ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3006/2013

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3006/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Deliberând

asupra contestației în anulare, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului

constată următoarele:

Prin Decizia nr. 373 din 1

februarie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a ll-a

civilă, în Dosarul nr. 118/118/2004 au fost admise recursurile declarate de

reclamanta SC H.C.M.S. SA Năvodari și de chemata în garanție SC T. P.E.C. SA

Galați împotriva Deciziei civile nr. 22/MF din 22 decembrie 2010 a Curții de

Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, contencios

administrativ și fiscal, a fost modificată în tot decizia atacată, în sensul că

a fost admis apelul reclamantei și al chematei în garanție împotriva sentinței

civile nr. 12/MF din 27 februarie 2009 a Tribunalului Constanța, a fost

schimbată în parte sentința apelată, în sensul că, au fost respinse cererea

reconvențională formulată de pârâtă și cererea de chemare în garanție, ca

nefondate. A fost respins apelul pârâtei-reclamante împotriva sentinței

apelate.

Prin aceeași

decizie, a fost respins recursul declarat de pârâta H.T. LTD. Bahamas împotriva

Deciziei civile nr. 22/MF din 22 decembrie 2010 a Curții de Apel Constanța, secția

comercială, maritimă și fluvială, contencios administrativ și fiscal, ca

nefondat și a fost obligată recurenta-pârâtă H.T. LTD. Bahamas la plata sumei

de 17.176 lei cheltuieli de judecată către recurenta-reclamantă SC H.C.M.S. SA

Năvodari.

Prin cererea

înregistrată la data de 19 ianuarie 2012 pe rolul Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secția a ll-a civilă, sub număr de Dosar nr. 2766/1/2012, H.T. Ltd a

formulat contestație în anulare, invocând, în drept, dispozițiile art. 317

alin. (1) pct. 2 și art. 318 teza I C. proc. civ.

Din perspectiva

motivului de anulare reglementat de prevederile art. 318 alin. (1) teza întâi,

contestatoarea apreciază că instanța a soluționat recursul ca urmare a unor

greșeli materiale, întrucât, instanța a înlăturat raționamentul instanței de

apel privitor la argumentele care au justificat admiterea cererii

reconvenționale pornind de la o serie întreagă de greșeli materiale -

neobservarea unor înscrisuri aflate la dosarul cauzei.

În acest context,

susține, în esență, neobservarea fax-urilor șantierului din data de 29

noiembrie 2003, 24 decembrie 2003 și a răspunsului la interogatoriul luat

șantierului din care reiese că voința părților a fost ca lucrările să fie

finalizate în termen de 40 de zile.

Totodată,

critică decizia atacată, motivat de neobservarea raportului de expertiză

efectuat în apel din care reiese momentul de la care curge termenul de 40 de

zile convenit pentru finalizarea reparațiilor.

Instanța de

recurs nu a observat raportul de expertiză realizat în apel de către expertul

P.D., raport la care instanța de apel a făcut trimitere directă în momentul

calculării întârzierilor și respectiv al momentului de la care curge termenul

de 40 de zile.

Neobservând

acest document, instanța de recurs a ajuns la concluzia eronată că instanța de

apel ar fi stabilit că "termenul de 40 de zile curge de la data

prezentării certificatului de gas free, fără a analiza care este data

prezentării de către armator a specificațiilor".

Aceasta

întrucât, din raportul de expertiză realizat de expertul Pățea Dumitru se poate

observa că termenul la care au început să curgă cele 40 de zile nu îl

constituie data de 5 noiembrie 2003, ci data de 17 noiembrie 2003 (adăugând

cele 12 zile stabilite de expertul P.D. ca fiind imputabile armatorului),

rezultând cu claritate că la calcularea celor 20 de zile de întârziere a fost

luată în considerare data prezentării specificațiilor de lucrări.

Sub aspectul

instituit de art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., susține, în esență, că

instanța de recurs a soluționat cauza cu încălcarea competenței sale materiale

prin evocarea fondului și reinterpretarea situației de fapt reținută de

instanța de apel.

Competența

materială (ratione materiae) presupune o delimitare între instanțe de grad

diferit. Normele de competență materială sunt stabilite sub aspect funcțional

(după felul atribuțiilor jurisdicționale) și sub aspect procesual (după

obiectul, valoarea sau natura cererii) în C. proc. civ., Legea de organizare

judecătorească și Legea Curții Supreme de Justiție, precum și în unele acte

normative speciale. Competența materială este reglementată de norme imperative,

deci are caracter absolut, astfel încât, părțile nu pot conveni să deroge de la

aceste norme, nici chiar cu autorizarea instanței".

