ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3006/2013

Deliberând asupra contestației în anulare, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele: Prin Decizia nr. 373 din 1 februarie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a ll-a civilă, în Dosarul nr. 118/118/2004 au fost admise recursurile declarate de reclamanta SC H.C.M.S. SA Năvodari și de chemata în garanție SC T. P.E.C. SA Galați împotriva Deciziei civile nr. 22/MF din 22 decembrie 2010 a Curții de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, contencios administrativ și fiscal, a fost modificată în tot decizia atacată, în sensul că a fost admis apelul reclamantei și al chematei în garanție împotriva sentinței civile nr. 12/MF din 27 februarie 2009 a Tribunalului Constanța, a fost schimbată în parte sentința apelată, în sensul că, au fost respinse cererea reconvențională formulată de pârâtă și cererea de chemare în garanție, ca nefondate.

A fost respins apelul pârâtei-reclamante împotriva sentinței apelate. Prin aceeași decizie, a fost respins recursul declarat de pârâta H.T. LTD. Bahamas împotriva Deciziei civile nr. 22/MF din 22 decembrie 2010 a Curții de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, contencios administrativ și fiscal, ca nefondat și a fost obligată recurenta-pârâtă H.T. LTD. Bahamas la plata sumei de 17.176 lei cheltuieli de judecată către recurenta-reclamantă SC H.C.M.S. SA Năvodari. Prin cererea înregistrată la data de 19 ianuarie 2012 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a ll-a civilă, sub număr de Dosar nr. 2766/1/2012, H.T. Ltd a formulat contestație în anulare, invocând, în drept, dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 2 și art. 318 teza I C. proc.

civ. Din perspectiva motivului de anulare reglementat de prevederile art. 318 alin. (1) teza întâi, contestatoarea apreciază că instanța a soluționat recursul ca urmare a unor greșeli materiale, întrucât, instanța a înlăturat raționamentul instanței de apel privitor la argumentele care au justificat admiterea cererii reconvenționale pornind de la o serie întreagă de greșeli materiale - neobservarea unor înscrisuri aflate la dosarul cauzei. În acest context, susține, în esență, neobservarea fax-urilor șantierului din data de 29 noiembrie 2003, 24 decembrie 2003 și a răspunsului la interogatoriul luat șantierului din care reiese că voința părților a fost ca lucrările să fie finalizate în termen de 40 de zile.

Totodată, critică decizia atacată, motivat de neobservarea raportului de expertiză efectuat în apel din care reiese momentul de la care curge termenul de 40 de zile convenit pentru finalizarea reparațiilor. Instanța de recurs nu a observat raportul de expertiză realizat în apel de către expertul P.D., raport la care instanța de apel a făcut trimitere directă în momentul calculării întârzierilor și respectiv al momentului de la care curge termenul de 40 de zile.

Neobservând acest document, instanța de recurs a ajuns la concluzia eronată că instanța de apel ar fi stabilit că "termenul de 40 de zile curge de la data prezentării certificatului de gas free, fără a analiza care este data prezentării de către armator a specificațiilor". Aceasta întrucât, din raportul de expertiză realizat de expertul Pățea Dumitru se poate observa că termenul la care au început să curgă cele 40 de zile nu îl constituie data de 5 noiembrie 2003, ci data de 17 noiembrie 2003 (adăugând cele 12 zile stabilite de expertul P.D. ca fiind imputabile armatorului), rezultând cu claritate că la calcularea celor 20 de zile de întârziere a fost luată în considerare data prezentării specificațiilor de lucrări.

Sub aspectul instituit de art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., susține, în esență, că instanța de recurs a soluționat cauza cu încălcarea competenței sale materiale prin evocarea fondului și reinterpretarea situației de fapt reținută de instanța de apel. Competența materială (ratione materiae) presupune o delimitare între instanțe de grad diferit. Normele de competență materială sunt stabilite sub aspect funcțional (după felul atribuțiilor jurisdicționale) și sub aspect procesual (după obiectul, valoarea sau natura cererii) în C. proc. civ., Legea de organizare judecătorească și Legea Curții Supreme de Justiție, precum și în unele acte normative speciale.

