurile și cheltuielile morale și au susținut că aceste sume, împreună cu recunoașterea încălcării drepturilor societății solicitante ar constitui suficientă satisfacție în acest caz.

Prin scrisoarea din 16 noiembrie 2023, societatea reclamantă nu a fost de acord cu declarația unilaterală și s-a opus solicitării sale din lista de cauze a Curții. Acesta a susținut că, în afară de prejudiciile morale pe care le-a suferit, de asemenea, prejudiciu material semnificative care nu sunt compensate de declarația unilaterală și a solicitat Curții să continue examinarea cererii.

Curtea reiterează principiul stabilit în fostul rege al Greciei și alții v. Grecia ([GC] (sau satisfacție), nr. 25701/94, § 72, 28 noiembrie 2002), în conformitate cu care o hotărâre în care se constată că încălcarea impune statului contestat o obligație juridică de a pune capăt încălcării și de a face reparații pentru consecințele sale, astfel încât să restabilească, în măsura posibilă, situația existentă înainte de încălcare. Curtea este de părere că acest principiu se aplică, de asemenea, în cazurile actuale, în care guvernul urmărește să obțină hotărâre grevă prin intermediul declarației unilaterale (a se vedea Decev v. Moldova (nu. 2), nu. 7365/05, § 18, 24 februarie 2009).

Având în vedere circumstanțele cazului, Curtea nu este convinsă că compensația propusă de guvern ar restabili, în măsura posibilului, situația existentă înainte de încălcare. În special, Curtea constată că, în recunoașterea faptului că a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1, Guvernul nu a propus o compensare suficientă pentru prejudiciu material și costuri și cheltuieli.

Din motivele prezentate mai sus, Curtea constată că guvernul nu a prezentat o declarație care să ofere o bază suficientă pentru a constata că respectarea drepturilor omului astfel cum este definită în convenție nu impune Curtea să continue examinarea cazului (a se vedea, în schimb, Akman v. Turcia (striking afară), nr. 37453/97, §§ 23-24, CEDO 2001- VI).

Astfel, Curtea respinge cererea Guvernului de a elimina cererea în temeiul articolului 37 din Convenție și va continua, în consecință, examinarea admisibilității și a meritelor cazului. Admisibilitatea și meritul

Societatea solicitantă s-a plâns de neexecutarea deciziei interne acordate în favoarea sa. Se bazează pe art. 6 § 1 din Convenție și pe art. 1 din Protocolul nr. 20 . Curtea remarcă că independența societății T. a fost limitată de existența unor legături instituționale puternice cu municipalitatea și de constrângeri legate de utilizarea activelor și a bunurilor sale. Acest lucru este confirmat de transferul ulterior către societatea C. a activelor societății T. ordonate de stat prin Legea nr. 188 și decretul guvernamental nr. 407 (a se vedea punctul 8 de mai sus). Deşi compania T. a beneficiat de un anumit grad de independență economică, municipalitatea a fost acționarul său majoritar și a exercitat controlul deplin asupra operațiunilor sale. În consecință, în ciuda statutului societății T. ca o entitate juridică separată, autoritatea municipală și, prin urmare, statul trebuie să fie responsabil în temeiul Convenției pentru actele și omisiunile sale, precum și pentru datoriile suportate de societatea T. (a se vedea, mutatis mutandis, Cooperativa Agricola Slobozia-Hanesei v. Moldova , nu. 39745/02, § 19, 3 aprilie 2007; Clionov v. Moldova , nu. 13229/04, § 29, 9 octombrie 2007; Yershova v. Rusia, nu. 1387/04, § 62, 8 aprilie 2010).

Curtea reiterează că executarea unei hotărâri din partea oricărei instanțe trebuie considerată o parte integrantă a unei „audiții” în sensul articolului 6. De asemenea, se referă la jurisprudența sa privind neexecuția sau întârziarea executării hotărârilor interne finale (a se vedea Hornsby v. Grecia , nu. 18357/91, § 40, Raporturi ale hotărârilor și deciziilor 1997‐II). Având în vedere răspunderea statului pentru datoriile societății T. (a se vedea punctul 20 de mai sus), Curtea reiterează că nu este deschis unei autorități de stat să citească lipsa de fonduri ca scuză pentru a nu onora o datorie de judecată (a se vedea Burdov v. Rusia, nu. 59498/00, § 35, CEDO 2002-III). Statele contractante își organizează sistemele juridice astfel încât autoritățile competente să își poată îndeplini obligația în acest sens (a se vedea Burdov v. Rusia (nu. 2), nu. 33509/04, § 70, CEDO 2009).