Așadar, normele

de competență materială prevăd atribuții jurisdicționale specifice fiecărei căi

procesuale (fond, apel sau recurs), stabilind condițiile și limitele în care

instanțele pot judeca calea de atac respectivă.

Prin urmare,

susține contestatoarea, încălcarea normelor de procedură cu privire la judecata

fiecărei căi procesuale reprezintă o încălcare a competenței materiale a

instanțelor judecătorești.

În condițiile

în care, competența funcțională reprezintă o formă de competență materială, aceasta

se încadrează fără îndoială în noțiunea de competență absolută la care se

referă dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.

În concret, în

ceea ce privește competența materială a Înaltei Curți de Casație și Justiție ca

instanță de recurs, regulile procedurale relevante în speță sunt stabilite de

art. 312, respectiv art. 314 C. proc. civ.

Dispozițiile

art. 314 C. proc. civ. limitează posibilitatea Înaltei Curți de a casa și a

soluționa pe fond cauza numai la ipoteza în care se află în prezența unei

situații de fapt pe deplin stabilite, adică atunci când există o evaluare

completă a cauzei de către instanța de fond care să permită doar controlul de

legalitate în calea de atac.

Astfel,

contestatoarea apreciază că, în speță, instanța de recurs a rejudecat pe fond

acțiunea, reinterpretând toate probele administrate în cauză și cărora instanța

de apel le conferise o anumită calificare, încălcând astfel dispozițiile art.

312 alin. (3) teza a II-a și art. 314 C. proc. civ., potrivit cărora era necesară

casarea hotărârii, în cazul în care erau găsite întemeiate unele dintre

motivele de recurs.

Din decizia

pronunțată în recurs reiese cu claritate că instanța de recurs a reinterpretat

toate probele administrate în fazele anterioare încălcând în acest fel normele

de competență funcțională care impuneau ca, în situația în care este necesară

schimbarea situației de fapt, instanța să dispună casarea hotărârii - regula în

materia recursurilor soluționate de Înalta Curte.

Consideră că

reinterpretarea probelor și recalificarea valorii acestora a fost realizată în

mod absolut eronat, instanța de recurs neluând în considerare anumite

înscrisuri esențiale sau luând în considerare trunchiat conținutul altor

înscrisuri.

Susține

totodată inadmisibila evocare a fondului și reinterpretarea probelor cu privire

la termenul de efectuare a lucrărilor și momentul de la care începe să curgă

acest termen, inadmisibila recalificare a faptelor cu privire la data relevantă

la care a început să curgă termenul de 40 de zile, inadmisibila reinterpretare

a situației de fapt cu privire la calculul zilelor de întârziere, inadmisibila

recalificare a situației de fapt cu privire la respectarea specificației

inițiale de lucrări, inamisibila reapreciere a situației de fapt cu privire la

valoarea navlului de 15.900 dolari SUA, inadmisibila apreciere a situației de

fapt cu privire la semnificația mențiunii "without prejudice".

Instanța de

apel a stabilit în mod corect că această mențiune de pe factura finală se

întinde asupra întregii valori menționată în factură, nu doar asupra unei părți

din aceasta, iar această mențiune lipsește de efecte mențiunea făcută de

șantier, potrivit căruia "all the works were performed to the full

satisfaction of the owners and class representative

Evocând fondul

și recalificând probele, instanța de recurs a dat o altă semnificație acestei

mențiuni, apreciind că "semnarea without prejudice are semnificația că

armatorul nu a admis la plată întreaga sumă acolo înscrisă, fiind acceptate

celelalte anexe cuprinzând descrierea lucrărilor".

Or, apreciază

contestatoarea, instanța de recurs nu avea competența funcțională de a

reinterpreta o situație de fapt pe deplin stabilită de către instanța de fond.

Inadmisibila

recalificare a situației de fapt cu privire la defectele de laminare constatate

la o parte din tabla montată de șantier.

Așadar,

raportat la prevederile contractuale care reglementează competența funcțională

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în situația în care instanța de recurs

ar fi găsit întemeiate unele dintre motivele de casare invocate de una dintre

părți și dat fiind că aceste motive determinau reinterpretarea și recalificarea

probelor, soluția corectă era de casare a deciziei Curții de Apel și de

trimitere a cauzei spre rejudecare, în vederea corectei stabiliri a situației

de fapt, iar nu rejudecarea pe fond a cauzei, cu consecința înlăturării de

plano a valorii probatorii a anumitor înscrisuri/constatări ale experților și

validarea/recalificarea altor probe.

