ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2439/2008

Asupra recursului de față, Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Reclamantul M.A.N. a chemat în judecată pe pârâta SC M. SRL pentru rezilierea contractului nr. G 927 din 14 februarie 2006, precum și obligarea pârâtei la plata sumei de 4.752,72 lei penalități de întârziere și 1030 lei daune interese, cu cheltuieli de judecată. Pârâta SC M. SRL a formulat întâmpinare și cerere reconvențională prin care a solicitat constatarea nulității absolute a contractului G 927 din 14 februarie 2006 și, în subsidiar, în cazul în care s-ar respinge acest capăt de cerere, să se constate încetarea de drept a contractului. La 15 februarie 2007, reclamantul M.A.N.

a formulat precizare a acțiunii și întâmpinare la cererea reconvențională solicitând să se constate faptul că, la acel moment, contractul nr. G 927 din 14 februarie 2006, încheiat între părți a ajuns la termen, potrivit pct. 3 din contract, iar pârâta nu poate să fie obligată la plata sumei de 10.187,35 lei reprezentând cheltuieli de întârziere potrivit art. 24 alin. (1) din contract. Prin sentința nr. 712 din 4 mai 2007 s-a respins cererea așa cum a fost modificată, formulată de reclamantul - pârât M.A.N. împotriva pârâtei - reclamante SC M. SRL. S-a respins cererea reconvențională formulată de pârâta - reclamantă împotriva reclamantei - pârâte. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că la 15 februarie 2007, reclamanta – pârâtă a formulat precizări ale acțiunii care în fapt constituie o modificare a cererii în sensul prevăzut de art. 132 alin. (1) C. proc.

civ. S-a mai reținut că pârâta nu s-a conformat obligațiilor asumate prin contract, însă reclamanta – pârâtă prin modificarea acțiunii a renunțat să pretindă penalități de întârziere sau daune interese, conform cererii inițiale, solicitând în schimb cheltuieli de întârziere pentru care nu a explicat modul de calcul. Față de aceste considerente, instanța a apreciat că acțiunea reclamantei - pârâte astfel cum a fost modificată este neîntemeiată, motiv pentru care a dispus respingerea acesteia. Cu privire la cererea reconvențională a pârâtei reclamante, instanța a considerat față de primul capăt de cerere, că este neîntemeiat întrucât s-a solicitat constatarea nulității absolute a contractului motivat de neîncheierea acestuia în termen de 7 zile prevăzut de art. 71 alin. (4) din O.U.G.

nr. 60/2001. Conform principiului potrivit căruia nimeni nu poate invoca propria sa culpă pentru a solicita nulitatea unui act, instanța a respins cererea. În același sens a fost respins și capătul de cerere subsidiar nefiind îndeplinite condițiile privind constatarea încetării de drept a efectelor contractului nerezultând că pârâta ar fi solicitat aplicarea prevederilor art. 27 alin. (5) din contract. Apelul declarat de reclamanta – pârâtă a fost admis prin decizia nr. 231 din 9 noiembrie 2007, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ și hotărârea schimbată în sensul că acțiunea a fost admisă în parte, iar pârâta - reclamantă a fost obligată la 10.187,35 lei cu titlu de penalități de întârziere, menținându-se restul dispozițiilor hotărârii.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a constatat că reținerea instanței de fond constând în aceea că reclamanta a solicitat cheltuieli de întârziere pentru care nu a explicat modul de calcul, este eronată, atâta timp cât reclamanta face trimitere la art. 24 alin. (1) din contract, care face referire la penalități de întârziere. În ceea ce privește modul de calcul al penalităților, acesta este efectuat de reclamantă, aflându-se la dosar fond nr. 9058/120/2006, valoarea fiind de 10.187,35 lei pentru 290 zile întârziere, iar coeficientul de 0,06 %. Potrivit art. 24 din contract, în cazul în care din vina sa exclusivă furnizorul nu reușește să-și îndeplinească obligațiile asumate, achizitorul are dreptul de a deduce din prețul contractului ca penalități o sumă echivalentă cu 0,06 % zi din valoarea produselor nelivrate astfel că, în mod corect s-a procedat la calculul acestor penalități de către reclamantă – pârâtă.