Competența materială este reglementată de norme imperative, deci are caracter absolut, astfel încât, părțile nu pot conveni să deroge de la aceste norme, nici chiar cu autorizarea instanței". Așadar, normele de competență materială prevăd atribuții jurisdicționale specifice fiecărei căi procesuale (fond, apel sau recurs), stabilind condițiile și limitele în care instanțele pot judeca calea de atac respectivă. Prin urmare, susține contestatoarea, încălcarea normelor de procedură cu privire la judecata fiecărei căi procesuale reprezintă o încălcare a competenței materiale a instanțelor judecătorești. În condițiile în care, competența funcțională reprezintă o formă de competență materială, aceasta se încadrează fără îndoială în noțiunea de competență absolută la care se referă dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc.

civ. În concret, în ceea ce privește competența materială a Înaltei Curți de Casație și Justiție ca instanță de recurs, regulile procedurale relevante în speță sunt stabilite de art. 312, respectiv art. 314 C. proc. civ. Dispozițiile art. 314 C. proc. civ. limitează posibilitatea Înaltei Curți de a casa și a soluționa pe fond cauza numai la ipoteza în care se află în prezența unei situații de fapt pe deplin stabilite, adică atunci când există o evaluare completă a cauzei de către instanța de fond care să permită doar controlul de legalitate în calea de atac. Astfel, contestatoarea apreciază că, în speță, instanța de recurs a rejudecat pe fond acțiunea, reinterpretând toate probele administrate în cauză și cărora instanța de apel le conferise o anumită calificare, încălcând astfel dispozițiile art. 312 alin. (3) teza a II-a și art. 314 C. proc.

civ., potrivit cărora era necesară casarea hotărârii, în cazul în care erau găsite întemeiate unele dintre motivele de recurs. Din decizia pronunțată în recurs reiese cu claritate că instanța de recurs a reinterpretat toate probele administrate în fazele anterioare încălcând în acest fel normele de competență funcțională care impuneau ca, în situația în care este necesară schimbarea situației de fapt, instanța să dispună casarea hotărârii - regula în materia recursurilor soluționate de Înalta Curte. Consideră că reinterpretarea probelor și recalificarea valorii acestora a fost realizată în mod absolut eronat, instanța de recurs neluând în considerare anumite înscrisuri esențiale sau luând în considerare trunchiat conținutul altor înscrisuri.

Susține totodată inadmisibila evocare a fondului și reinterpretarea probelor cu privire la termenul de efectuare a lucrărilor și momentul de la care începe să curgă acest termen, inadmisibila recalificare a faptelor cu privire la data relevantă la care a început să curgă termenul de 40 de zile, inadmisibila reinterpretare a situației de fapt cu privire la calculul zilelor de întârziere, inadmisibila recalificare a situației de fapt cu privire la respectarea specificației inițiale de lucrări, inamisibila reapreciere a situației de fapt cu privire la valoarea navlului de 15.900 dolari SUA, inadmisibila apreciere a situației de fapt cu privire la semnificația mențiunii "without prejudice". Instanța de apel a stabilit în mod corect că această mențiune de pe factura finală se întinde asupra întregii valori menționată în factură, nu doar asupra unei părți din aceasta, iar această mențiune lipsește de efecte mențiunea făcută de șantier, potrivit căruia "all the works were performed to the full satisfaction of the owners and class representative Evocând fondul și recalificând probele, instanța de recurs a dat o altă semnificație acestei mențiuni, apreciind că "semnarea without prejudice are semnificația că armatorul nu a admis la plată întreaga sumă acolo înscrisă, fiind acceptate celelalte anexe cuprinzând descrierea lucrărilor". Or, apreciază contestatoarea,

instanța de recurs nu avea competența funcțională de a reinterpreta o situație de fapt pe deplin stabilită de către instanța de fond. Inadmisibila recalificare a situației de fapt cu privire la defectele de laminare constatate la o parte din tabla montată de șantier. Așadar, raportat la prevederile contractuale care reglementează competența funcțională a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în situația în care instanța de recurs ar fi găsit întemeiate unele dintre motivele de casare invocate de una dintre părți și dat fiind că aceste motive determinau reinterpretarea și recalificarea probelor, soluția corectă era de casare a deciziei Curții de Apel și de trimitere a cauzei spre rejudecare, în vederea corectei stabiliri a situației de fapt, iar nu rejudecarea pe fond a cauzei, cu consecința înlăturării de plano a valorii probatorii a anumitor înscrisuri/constatări ale experților și validarea/recalificarea altor probe.