Deliberând

prioritar asupra excepției inadmisibilității contestației în anulare invocată

de intimata SC T. P.E.C. SA Galați, Înalta Curte constată că prezenta

contestație în anulare este formulată împotriva unei hotărâri pronunțate în

recurs, prin urmare, admisibilă în raport de dispozițiile art. 317 și art. 318

C. proc. civ., motiv pentru care, excepția va fi respinsă.

Examinând

decizia atacată prin prisma criticilor formulate și temeiurile de drept

invocate, Înalta Curte urmează a respinge contestația în anulare pentru

considerentele care succed:

Fiind o cale de

retractare și nu de cenzură judiciară, contestația în anulare nu poate fi

exercitată pentru alte motive decât cele expres și limitativ prevăzute de

dispozițiile art. 317 și art. 318 C. proc. civ.

Potrivit

dispozițiilor art. 318 C. proc. civ., hotărârile instanțelor de recurs pot fi

atacate cu contestație în anulare, când dezlegarea dată este rezultatul unei

greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai

în parte a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare

sau de casare.

Primul motiv

prevăzut de dispozițiile art. 318 C. proc. civ. pentru formularea contestației

în anulare și invocat de contestatoare în prezenta cauză are în vedere erori

materiale evidente în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului.

Textul legal

vizează greșeli de fapt involuntare, iar nu greșeli de judecată, respectiv de

interpretare a unor dispoziții legale sau contractuale, de apreciere a probelor

sau de rezolvare a unui incident procedural.

Prin urmare,

contestația în anulare nu poate fi exercitată pentru remedierea unor greșeli de

judecată, de apreciere a probelor, de interpretare a unor dispoziții legale de

drept substanțial sau procedural. Contestația în anulare este o cale

extraordinară de retractare pentru remedierea unor greșeli materiale și nu

pentru reformarea unor greșeli de fond.

În speță, nu se

justifică admiterea contestației, deoarece criticile invocate de către

contestatoare nu corespund prevederilor art. 318 C. proc. civ., nefiind vorba

de eroare materială în sensul art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ.

Contestatoarea

nu face decât să repună în discuție, în prezenta cauză, soluția însăși a

instanței de recurs, ceea ce nu este permis pe calea contestației în anulare,

precum și probleme de fond ce au fost soluționate de instanța de recurs, care

s-a pronunțat asupra motivelor invocate de părți.

Nemulțumirea

contestatoarei cu privire la soluția pronunțată sau cu privire la argumentele

care au format convingerea instanței de recurs nu poate conduce la admiterea

contestației în anulare de față, iar aspectele invocate în motivarea cererii nu

reprezintă greșeli materiale în înțelesul art. 318 alin. (1) teza I C. proc.

civ.

Susținerile

contestatoarei se circumscriu unor critici împotriva deciziei irevocabile, care

o transformă într-un recurs la recurs, or, prevederile art. 318 C. proc. civ.

au un câmp limitat de aplicație, astfel că ele trebuie să fie interpretate, în

toate cazurile, în mod restrictiv pentru a nu deschide calea unui veritabil

recurs la recurs.

În mod

constant, în jurisprudența sa, C.E.D.O. a reamintit faptul că nicio parte a

unui proces nu poate determina redeschiderea acestuia, soluționat definitiv și

irevocabil, numai în scopul de a obține o rejudecare a cauzei; contestația în

anulare nu poate avea semnificația unui „apel deghizat", ci trebuie să fie

justificată numai de circumstanțe esențiale și imperative.

De asemenea,

C.E.D.O., a subliniat frecvent că principiul securității raporturilor juridice

implică respectarea principiului res iudicata, iar posibilitatea de desființare

a unei hotărâri definitive și irevocabile, afectează dreptul la un proces

echitabil, reglementat de art. 6 din Convenție (Cauza Mitrea vs. România, nr. 26105/03

Hotărârea din 29 iulie 2008).

În același

sens, Curtea de la Strasbourg a reținut că „supervizarea nu trebuie să devină

un apel deghizat, iar simplul fapt că există două puncte de vedere diferite

asupra subiectului nu reprezintă un motiv suficient pentru a rejudeca o cauză.

