ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 913/2010

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele: Prin cererea reconvențională formulată în cadrul Dosarului nr. 8750/303/2006 al Judecătoriei sectorului 6 București pârâta reclamantă SC R. SA în contradictoriu cu reclamanta pârâtă SC H.P. SRL a solicitat obligarea reclamantei pârâte la plata penalităților de întârziere în valoare de 28.902,45 lei, valoare calculată la data de 31 august 2006 și în continuare până la ridicarea bunurilor cumpărate. În motivarea cererii, pârâta a arătat că între părți s-au încheiat contracte de vânzare cumpărare a bunurilor adjudecate de reclamant în cadrul procedurilor de valorificare organizate de CN R. SA, iar art. 54 din contract prevede perceperea de penalități de 0,1% din valoarea totală a bunurilor preluate pentru fiecare zi calendaristică.

Cuantumul penalităților nu a fost limitat prin voința părților în conformitate cu art. 4 din Legea nr. 469/2002. Întrucât reclamanta nu și-a îndeplinit obligația de ridicare a bunurilor, conform art. 3.3. din contract în 30 de zile de la data plății, pârâta are dreptul în temeiul art. 1081 și 1085 C. civ. la perceperea penalităților. Judecătoria sectorului 6 București a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, unde prin încheierea din data de 31 mai 2007 pricina a fost suspendată din vina reclamantei, pentru neîndeplinirea obligațiilor stabilite de către instanță. Pârâta a formulat cerere de repunere pe rol prin care a solicitat disjungerea cererii reconvenționale de cererea principală, iar prin încheierea din data de 24 ianuarie 2008 instanța a dispus menținerea măsurii suspendării cererii principale, repunerea pe rol a cererii reconvenționale și disjungerea acesteia.

Cauza nou formată a fost înregistrată sub nr. 4362/3/2008, cererea reconvențională devenind cerere principală. În fața tribunalului reclamanta și-a majorat cuantumul pretențiilor la suma de 56.398,3387 lei. Pârâta prin întâmpinare a invocat excepția tardivității acțiunii completatoare. Instanța a dispus decăderea pârâtei din dreptul a de formula probe și a invoca excepții, având în vedere că întâmpinarea nu a fost depusă la termenul legal. Tribunalul București, secția a VI-a comercială, prin sentința comercială nr. 4386 din 3 aprilie 2008 a admis în parte cerere formulată de reclamanta CN R. SA București și a obligat pârâta SC H.P. SRL Berevoiești să plătească reclamantei suma de 12.107,65 lei penalități de întârziere.

Pentru a dispune astfel, tribunalul a reținut că având în vedere că pârâta nu și-a îndeplinit obligația contractuală asumată prin contract, de a ridica bunurile adjudecate în termen de 30 de zile de data plății, datorează penalități de întârziere conform art. 5 din contract, limitând cuantumul penalităților la contravaloarea mărfurilor vândute conform art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002. Împotriva acestei sentințe au declarat apel ambele părți. Criticile pârâtei SC H.P. SRL au constat în faptul că disjungerea cererii reconvenționale de acțiunea principală a fost în mod greșit dispusă, în lipsa sa, de asemenea au fost majorate pretențiile ; instanța i-a încălcat dreptul la apărare respingând cererea pentru imposibilitatea de apărare a apărătorului ; în mod nelegal instanța a decăzut partea din dreptul de a invoca excepții și a formula probe; textul art. 3.3.

din contract a fost redat parțial. Criticile reclamantei CN R. SA au constat în faptul limitării cuantumului pretențiilor. În fața Curții pârâta a invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, în raport de art. 5.5. din contract, reclamanta fiind un simplu intermediar, proprietarul fiind îndreptățit la plata penalităților. Curtea de Apel analizând excepția invocată a apreciat-o neîntemeiată, în raport de probele administrate, care au demonstrat că reclamanta SC R. SA a avut calitatea de vânzător în contractele de vânzare cumpărare încheiate cu pârâta, fiind mandatată să valorifice bunurile M.A.N. Curtea de Apel analizând criticile apelantei pe fondul cererii, a apreciat ca fondate celelalte critici ale pârâtei.

Astfel, a constatat că instanța de fond a încălcat dreptul la apărare al pârâtei, prin faptul că nu a analizat și nu s-a pronunțat asupra cererii de amânare, decăzând pârâta din dreptul de a formula probe și invoca excepții. În ceea ce privește fondul cauzei, curtea a reținut că din actele depuse la dosarul cauzei a rezultat că motivul pentru care pârâta nu a mai preluat bunurile adjudecate și achitate a fost starea modificată, iar pentru rezolvarea acestei situații pârâta a chemat în judecată reclamanta, cu o cerere ce a format obiectul Dosarului nr. 35803/3/2006 pe rolul Tribunalului București. În ceea ce privește apelul reclamantei, curtea a apreciat criticile nefondate, și în lipsa culpei pârâtei la ridicarea bunurilor, obligarea la plata penalităților este nefondată.