Deliberând prioritar asupra excepției inadmisibilității contestației în anulare invocată de intimata SC T. P.E.C. SA Galați, Înalta Curte constată că prezenta contestație în anulare este formulată împotriva unei hotărâri pronunțate în recurs, prin urmare, admisibilă în raport de dispozițiile art. 317 și art. 318 C. proc. civ., motiv pentru care, excepția va fi respinsă. Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate și temeiurile de drept invocate, Înalta Curte urmează a respinge contestația în anulare pentru considerentele care succed: Fiind o cale de retractare și nu de cenzură judiciară, contestația în anulare nu poate fi exercitată pentru alte motive decât cele expres și limitativ prevăzute de dispozițiile art. 317 și art. 318 C. proc.

civ. Potrivit dispozițiilor art. 318 C. proc. civ., hotărârile instanțelor de recurs pot fi atacate cu contestație în anulare, când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare. Primul motiv prevăzut de dispozițiile art. 318 C. proc. civ. pentru formularea contestației în anulare și invocat de contestatoare în prezenta cauză are în vedere erori materiale evidente în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului. Textul legal vizează greșeli de fapt involuntare, iar nu greșeli de judecată, respectiv de interpretare a unor dispoziții legale sau contractuale, de apreciere a probelor sau de rezolvare a unui incident procedural.

Prin urmare, contestația în anulare nu poate fi exercitată pentru remedierea unor greșeli de judecată, de apreciere a probelor, de interpretare a unor dispoziții legale de drept substanțial sau procedural. Contestația în anulare este o cale extraordinară de retractare pentru remedierea unor greșeli materiale și nu pentru reformarea unor greșeli de fond. În speță, nu se justifică admiterea contestației, deoarece criticile invocate de către contestatoare nu corespund prevederilor art. 318 C. proc. civ., nefiind vorba de eroare materială în sensul art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ. Contestatoarea nu face decât să repună în discuție, în prezenta cauză, soluția însăși a instanței de recurs, ceea ce nu este permis pe calea contestației în anulare, precum și probleme de fond ce au fost soluționate de instanța de recurs, care s-a pronunțat asupra motivelor invocate de părți.

Nemulțumirea contestatoarei cu privire la soluția pronunțată sau cu privire la argumentele care au format convingerea instanței de recurs nu poate conduce la admiterea contestației în anulare de față, iar aspectele invocate în motivarea cererii nu reprezintă greșeli materiale în înțelesul art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ. Susținerile contestatoarei se circumscriu unor critici împotriva deciziei irevocabile, care o transformă într-un recurs la recurs, or, prevederile art. 318 C. proc. civ. au un câmp limitat de aplicație, astfel că ele trebuie să fie interpretate, în toate cazurile, în mod restrictiv pentru a nu deschide calea unui veritabil recurs la recurs. În mod constant, în jurisprudența sa, C.E.D.O.

a reamintit faptul că nicio parte a unui proces nu poate determina redeschiderea acestuia, soluționat definitiv și irevocabil, numai în scopul de a obține o rejudecare a cauzei; contestația în anulare nu poate avea semnificația unui „apel deghizat", ci trebuie să fie justificată numai de circumstanțe esențiale și imperative. De asemenea, C.E.D.O., a subliniat frecvent că principiul securității raporturilor juridice implică respectarea principiului res iudicata, iar posibilitatea de desființare a unei hotărâri definitive și irevocabile, afectează dreptul la un proces echitabil, reglementat de art. 6 din Convenție (Cauza Mitrea vs. România, nr. 26105/03 Hotărârea din 29 iulie 2008). În același sens, Curtea de la Strasbourg a reținut că „supervizarea nu trebuie să devină un apel deghizat, iar simplul fapt că există două puncte de vedere diferite asupra subiectului nu reprezintă un motiv suficient pentru a rejudeca o cauză.

