ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2439/2008

Asupra recursului de

față,

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Reclamantul M.A.N. a

chemat în judecată pe pârâta SC M. SRL pentru rezilierea contractului nr. G 927

din 14 februarie 2006, precum și obligarea pârâtei la plata sumei de 4.752,72

lei penalități de întârziere și 1030 lei daune interese, cu cheltuieli de

judecată.

Pârâta SC M. SRL a

formulat întâmpinare și cerere reconvențională prin care a solicitat

constatarea nulității absolute a contractului G 927 din 14 februarie 2006 și,

în subsidiar, în cazul în care s-ar respinge acest capăt de cerere, să se

constate încetarea de drept a contractului.

La 15 februarie 2007,

reclamantul M.A.N. a formulat precizare a acțiunii și întâmpinare la cererea

reconvențională solicitând să se constate faptul că, la acel moment, contractul

nr. G 927 din 14 februarie 2006, încheiat între părți a ajuns la termen,

potrivit pct. 3 din contract, iar pârâta nu poate să fie obligată la plata

sumei de 10.187,35 lei reprezentând cheltuieli de întârziere potrivit art. 24 alin.

(1) din contract.

Prin sentința nr. 712

din 4 mai 2007 s-a respins cererea așa cum a fost modificată, formulată de

reclamantul - pârât M.A.N. împotriva pârâtei - reclamante SC M. SRL.

S-a respins cererea

reconvențională formulată de pârâta - reclamantă împotriva reclamantei -

pârâte.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut că la 15 februarie 2007, reclamanta – pârâtă a

formulat precizări ale acțiunii care în fapt constituie o modificare a cererii

în sensul prevăzut de art. 132 alin. (1) C. proc. civ.

S-a mai reținut că

pârâta nu s-a conformat obligațiilor asumate prin contract, însă reclamanta –

pârâtă prin modificarea acțiunii a renunțat să pretindă penalități de

întârziere sau daune interese, conform cererii inițiale, solicitând în schimb

cheltuieli de întârziere pentru care nu a explicat modul de calcul.

Față de aceste

considerente, instanța a apreciat că acțiunea reclamantei - pârâte astfel cum a

fost modificată este neîntemeiată, motiv pentru care a dispus respingerea

acesteia.

Cu privire la cererea

reconvențională a pârâtei reclamante, instanța a considerat față de primul

capăt de cerere, că este neîntemeiat întrucât s-a solicitat constatarea

nulității absolute a contractului motivat de neîncheierea acestuia în termen de

7 zile prevăzut de art. 71 alin. (4) din O.U.G. nr. 60/2001. Conform

principiului potrivit căruia nimeni nu poate invoca propria sa culpă pentru a

solicita nulitatea unui act, instanța a respins cererea.

În același sens a

fost respins și capătul de cerere subsidiar nefiind îndeplinite condițiile

privind constatarea încetării de drept a efectelor contractului nerezultând că

pârâta ar fi solicitat aplicarea prevederilor art. 27 alin. (5) din contract.

Apelul declarat de

reclamanta – pârâtă a fost admis prin decizia nr. 231 din 9 noiembrie 2007,

pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios

administrativ și hotărârea schimbată în sensul că acțiunea a fost admisă în

parte, iar pârâta - reclamantă a fost obligată la 10.187,35 lei cu titlu de

penalități de întârziere, menținându-se restul dispozițiilor hotărârii.

Pentru a se pronunța

astfel, instanța de apel a constatat că reținerea instanței de fond constând în

aceea că reclamanta a solicitat cheltuieli de întârziere pentru care nu a

explicat modul de calcul, este eronată, atâta timp cât reclamanta face

trimitere la art. 24 alin. (1) din contract, care face referire la penalități

de întârziere.

În ceea ce privește

modul de calcul al penalităților, acesta este efectuat de reclamantă,

aflându-se la dosar fond nr. 9058/120/2006, valoarea fiind de 10.187,35 lei

pentru 290 zile întârziere, iar coeficientul de 0,06 %.

Potrivit art. 24 din

contract, în cazul în care din vina sa exclusivă furnizorul nu reușește să-și

îndeplinească obligațiile asumate, achizitorul are dreptul de a deduce din

prețul contractului ca penalități o sumă echivalentă cu 0,06 % zi din valoarea

produselor nelivrate astfel că, în mod corect s-a procedat la calculul acestor

penalități de către reclamantă – pârâtă.

Culpa aparținând

pârâtei - reclamante, neputându-se reține împrejurări care să o poată înlătura,

devin aplicabile dispozițiile contractuale care o obligă la penalități,

contractul având putere de lege între părțile contractante, potrivit art. 969 C.

civ.

În ceea ce privește

solicitarea de a se cumula aceste penalități cu dobânda prevăzută de O.G. nr. 9/2000

cererea a fost respinsă  avându-se în vedere faptul că părțile au evaluat

anticipat prejudiciul cauzat prin neexecutare care nu se poate cumula cu

dobânzile întrucât reprezintă tot daune pentru întârzierea în executare.