În consecință, Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, prin Decizia comercială nr. 574 din 2 decembrie 2008 a admis apelul pârâtei, a schimbat în tot sentința atacată și pe fond a admis acțiunea reclamantei ca nefondată. Decizia sus menționată a fost recurată de către reclamantă CN R. SA București în cadrul termenului prevăzut de art. 301 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei recurată, respingerea apelului pârâtei și pe fond admiterea apelului reclamantei. Criticile recurentei au fost încadrate în motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. În concret, criticile recuretei au constat în următoarele: - Instanța de apel a considerat în mod greșit că pârâta avea dreptul să depună întâmpinare, în acest fel fiind interpretate greșit dispozițiile art. 115 și 118 C. proc.

civ. În speță formularea întâmpinării nu este obligatorie, astfel încât pârâta nu poate invoca propria culpă drept motiv de apel. - Cererea formulată pentru lipsă de apărare nu se încadrează în dispozițiile art. 156 alin. (1) Cpod procedură civilă, fiind respinsă în mod corect de către instanța de fond. - În ceea ce privește temeinicia cererii privind obligarea pârâtei la penalități, arată că procedura valorificării bunurilor se desfășoară după Regulamentul nr. 13/03/2002, aprobat de Hotărârea nr. 262/2002 și de Ordinul M.A.N din 8 ianuarie 2004 ; invocă aplicabilitatea disp.

art. 5 și 6 alin. (1) și art. 24 alin. (1) și (2) din Regulament, potrivit cărora bunurile se valorifică în starea în care se găsesc la data transmiterii docmentelor pentru aprobarea valorificării; cumpărătorul acestora poate inspecta bunurile, iar renunțarea la dreptul de a inspecta bunurile nu constituite temei pentru rezoluțiunea totală sau parțială a contractului de vânzare cumpărare; - Concluzionând recurenta arată că în oricare situație, fie că au inspectat sau nu bunurile, obligația de ridicare a acestora în termen subzistă ; din acest punct de vedere, susține recurenta instanța a interpretat greșit clauza 5.2. din contract. Recursul este nefondat. Prealabil examinării motivelor de recurs, Înalta Curte constată că recurenta a invocat în motivarea recursului, motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. porc.

civ.. Motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu a fost explicitat clar în ce constă contradictorialitatea argumentelor instanței de natură să conducă la conlcuzia lipsei de fundament a raționamentului expus, motiv pentru care acest motiv nu poate fi analizat. Prin motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a pus în discuție ambele teze ale acestuia și a susținut interpretarea greșită a dispozițiilor art. 115 și 118 C. proc. civ. Critica va fi respinsă. Considerentele deciziei recurată demonstrează contrariul celor afirmate de recurentă.

Astfel, instanța de apel a dat eficiență scopului depunerii întâmpinării, și anume acela de a face posibilă cunoașterea reciprocă a poziției părților, ceea ce creează premisele unei judecăți optime și rapide, ceea ce corepunde interesului părților, în condițiile în care instanța de fond a procedat la decăderea părții din dreptul de a mai propune probe și invoca excepții, în condițiile în care alin. (2) al art. 118 era abrogat la data luării acestei măsuri. În condițiile în care prin încheierea din data de 27 martie 2008 a Tribunalului București s-a reținut că pârâta a depus la dosarul cauzei întâmpinare și cerere pentru lipsă de apărare, în mod evident a fost încălcat dreptul la apărare în sensul expunerii pârâtei la consecințe defavorabile, în sensul decăderii acesteia din dreptul de invoca împrejurări de fapt și de drept în sprijinul apărării sale.

În ceea ce privește cererea pentru lipsă de apărare formulată de către pârâtă, considerentele instanței de apel privind neanalizarea acesteia de către instanța de fond sunt corecte. Dispozițiile art. 156 alin. (1) C. proc. civ. impun motivarea dispunerii măsurii, atât în situația admiterii cererii cât și în situația respingerii ei. Măsura adoptată de către instanță, în sensul neanalizării cererii formulată de către apărătorul părții, pentru imposibilitate de prezentare la termenul de judecată acordat, constituie o omisiune esențială de natură să conducă la nelegalitatea hotărârii. În consecință, criticile întemeiate pe motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. vor fi respinse.

Susținerile recurentei privind aplicabilitatea dispozițiilor din Regulamentul privind organizarea procedurilor pentru valorificarea bunurilor aflate în administrarea M.A.N., aprobat prin Hotărârea nr. 262/2002, în sensul existenței obligației de ridicare a bunurilor cumpărate, independent de efectuarea inspecției bunurilor, nu pot fi analizate, omisso medio, având în vedere că aceste critici nu au fost susținute în fața instanței de apel și nu au constituit obiect de analiză al instanței. În acest sens, considerentele instanței de apel rețin că reclamanta nu a combătut susținerile pârâtei și nu a depus la dosar înscrisuri din care să rezulte că starea bunurilor corepunde celei existentă la momentul adjudecării acestora.

În lipsa invocării acestor motive înaintea instanței de apel, care în virtutea rolului devolutiv era îndreptățită să exercite controlul judiciar, instanța de recurs nu poate exercita controlul asupra acestor temeiuri de fapt și de drept. În aceeași ordine de idei se înscrie și critica privind interpretarea greșită a dispozițiilor art. 5.2 din contractul de vânzare cumpărare încheiat între părți, dispozițiții contractuale care nu au format obiectul interpretării instanțelor anterioare. Pentru rațiunile înfățișate mai sus, Înalta Curte în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge prezentul recurs ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta CN R. SA București împotriva Deciziei comerciale nr. 574 din 2 decembrie 2008 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 martie 2010.