În cazul în cauză, datoriile societății T. au fost considerate imputabile autorităților de stat, care trebuiau astfel să asigure că datoria de judecată a fost plătită în timp util și adecvat. Deși procedurile de lichidare pot justifica în mod obiectiv anumite întârzieri limitate în aplicare, neexecuția continuă a hotărârilor în favoarea societății solicitante pentru peste 24 de ani nu poate fi justificată în nici o circumstanță (a se vedea Yershova , citată mai sus, § 72).

În principalele cazuri de Cristea v. Republica Moldova, nr. 35098/12, 12 februarie 2019, Botezatu v. Republica Moldova, nr. 17899/08, 14 aprilie 2015 și Pomul S.R.L. și Subervin S.R.L. Republica Moldova , nos . 14323/13 și 47663/13, 24 octombrie 2023, Curtea a constatat deja o încălcare a unor chestiuni similare cu cele din cazul în cauză.

După examinarea tuturor materialelor prezentate, Curtea nu a găsit niciun fapt sau argument care să-l convingă să ajungă la o concluzie diferită cu privire la admisibilitatea și meritul acestor plângeri. Având în vedere jurisprudența sa în cauză, Curtea consideră că, în acest caz, autoritățile nu au desfășurat toate eforturile necesare pentru aplicarea integrală și în timp util a deciziei în favoarea societății solicitante.

Prin urmare, aceste plângeri sunt admisibile și dezvăluie încălcarea articolului 6 § 1 din Convenție și a articolului 1 din Protocolul nr. ALTE COMPLAINTE

Societatea solicitantă s-a plângut, de asemenea, în temeiul articolului 13 din Convenție. Având în vedere faptele cauzei, argumentele părților și concluziile sale de mai sus, Curtea consideră că a abordat principalele întrebări juridice formulate de acest caz și că nu este necesar să examineze încă plângeri (a se vedea Centrul pentru resurse juridice în numele Valentin Câmpeanu c. România [GC], nu. 47848/08, § 156, CEDO 2014). APLICAREA ARTICOLUL 41 AL CONVENŢIEI

Curtea remarcă că societatea solicitantă a încercat să își recupereze datoria prin intermediul procedurii de insolvență pentru peste 23 de ani și a reușit doar să recupereze o parte din aceasta. În plus, în conformitate cu materialele prezentate Curții, în ultimii ani nu au existat puține plăți. Guvernul nu a demonstrat că, în urma transferului de active către societatea C., societatea T. deținea orice alte active care ar putea fi utilizate pentru a satisface datoria societății solicitante. Prin urmare, Curtea consideră că este rezonabil atribuirea sumelor indicate în tabelul adăugat și respinge restul cererilor societății solicitante pentru o justă satisfacție. Pentru aceste motive, TRIBUNALUL, UNANIMOUS, respinge cererea Guvernului de a elimina aplicarea din lista de cazuri; declară plângerile în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție și al articolului 1 din Protocolul nr. 1 privind neexecuția deciziei interne admisibile și consideră că nu este necesară examinarea admisibilității și a meritelor celorlalte plângeri în temeiul articolului 13 din convenție; susține că această cerere dezvăluie încălcarea articolului 6 § 1 din convenție și a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția privind neexecuția deciziei interne; deține (a) că statul interesat trebuie să plătească societății solicitante, în termen de trei luni, sumele indicate în tabelul adăugat, care urmează să fie convertite în moneda statului interesat la rata aplicabilă la data decontare; (b) că de la expirarea celor trei luni menționate mai sus, până la decontarea dobânzii simple se achită pe sumele de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în cursul perioadei de decontare plus trei puncte procentuale. Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 27 noiembrie 2025, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul Curții. Viktoriya Maradudina Andreas Zünd Președintele adjunct al grefierului interimar ANNEX APPENDIX Cerere de depunere a plângerilor în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție și al articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția (neexecutarea deciziilor interne) Cerere nr. Data introducerii Denumirea reclamantului Anul înregistrării Denumirea și locația Reprezentantului Denumirea instanței naționale de executare Data de începere a hotărârii Data de încheiere a perioadei de neexecuție Data încheierii perioadei de neexecuție Lungimea procedurii de încheiare Procedură de indemnizare Denumire a instanței interne Data hotărârii Premiului (în euro) Sumele acordate pentru prejudiciu material (în menținerea datoriei și dobânzii de plată în întârziere) per reclamant (în euro) [1] Sumele acordate pentru prejudiciu moral per reclamant (în euro) [2] Sumele acordate pentru costurile și cheltuielile per cerere (în euro) [3] 1322/20 17/12/2019 F.P.C. DESCRIM S.R.L. 1993 Harmaniuc Valeriu Chișinău Curtea de District Economic Obligația de a plăti o datorie de către o societate de stat 03/07/2001 03/07/2001 Așteptarea punerii în aplicare de peste 24 de ani Curtea Supremă de Justiție 10/07/2019 Nu achiziționează 17.530 (datorie menținută) 39.220 (dobânzi de plată largă) 1.600 250 1. În plus, orice impozit care poate fi taxabil. În plus, orice taxă care poate fi taxabilă reclamantului. În plus, orice taxă care poate fi taxabilă reclamantului.