Pârâta - reclamantă a

formulat recurs, invocând nelegalitatea hotărârii fără a motiva în drept

recursul dar, din dezvoltarea a acestuia, rezultă că recurenta se referă la

ipotezele reglementate de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., limite în care se va

analiza.

A susținut, în

esență, că instanța de apel a nesocotit faptul că pârâta a livrat anvelope de

la același producător, dar cu caracteristici tehnice superioare, situație în

care instanța trebuia să aibă în vedere incidența art. 48 alin. (2) din H.G. nr.

461/2001 și să dea eficiență art. 62 din O.U.G. nr. 60/2001 privind protecția

ofertantului împotriva unor excese ale autorității contractante, protecție

menținută și prin dispozițiile ulterioare, respectiv O.U.G. nr. 34/2006 și

H.G.R. nr. 925/2006.

Culpa aparține

reclamantei care nu a respectat art. 31 din contract și contrar opiniei

guvernului, a apreciat că schimbarea locației de fabricație a produselor

încalcă principiile care stau la baza atribuirii contractului.

De asemenea, instanța

a ignorat apărarea potrivit căreia modificarea fabricii manufacturiere a

anvelopelor din cadrul aceluiași concern s-a făcut ca urmare a existenței unui

element de forță majoră definit de art. 4 lit. j) din contract, respectiv

decizia guvernului rus de a direcționa producția de anvelope K. numai către

China și ca urmare, nu se puteau pretinde penalități iar, efectele

contractului, conform clauzei prevăzută în art. 27 alin. (5) din contract sunt

încetate de drept.

Cu privire la cererea

reconvențională, contractul este nul de drept ca urmare a încălcării art. 71 alin.

(4) din O.U.G. nr. 60/2001, textul de lege fiind imperativ.

Intimatul – reclamant

- pârât a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca

nefondat.

Analizând recursul se

găsește nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Obligațiile

recurentei – pârâte își au izvorul în contractul de achiziție din care fac

parte integrantă caierul de sarcini și propunerea tehnică, conform art. 48 din

H.G.R. nr. 46/2001, modificată.

Conform propunerilor

tehnice și financiare depuse la licitație și în baza cărora a fost declarată

câștigătoare, solicitate și prin caietul de sarcini, produsele ce trebuiau

livrate în baza contractului de achiziție publică constau în 60 de anvelope,

camere de aer și bandaj 1400 x 20, fabricate de producătorul N. Rusia, sub

marca K. 01 – 25.

În fapt, recurenta –

pârâtă a livrat anvelope 1400 x 20, marca O., ceea ce a făcut imposibilă

recepționarea acestora, față și de cerințele Ordinului M.F. nr. 1012/2001,

Capitolul V, art. 7.1 potrivit cărora produsele furnizate vor respecta

standardele prevăzute în propunerea tehnică în deplină corelație cu cele

prevăzute prin caietul de sarcini.

Or, împrejurarea că

pe parcursul executării contractului, recurenta – pârâtă – reclamantă a oferit

alt produs, chiar dacă prezenta aceeași parametrii tehnici dar cu o calitate

superioară în opinia acesteia, în lipsa unor dovezi la dosar, în sensul legii,

face ca invocarea art. 48 alin. (2) din H.G. nr. 461/2001, modificată și a art.

62 din O.U.G. nr. 60/2001 să fie fără suport în condițiile în care oferta a

fost declarată drept câștigătoare pe baza autorizării de la producătorul I.S.C.

N., F.R. pentru marca K., certificatul ISO 900, și certificatul de conformitate

Rar – Ocp, pentru acest produs ceea ce nu rezultă în cazul produselor livrate

de producătorul O., iar faptul că opinia guvernului exprimată prin adresa nr. 5738/2007

este favorabilă recurentei – pârâte - reclamante nu este suficientă.

Față de această

situație nu se poate reține culpa autorității contractuale, ci dimpotrivă a

recurentei – pârâte - reclamante, iar cazul invocat drept forță majoră nu se

circumscrie cazurilor de forță majoră din contract, sistarea livrărilor de

către partenerul de afaceri propriu neputând fi considerată ca o împrejurare

imprevizibilă.

Prin urmare, corect a

reținut instanța de apel că recurenta – pârâtă se află în culpă contractuală.

Cât privește

nulitatea contractului, se invocă încălcarea termenului imperativ de minim 7

zile prevăzut de art. 71 alin. (4) din O.U.G. nr. 60/2001, pentru încheierea

contractului de la data transmiterii comunicării privind rezultatul aplicării

procedurii respective dar așa cum a reținut și instanța de apel, recurenta –

pârâtă - reclamantă invocă propria culpă ca semnatară și beneficiară a

contractului.

Cât privește cererea

de constatare a încetării de drept a contractului, instanțele au datoria de a

se pronunța numai asupra a ceea ce s-a cerut, potrivit art. 129 C. proc. civ.,

principiul disponibilității fiind respectat în cauză, față de limitele în care

partea a înțeles să învestească instanța de fond, așa cum legal a reținut și

instanța de apel, încât nici ultima critică nu este fondată.

Așa fiind, în baza art.

312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins, ca nefondat.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de pârâta SC M. SRL București împotriva deciziei nr. 231 din 9

noiembrie 2007, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 17 septembrie 2008.