ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 856/2007

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiune reclamanta SC I. SA BAIA MARE a chemat în judecată societatea pe acțiuni R.O. și a solicitat ca prin sentința care se va pronunța să fie obligată la plata penalităților de întârziere reactualizate pe perioada 2002 – 2004 precum și reactualizarea unor solduri la facturi restante, în total suma de 2.712.050.363 lei, obligațiile derivând din nerespectarea întocmai a contractului de prestări servicii nr. 992/2001. Tribunalul Bihor, secția comercial, prin sentința nr. 549 din 22 noiembrie 2005, a respins excepția inadmisibilității acțiunii invocată de pârâtă și în fond a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamantă, iar pârâta a fost obligată la plata sumei de 1.504.126.998 lei cu titlu de preț reactualizat.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că între părți au fost încheiate două contracte, primul la data de 24 aprilie 2001 și cel de-al doilea la data de 23 iulie 2002, cu același obiect, cu deosebirea că primul contract nu cuprinde o clauză penală în temeiul căreia reclamanta să poată pretinde penalități de întârziere. În ce privește suma actualizată care reprezintă plata unor lucrări solicitate de reclamantă pretențiile au fost apreciate ca întemeiate pentru suma admisă motivat de faptul că aceste lucrări au fost recunoscute. Sentința a fost confirmată de Curtea de Apel Oradea care, prin decizia nr. 62/2006, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de părțile în proces. Pentru a respinge apelul formulat de SC I. SA, Curtea a reținut că penalitățile de întârziere de la pct. 1, 3, 4 din acțiune vizează facturi emise în temeiul contractului nr. 992/2001 care nu cuprinde o clauză penală.

A mai reținut că nu poate fi aplicată clauza penalizatoare din cel de-al doilea contract întrucât aceasta operează numai pentru viitor cu începere de la data de 23 iulie 2002 când a fost încheiat cel de-al doilea contract. Apelul declarat de SC R. SA a fost respins cu motivarea că factura 7430548 a fost acceptată la plată, că refuzul practicat după zece luni de la emiterea ei este neîntemeiat și că minuta de la dosarul de fond nu justifică refuzul de plată întrucât nu s-au făcut dovezi din care să rezulte ce lucrări nu au fost executate. A mai reținut instanța de apel că lucrările de amenajare de pe râul Iza au fost recepționate conform procesului verbal de recepție nr. 5928/2004. Împotriva deciziei nr. 62/2006 pronunțată de Curtea de Apel au declarat recurs reclamanta SC I. SA și pârâta SC R. SA, cu respectarea termenului prevăzut de art. 301 C. proc.

civ. Prin recursul său reclamanta SC I. SA a invocat motivul prevăzut de art. 304 alin. (9) C. proc. civ., în susținerea căruia a arătat că în mod greșit i-au fost respinse pretențiile pentru plata penalităților de întârziere pe motivul că nu ar exista clauză penală în primul contract. În realitate, a arătat în continuare recurenta, cele două contracte nu sunt independente astfel că a existat un singur acord de voință atât pentru executarea lucrărilor și plata prețului cât și pentru plata penalităților de întârziere. În fine, recurenta a conchis că atâta vreme cât nu s-a modificat obiectul contractului nu s-au modificat nici clauzele cu privire la preț și plata penalităților de întârziere. În consecință pentru motivul invocat, recurenta reclamantă a solicitat modificarea soluțiilor și în fond admiterea acțiunii așa cum a fost formulată.

Recurenta pârâtă SC R. SA și-a întemeiat criticile aduse deciziei pronunțată de instanța de apel pe prevederile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. și a solicitat în principal respingerea acțiunii iar în subsidiar casarea deciziei și trimiterea cauzei pentru rejudecare. În esență, recurenta a susținut că a fost interpretat greșit înscrisul de la dosar fond ca fiind o recunoaștere a lucrărilor executate și cerute la plată prin factura nr. 7430548. În realitate, potrivit recurentei, acest înscris este un total al devizelor încheiate în raporturile dintre executant și beneficiar în vederea acordării avansurilor. În contul acestor facturi menționate nu s-a făcut nici o plată iar ordinul de plată prezentat în recurs demonstrează în opinia recurentei pârâte că plata s-a făcut într-o executare care nu are legătură cu obiectul facturii în discuție.

În continuare s-a referit la procesul verbal de recepție nr. 5928/2004 care face dovada că numai la această dată a fost terminată lucrarea, ceea ce demonstrează că o factură care nu face referire la nicio perioadă de prestație executată este obligatorie pentru societatea pârâtă. În fine, recurenta a arătat că plata a fost refuzată pentru că nu cunoștea care erau lucrările executate de reclamantă, că datorită susținerilor contradictorii ale părților în proces instanțele conform art. 129 alin. (4) și (5) C. proc. civ., trebuiau să pună în discuție introducerea în cauză a societății care a executat lucrările pretinse la plată prin factura în litigiu. Recursurile sunt nefondate. 1. Recurenta SC I. SA a invocat motivul prevăzut de art. 304 alin. (9) C. proc.

civ., potrivit căruia modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. Pentru evocarea acestui motiv se cere, potrivit textului mai sus arătat, ca recurenta în cuprinsul cererii să arate dispozițiile legale care au fost încălcate, indicarea unui motiv de nelegalitate în accepțiunea art. 302 1 lit. c) C. proc. civ., nefiind suficientă. Așa cum s-a arătat mai sus, recurenta a încercat să demonstreze că cele două convenții cu nr. 992/2001 și 1573/2002 exprimă în realitate o singură voință, prin faptul că nu s-au adus modificări unor clauze din primul contract și că alte clauze, cum este cea referitoare la aplicarea sancțiunilor prin plata de penalități stipulată în a doua convenție, se aplică și obligațiilor care izvorăsc din prima convenție.