Culpa aparținând pârâtei - reclamante, neputându-se reține împrejurări care să o poată înlătura, devin aplicabile dispozițiile contractuale care o obligă la penalități, contractul având putere de lege între părțile contractante, potrivit art. 969 C. civ. În ceea ce privește solicitarea de a se cumula aceste penalități cu dobânda prevăzută de O.G. nr. 9/2000 cererea a fost respinsă avându-se în vedere faptul că părțile au evaluat anticipat prejudiciul cauzat prin neexecutare care nu se poate cumula cu dobânzile întrucât reprezintă tot daune pentru întârzierea în executare. Pârâta - reclamantă a formulat recurs, invocând nelegalitatea hotărârii fără a motiva în drept recursul dar, din dezvoltarea a acestuia, rezultă că recurenta se referă la ipotezele reglementate de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., limite în care se va analiza. A susținut, în esență, că instanța de apel a nesocotit faptul că pârâta a livrat anvelope de la același producător, dar cu caracteristici tehnice superioare, situație în care instanța trebuia să aibă în vedere incidența art. 48 alin. (2) din H.G. nr. 461/2001 și să dea eficiență art. 62 din O.U.G. nr. 60/2001 privind protecția ofertantului împotriva unor excese ale autorității contractante, protecție menținută și prin dispozițiile ulterioare, respectiv O.U.G. nr. 34/2006 și H.G.R. nr. 925/2006. Culpa aparține reclamantei care nu a respectat art. 31 din contract și contrar opiniei guvernului, a apreciat că schimbarea locației de fabricație a produselor încalcă principiile care stau la baza atribuirii contractului.

De asemenea, instanța a ignorat apărarea potrivit căreia modificarea fabricii manufacturiere a anvelopelor din cadrul aceluiași concern s-a făcut ca urmare a existenței unui element de forță majoră definit de art. 4 lit. j) din contract, respectiv decizia guvernului rus de a direcționa producția de anvelope K. numai către China și ca urmare, nu se puteau pretinde penalități iar, efectele contractului, conform clauzei prevăzută în art. 27 alin. (5) din contract sunt încetate de drept. Cu privire la cererea reconvențională, contractul este nul de drept ca urmare a încălcării art. 71 alin. (4) din O.U.G. nr. 60/2001, textul de lege fiind imperativ. Intimatul – reclamant - pârât a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Analizând recursul se găsește nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare. Obligațiile recurentei – pârâte își au izvorul în contractul de achiziție din care fac parte integrantă caierul de sarcini și propunerea tehnică, conform art. 48 din H.G.R. nr. 46/2001, modificată. Conform propunerilor tehnice și financiare depuse la licitație și în baza cărora a fost declarată câștigătoare, solicitate și prin caietul de sarcini, produsele ce trebuiau livrate în baza contractului de achiziție publică constau în 60 de anvelope, camere de aer și bandaj 1400 x 20, fabricate de producătorul N. Rusia, sub marca K. 01 – 25. În fapt, recurenta – pârâtă a livrat anvelope 1400 x 20, marca O., ceea ce a făcut imposibilă recepționarea acestora, față și de cerințele Ordinului M.F.

nr. 1012/2001, Capitolul V, art. 7.1 potrivit cărora produsele furnizate vor respecta standardele prevăzute în propunerea tehnică în deplină corelație cu cele prevăzute prin caietul de sarcini. Or, împrejurarea că pe parcursul executării contractului, recurenta – pârâtă – reclamantă a oferit alt produs, chiar dacă prezenta aceeași parametrii tehnici dar cu o calitate superioară în opinia acesteia, în lipsa unor dovezi la dosar, în sensul legii, face ca invocarea art. 48 alin. (2) din H.G. nr. 461/2001, modificată și a art. 62 din O.U.G. nr. 60/2001 să fie fără suport în condițiile în care oferta a fost declarată drept câștigătoare pe baza autorizării de la producătorul I.S.C. N., F.R.

pentru marca K., certificatul ISO 900, și certificatul de conformitate Rar – Ocp, pentru acest produs ceea ce nu rezultă în cazul produselor livrate de producătorul O., iar faptul că opinia guvernului exprimată prin adresa nr. 5738/2007 este favorabilă recurentei – pârâte - reclamante nu este suficientă. Față de această situație nu se poate reține culpa autorității contractuale, ci dimpotrivă a recurentei – pârâte - reclamante, iar cazul invocat drept forță majoră nu se circumscrie cazurilor de forță majoră din contract, sistarea livrărilor de către partenerul de afaceri propriu neputând fi considerată ca o împrejurare imprevizibilă. Prin urmare, corect a reținut instanța de apel că recurenta – pârâtă se află în culpă contractuală.

Cât privește nulitatea contractului, se invocă încălcarea termenului imperativ de minim 7 zile prevăzut de art. 71 alin. (4) din O.U.G. nr. 60/2001, pentru încheierea contractului de la data transmiterii comunicării privind rezultatul aplicării procedurii respective dar așa cum a reținut și instanța de apel, recurenta – pârâtă - reclamantă invocă propria culpă ca semnatară și beneficiară a contractului. Cât privește cererea de constatare a încetării de drept a contractului, instanțele au datoria de a se pronunța numai asupra a ceea ce s-a cerut, potrivit art. 129 C. proc. civ., principiul disponibilității fiind respectat în cauză, față de limitele în care partea a înțeles să învestească instanța de fond, așa cum legal a reținut și instanța de apel, încât nici ultima critică nu este fondată.

Așa fiind, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins, ca nefondat. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâta SC M. SRL București împotriva deciziei nr. 231 din 9 noiembrie 2007, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 septembrie 2008.