The case originated in an application against the Republic of Moldova lodged with the Court under Article 34 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the Convention”) on 17 December 2019.

The applicant company was represented by Mr V. Harmaniuc, a lawyer practising in Chișinău.

The Moldovan Government (“the Government”) were given notice of the application. THE FACTS

The applicant company’s details and information relevant to the application are set out in the appended table.

The applicant company provided services to company T., for which it was not paid. Company T. is a heating supplier whose majority shareholder at the time was the Chișinău Municipality, holding 70.9 % of its shares.

After company T. failed to pay for the services provided, the applicant company initiated civil proceedings to recover the contractual debts. On 3 July 2001 the Economic District Court granted the applicant company’s claims and ordered company T. to pay 484,213 Moldovan lei (MDL).

On 29 November 2001 the Economic District Court initiated insolvency proceedings against company T. A special creditors control committee was established to oversee the insolvency process and the distribution of assets. The committee is composed of five state-owned companies, which together hold 91% of the debt claims against company T. 8 . On 28 September 2014 the Parliament of Moldova adopted Law No. 188, specifically addressing the insolvency proceedings of company T. The law stipulated that all assets intended for the production, distribution, and supply of thermal energy were to be transferred to the state-owned company C. as compensation for its debt. The completion of the assets transfer was subsequently confirmed by Government Decree No. 407 of 16 June 2015. Along with the assets, company C. also took over the heating supply operations and all of the company T.’s clients.

Between 2004 and 2023, the applicant company received several payments totalling MDL 37,108 (equivalent to 1,850 euros (EUR)). As of the date of the parties’ latest submissions, the remaining amount owed to the applicant company was MDL 346,362 (equivalent to EUR 17,530). The insolvency proceedings against company T. are still pending.

On 13 August 2018, in view of the non-enforcement of the final judgment, the applicant company initiated proceedings against the Ministry of Justice under Law No. 87 seeking compensation for pecuniary and non-pecuniary damage.

On 16 November 2018 the Buiucani District Court rejected the applicant company’s claims as manifestly ill-founded, holding that company T. was undergoing insolvency proceedings and that the State could not be held liable for its debts. This judgment was upheld by the Chișinău Court of Appeal on 28 February 2019 and by the Supreme Court of Justice on 10 July 2019. THE LAW

Relying on Article 6 of the Convention and Article 1 of Protocol No. 1, the applicant company complained about the non-enforcement of the final domestic decision issued in its favour against company T. Government’s request to strike out the application on the basis of the unilateral declaration

On 22 September 2023 the Government submitted a unilateral declaration acknowledging the violation of the applicant company’s rights to the enforcement of a final judgment and requesting the Court to strike out the application in accordance with Article 37 of the Convention. They proposed paying to the applicant company EUR 1,600 in respect of non ‑ pecuniary damage and costs and expenses and argued that these amounts, together with the acknowledgement of the violation of the applicant company’s rights would constitute sufficient just satisfaction in the present case.

By letter of 16 November 2023 the applicant company disagreed with the unilateral declaration and objected to the striking out of its application from the Court’s list of cases. It submitted that besides the non-pecuniary damage it had also suffered significant pecuniary damage which is not compensated by the unilateral declaration and requested the Court to continue the examination of the application.