Nu se poate deroga de la acest principiu decât atunci când o cer motive

substanțiale și imperioase" {cauza Sebastian Taub c. România, Hotărârea

din 12 octombrie 2006).

În consecință,

dezlegarea dată recursului prin decizia a cărei anulare se solicită, nu este

rezultatul unei greșeli materiale, iar prezenta contestație în anulare este

nefondată din perspectiva dispozițiilor art. 318 C. proc. civ.

Potrivit art.

317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. hotărârile irevocabile pot fi atacate cu

contestație în anulare numai dacă acest motiv nu a putut fi invocat pe calea

apelului sau a recursului, când hotărârea a fost dată de judecători cu

încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență.

Dispozițiile de

ordine publică la care trimite art. 317 alin. (1) pct. 2 sunt dispozițiile art.

159 alin. (1) C. proc. civ. care stabilesc situațiile în care necompetența este

de ordine publică.

Conform art.

159 alin. (1) C. proc. civ., necompetența este de ordine publică în cazul

încălcării competenței generale, când procesul nu este de competența

instanțelor judecătorești, în cazul încălcării competenței materiale, când

procesul este de competența unei instanțe de alt grad și în cazul încălcării

competenței teritoriale exclusive, când procesul este de competența unei alte

instanțe de același grad și părțile nu o pot înlătura.

Sintagma

„necompetența funcțională" nu se regăsește în clasificarea dispozițiilor

procesuale care stabilesc că necompetența materială este de ordine publică când

procesul este de competența unei instanțe de alt grad, când în discuție este

competența ierarhică pe verticală, iar nu limitele de exercitare a atribuțiilor

de verificare de către instanța competentă material.

Necompetența

funcțională, creație doctrinară, are accepțiunea comună de „competență",

respectiv de atribuții de judecată raportat la gradul instanței competentă

material în ierarhia juridică, iar nu accepțiunea de necompetența de ordine

publică care este reglementată procesual.

în acest sens

este cerința impusă de art. 317 alin. (1) C. proc. civ. ca invocarea

necompetenței de ordine publică să nu fi fost posibilă pe calea apelului sau a

recursului.

Or, se constată

că potrivit art. 1591 alin. (4) C. proc. civ., „la prima zi de înfățișare,

judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice și să stabilească dacă

instanța sesizată este competentă general, material și teritorial să judece

pricina", nu și funcțional.

Ca atare,

susținerile contestatoarei vizând încălcarea dispozițiilor art. 314 C. proc. civ.,

în sensul că instanța de recurs a admis recursul și a modificat decizia

analizând aspecte care exced atribuțiilor de verificare ale instanței de

recurs, și nu a casat decizia în vederea corectei stabiliri a situației de

fapt, nu se încadrează în ipoteza art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. și nu

constituie motiv de contestație în anulare având ca obiect încălcarea

dispozițiilor care reglementează competența de ordine publică.

Pentru

considerentele anterior expuse și nefiind îndeplinite cerințele art. 317 alin.

(1) pct. 2, respectiv ale art. 318 alin. (1) prima teză C. proc. civ., în

temeiul dispozițiilor art. 320 C. proc. civ. se va respinge contestația în

anulare formulată de contestatoarea H.T. Ltd împotriva Deciziei nr. 373 din 1

februarie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a ll-a

civilă, în Dosarul nr. 118/118/2004.

Constatând

culpa procesuală a contestatoarei în promovarea contestației în anulare de față

și în raport de solicitarea intimatei SC H.C.M.S. SA Năvodari privind plata

cheltuielilor de judecată, urmează ca, în temeiul dispozițiilor art. 274 alin.

(1) C. proc. civ., să fie admisă cererea acesteia, în sensul obligării

contestatoarei H.T. Ltd la plata sumei 27.479,40 lei cheltuieli de judecată

către intimata SC H.C.M.S. SA Năvodari, conform înscrisurilor doveditoare

aflate la filele 91 și 92 din dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

excepția inadmisibilității contestației în anulare invocată de intimata SC T.

P.E.C. SA Galați.

Respinge

contestația în anulare formulată de contestatoarea H.T. Ltd împotriva Deciziei

nr. 373 din 1 februarie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția a ll-a civilă, în Dosarul nr. 118/118/2004.

Obligă

contestatoarea H.T. Ltd la plata sumei de 27.479,40 lei cheltuieli de judecată

către intimata SC H.C.M.S. SA Năvodari.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 2 octombrie 2013.