Nu se poate deroga de la acest principiu decât atunci când o cer motive substanțiale și imperioase" {cauza Sebastian Taub c. România, Hotărârea din 12 octombrie 2006). În consecință, dezlegarea dată recursului prin decizia a cărei anulare se solicită, nu este rezultatul unei greșeli materiale, iar prezenta contestație în anulare este nefondată din perspectiva dispozițiilor art. 318 C. proc. civ. Potrivit art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestație în anulare numai dacă acest motiv nu a putut fi invocat pe calea apelului sau a recursului, când hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență.

Dispozițiile de ordine publică la care trimite art. 317 alin. (1) pct. 2 sunt dispozițiile art. 159 alin. (1) C. proc. civ. care stabilesc situațiile în care necompetența este de ordine publică. Conform art. 159 alin. (1) C. proc. civ., necompetența este de ordine publică în cazul încălcării competenței generale, când procesul nu este de competența instanțelor judecătorești, în cazul încălcării competenței materiale, când procesul este de competența unei instanțe de alt grad și în cazul încălcării competenței teritoriale exclusive, când procesul este de competența unei alte instanțe de același grad și părțile nu o pot înlătura.

Sintagma „necompetența funcțională" nu se regăsește în clasificarea dispozițiilor procesuale care stabilesc că necompetența materială este de ordine publică când procesul este de competența unei instanțe de alt grad, când în discuție este competența ierarhică pe verticală, iar nu limitele de exercitare a atribuțiilor de verificare de către instanța competentă material. Necompetența funcțională, creație doctrinară, are accepțiunea comună de „competență", respectiv de atribuții de judecată raportat la gradul instanței competentă material în ierarhia juridică, iar nu accepțiunea de necompetența de ordine publică care este reglementată procesual. în acest sens este cerința impusă de art. 317 alin. (1) C. proc.

civ. ca invocarea necompetenței de ordine publică să nu fi fost posibilă pe calea apelului sau a recursului. Or, se constată că potrivit art. 1591 alin. (4) C. proc. civ., „la prima zi de înfățișare, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice și să stabilească dacă instanța sesizată este competentă general, material și teritorial să judece pricina", nu și funcțional. Ca atare, susținerile contestatoarei vizând încălcarea dispozițiilor art. 314 C. proc. civ., în sensul că instanța de recurs a admis recursul și a modificat decizia analizând aspecte care exced atribuțiilor de verificare ale instanței de recurs, și nu a casat decizia în vederea corectei stabiliri a situației de fapt, nu se încadrează în ipoteza art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc.

civ. și nu constituie motiv de contestație în anulare având ca obiect încălcarea dispozițiilor care reglementează competența de ordine publică. Pentru considerentele anterior expuse și nefiind îndeplinite cerințele art. 317 alin. (1) pct. 2, respectiv ale art. 318 alin. (1) prima teză C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 320 C. proc. civ. se va respinge contestația în anulare formulată de contestatoarea H.T. Ltd împotriva Deciziei nr. 373 din 1 februarie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a ll-a civilă, în Dosarul nr. 118/118/2004. Constatând culpa procesuală a contestatoarei în promovarea contestației în anulare de față și în raport de solicitarea intimatei SC H.C.M.S.

SA Năvodari privind plata cheltuielilor de judecată, urmează ca, în temeiul dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., să fie admisă cererea acesteia, în sensul obligării contestatoarei H.T. Ltd la plata sumei 27.479,40 lei cheltuieli de judecată către intimata SC H.C.M.S. SA Năvodari, conform înscrisurilor doveditoare aflate la filele 91 și 92 din dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepția inadmisibilității contestației în anulare invocată de intimata SC T. P.E.C. SA Galați. Respinge contestația în anulare formulată de contestatoarea H.T. Ltd împotriva Deciziei nr. 373 din 1 februarie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a ll-a civilă, în Dosarul nr. 118/118/2004. Obligă contestatoarea H.T. Ltd la plata sumei de 27.479,40 lei cheltuieli de judecată către intimata SC H.C.M.S. SA Năvodari. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 octombrie 2013.