The Court reiterates the principle set in Former King of Greece and Others v. Greece ([GC] (just satisfaction), no. 25701/94, § 72, 28 November 2002) according to which a judgment in which it finds a breach imposes on the respondent State a legal obligation to put an end to the breach and make reparation for its consequences in such a way as to restore as far as possible the situation existing before the breach. The Court is of the opinion that this principle is also applicable in cases as the present one, where the Government seeks to obtain strike-out decision by means of unilateral declaration (see Decev v. Moldova (no. 2) , no. 7365/05, § 18, 24 February 2009).

In the light of the circumstances of the case, the Court is not convinced that the compensation proposed by the Government would restore as far as possible the situation existing before the breach. In particular, the Court notes that in admitting that there had been a violation of Article 1 of Protocol No. 1, the Government have not proposed sufficient compensation for pecuniary damage and costs and expenses.

For the reasons set out above, the Court finds that the Government have failed to submit a statement offering a sufficient basis for finding that respect for human rights as defined in the Convention does not require the Court to continue its examination of the case (see, by contrast, Akman v. Turkey (striking out), no. 37453/97, §§ 23-24, ECHR 2001 ‑ VI).

This being so, the Court rejects the Government’s request to strike out the application under Article 37 of the Convention and will accordingly pursue its examination of the admissibility and merits of the case. Admissibility and merits

The applicant company complained of the non-enforcement of domestic decision given in its favour. It relied on Article 6 § 1 of the Convention and on Article 1 of Protocol No. 1. 20 . The Court notes that company T.’s independence was limited by the existence of strong institutional links with the municipality and by constraints related to the use of its assets and property. This is confirmed by the subsequent transfer to company C. of the company T.’s assets ordered by the State through Law No. 188 and Government Decree No. 407 (see paragraph 8 above). Although company T. enjoyed a certain degree of economic independence, the municipality was its majority shareholder and exercised full control over its operations. Accordingly, notwithstanding company T.’s status as a separate legal entity, the municipal authority, and hence the State, is to be held responsible under the Convention for its acts and omissions, as well as for any debts incurred by company T. (see, mutatis mutandis, Cooperativa Agricola Slobozia-Hanesei v. Moldova , no. 39745/02, § 19, 3 April 2007; Clionov v. Moldova , no. 13229/04, § 29, 9 October 2007; Yershova v. Russia , no. 1387/04, § 62, 8 April 2010).

The Court reiterates that the execution of a judgment given by any court must be regarded as an integral part of a “hearing” for the purposes of Article 6. It also refers to its case-law concerning the non-enforcement or delayed enforcement of final domestic judgments (see Hornsby v. Greece , no. 18357/91, § 40, Reports of Judgments and Decisions 1997 ‑ II). Considering the State’s liability for the debts of company T. (see paragraph 20 above), the Court reiterates that it is not open to a State authority to cite lack of funds as an excuse for not honouring a judgment debt (see Burdov v. Russia , no. 59498/00, § 35, ECHR 2002-III). It is for the Contracting States to organise their legal systems in such a way that the competent authorities can meet their obligation in this regard (see Burdov v. Russia (no. 2) , no. 33509/04, § 70, ECHR 2009).

In the present case, the company T.’s debts were found to be imputable to the State authorities, which had thus to ensure that the judgment debt was paid in a timely and appropriate manner. While liquidation proceedings may objectively justify certain limited delays in enforcement, the continued non-enforcement of the judgments in the applicant company’s favour for over twenty-four years can hardly be justified in any circumstances (see Yershova , cited above, § 72).

In the leading cases of Cristea v. the Republic of Moldova, no. 35098/12, 12 February 2019, Botezatu v. the Republic of Moldova, no. 17899/08, 14 April 2015 and Pomul S.R.L. and Subervin S.R.L. v. the Republic of Moldova , nos. 14323/13 and 47663/13, 24 October 2023, the Court already found a violation in respect of issues similar to those in the present case.

Having examined all the material submitted to it, the Court has not found any facts or arguments capable of persuading it to reach a different conclusion on the admissibility and merits of these complaints. Having regard to its case-law on the subject, the Court considers that in the present case the authorities did not deploy all the necessary efforts to enforce fully and in due time the decision in the applicant company’s favour.

These complaints are therefore admissible and disclose a breach of Article 6 § 1 of the Convention and Article 1 of Protocol No. 1.