Această susținere este contrară prevederilor art. 969 C. civ., prin care se stabilește puterea de lege a convențiilor legal făcute. Așa cum rezultă din contractul nr. 992/2001 părțile în proces au avut calitate de prestator și beneficiar pentru lucrările de amenajarea râului Iza în zona Rozavlea, și potrivit libertății de voință în stabilirea clauzelor contractului nu au stipulat sancțiuni în legătură cu eventualele obligații executate cu întârziere. În cel de-al doilea contract încheiat între aceleași părți în calitate de antreprenor general și subantreprenor a fost înserată clauza penală în art. 35 și 36, fără să se facă nici o mențiune în legătură cu o eventuală completare a primului contract cu această clauză.

Având în vedere că prin clauza penală părțile urmăresc să determine anticipat echivalentul unui prejudiciu suferit ca urmare a executării necorespunzătoare a obligațiilor, nu s-ar putea ca în cazul în care nu există o astfel de stipulație, care trebuie să fie expresă, să se suplinească voința părților printr-o interpretare extensivă a clauzei sancționatoare. Întrucât două din facturile în discuție provin din anul 2001, anterior contractului nr. 1573/2002, care conține sancțiuni prin plata de penalități, recurenta a cerut în realitate instanței să considere cele două contracte o singură convenție și să aplice sancțiunea penalităților și la alte situații.

Această solicitare a fost bine înlăturată de Curtea de Apel întrucât instanța nu poate interpreta o convenție dincolo de prevederile ei, sau să considere peste voința exprimată expres că sancțiuunile stipulate în convenția încheiată în anul 2002 se aplică unor situații născute anterior clauzei penale întrucât nu mai poate fi vorba de determinarea anticipată a valorii unui eventual prejudiciu. În consecință, critica adusă deciziei pe acest considerent este nefondată. 2. Recurenta SC R. SA a invocat art. 304 alin. (8) C. proc. civ., prin care a evocat critici pe fond apreciind că ambele instanțe aveau obligația să dispună efectuarea unei expertize de specialitate care să stabilească ce lucrări au fost efectuate în temeiul contractului și, deasemenea, care au fost lucrările refăcute după rezilierea contractului.

În continuare așa cum s-a arătat în expunerea succintă a dezvoltării motivului de recurs, autoarea s-a referit la factura din 20 mai 2002 și la centralizatorul de la dosar care în opinia sa nu reprezintă o recunoaștere a debitului. Aceste susțineri nu se încadrează în dispozițiile pct. 8 invocat întrucât acesta vizează schimbarea naturii ori înțelesului neîndoielnic al actului juridic dedus judecății, prin interpretarea greșită a acestuia. Fiind un motiv de nelegalitate care ar putea să ducă la modificarea soluției, recurenta trebuia să demonstreze că instanța prin interpretarea clauzelor contractuale a schimbat natura juridică a actului pe care părțile l-au încheiat. Referirea la o factură, la Ordinul de plată și la conținutul centralizatorului de la dosar fond, vizează în realitate chestiuni de netemeinicie, de apreciere a probelor și a concludenței acestora care nu pot fi examinate în cadrul motivului invocat.

Întrucât recursul nu este cale de atac devolutivă, prin promovarea acestuia instanța nu-și propune o reanalizare a fondului ci a încălcării dispozițiilor legale și în raport de acestea o rediscutare a fundamentului soluției. Al doilea motiv invocat, art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu poate fi reținut întrucât nu a fost argumentat și dezvoltat separat așa cum dispune art. 302 1 lit. c) C. proc. civ., și nici nu s-a demonstrat că s-a aplicat un text de lege străin situației de fapt sau a fost extinsă o normă juridică dincolo de ipotezele ei. Dacă s-ar admite că trimiterea la dispozițiile art. 129 alin. (4) și (5) C. proc. civ., ar putea fi analizată potrivit motivului arătat încă nu s-ar putea reține critica recurentului întrucât nu se poate imputa instanței faptul că nu a impus părților să solicite proba cu expertiză.

Prin aceste susțineri, recurenta ignoră obligația stipulată în art. 129 alin. (1) C. proc. civ., în sarcina părților de a-și proba pretențiile și apărările, fiind evident că dispozițiile citate pun în valoare principiul disponibilității care nu poate fi îngrădit întrucât judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății. În fine, nici trimiterea la prevederile art. 294 alin. (1) C. proc. civ., nu poate fi reținută ca fiind motiv de nelegalitate dispozițiile amintite referindu-se la judecata în apel și nu pot susține critica întemeiată pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în legătură cu judecata sumară a fondului, având în vedere că în recurs, trebuia demonstrată nelegalitatea deciziei pronunțată în apel și nu a soluției primei instanțe.

Față de cele ce preced, întrucât nu sunt motive de nelegalitate care să ducă la modificarea/casarea deciziei pronunțată de Curtea de apel, conform art. 312 C. proc. civ., recursurile vor fi respinse.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta SC I. SA BAIA MARE împotriva deciziei nr. 62/A/C/2006 din 9 mai 2006 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, ca nefondat. Respinge recursul declarat de pârâta SC R. SA ORADEA împotriva deciziei nr. 62/A/C/2006 din 9 mai 2006 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 februarie 2007.