ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 856/2007

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 856/2007 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2007)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiune reclamanta SC I.

SA BAIA MARE a chemat în judecată societatea pe acțiuni R.O. și a solicitat ca

prin sentința care se va pronunța să fie obligată la plata penalităților de

întârziere reactualizate pe perioada 2002 – 2004 precum și reactualizarea unor

solduri la facturi restante, în total suma de 2.712.050.363 lei, obligațiile

derivând din nerespectarea întocmai a contractului de prestări servicii nr. 992/2001.

Tribunalul Bihor, secția

comercial, prin sentința nr. 549 din 22 noiembrie 2005, a respins excepția

inadmisibilității acțiunii invocată de pârâtă și în fond a fost admisă în parte

acțiunea formulată de reclamantă, iar pârâta a fost obligată la plata sumei de

1.504.126.998 lei cu titlu de preț reactualizat. Pentru a hotărî astfel,

instanța de fond a reținut că între părți au fost încheiate două contracte,

primul la data de 24 aprilie 2001 și cel de-al doilea la data de 23 iulie 2002,

cu același obiect, cu deosebirea că primul contract nu cuprinde o clauză penală

în temeiul căreia reclamanta să poată pretinde penalități de întârziere. În ce

privește suma actualizată care reprezintă plata unor lucrări solicitate de

reclamantă pretențiile au fost apreciate ca întemeiate pentru suma admisă

motivat de faptul că aceste lucrări au fost recunoscute. Sentința a fost

confirmată de Curtea de Apel Oradea care, prin decizia nr. 62/2006, a respins,

ca nefondate, apelurile declarate de părțile în proces. Pentru a respinge apelul

formulat de SC I. SA, Curtea a reținut că penalitățile de întârziere de la pct.

1, 3, 4 din acțiune vizează facturi emise în temeiul contractului nr. 992/2001

care nu cuprinde o clauză penală. A mai reținut că nu poate fi aplicată clauza penalizatoare

din cel de-al doilea contract întrucât aceasta operează numai pentru viitor cu

începere de la data de 23 iulie 2002 când a fost încheiat cel de-al doilea

contract. Apelul declarat de SC R. SA a fost respins cu motivarea că factura

7430548 a fost acceptată la plată, că refuzul practicat după zece luni de la

emiterea ei este neîntemeiat și că minuta de la dosarul de fond nu justifică

refuzul de plată întrucât nu s-au făcut dovezi din care să rezulte ce lucrări

nu au fost executate. A mai reținut instanța de apel că lucrările de amenajare

de pe râul Iza au fost recepționate conform procesului verbal de recepție nr. 5928/2004.

Împotriva deciziei nr. 62/2006

pronunțată de Curtea de Apel au declarat recurs reclamanta SC I. SA și pârâta

SC R. SA, cu respectarea termenului prevăzut de art. 301 C. proc. civ.

Prin recursul său reclamanta

SC I. SA a invocat motivul prevăzut de art. 304 alin. (9) C. proc. civ., în

susținerea căruia a arătat că în mod greșit i-au fost respinse pretențiile

pentru plata penalităților de întârziere pe motivul că nu ar exista clauză

penală în primul contract. În realitate, a arătat în continuare recurenta, cele

două contracte nu sunt independente astfel că a existat un singur acord de

voință atât pentru executarea lucrărilor și plata prețului cât și pentru plata penalităților

de întârziere. În fine, recurenta a conchis că atâta vreme cât nu s-a modificat

obiectul contractului nu s-au modificat nici clauzele cu privire la preț și

plata penalităților de întârziere. În consecință pentru motivul invocat, recurenta

reclamantă a solicitat modificarea soluțiilor și în fond admiterea acțiunii așa

cum a fost formulată.

Recurenta pârâtă SC R. SA

și-a întemeiat criticile aduse deciziei pronunțată de instanța de apel pe

prevederile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. și a solicitat în principal

respingerea acțiunii iar în subsidiar casarea deciziei și trimiterea cauzei

pentru rejudecare.

În esență, recurenta a

susținut că a fost interpretat greșit înscrisul de la dosar fond ca fiind o

recunoaștere a lucrărilor executate și cerute la plată prin factura nr. 7430548.

În realitate, potrivit recurentei, acest înscris este un total al devizelor

încheiate în raporturile dintre executant și beneficiar în vederea acordării

avansurilor. În contul acestor facturi menționate nu s-a făcut nici o plată iar

ordinul de plată prezentat în recurs demonstrează în opinia recurentei pârâte

că plata s-a făcut într-o executare care nu are legătură cu obiectul facturii

în discuție.

În continuare s-a referit la

procesul verbal de recepție nr. 5928/2004 care face dovada că numai la această

dată a fost terminată lucrarea, ceea ce demonstrează că o factură care nu face

referire la nicio perioadă de prestație executată este obligatorie pentru

societatea pârâtă. În fine, recurenta a arătat că plata a fost refuzată pentru

că nu cunoștea care erau lucrările executate de reclamantă, că datorită susținerilor

contradictorii ale părților în proces instanțele conform art. 129 alin. (4) și (5)

C. proc. civ., trebuiau să pună în discuție introducerea în cauză a societății

care a executat lucrările pretinse la plată prin factura în litigiu.

Recursurile sunt nefondate.

invocat motivul prevăzut de art. 304 alin. (9) C. proc. civ., potrivit căruia

modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta este lipsită

de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Pentru evocarea acestui motiv se cere, potrivit textului mai sus arătat, ca

recurenta în cuprinsul cererii să arate dispozițiile legale care au fost

încălcate, indicarea unui motiv de nelegalitate în accepțiunea art. 302

1

lit. c) C. proc. civ., nefiind suficientă. Așa cum s-a arătat mai sus,

recurenta a încercat să demonstreze că cele două convenții cu nr. 992/2001 și

1573/2002 exprimă în realitate o singură voință, prin faptul că nu s-au adus

modificări unor clauze din primul contract și că alte clauze, cum este cea

referitoare la aplicarea sancțiunilor prin plata de penalități stipulată în a

doua convenție, se aplică și obligațiilor care izvorăsc din prima convenție.

Această susținere este

contrară prevederilor art. 969 C. civ., prin care se stabilește puterea de lege

a convențiilor legal făcute. Așa cum rezultă din contractul nr. 992/2001

părțile în proces au avut calitate de prestator și beneficiar pentru lucrările

de amenajarea râului Iza în zona Rozavlea, și potrivit libertății de voință în

stabilirea clauzelor contractului nu au stipulat sancțiuni în legătură cu eventualele

obligații executate cu întârziere.

În cel de-al doilea contract

încheiat între aceleași părți în calitate de antreprenor general și

subantreprenor a fost înserată clauza penală în art. 35 și 36, fără să se facă

nici o mențiune în legătură cu o eventuală completare a primului contract cu

această clauză.

Având în vedere că prin

clauza penală părțile urmăresc să determine anticipat echivalentul unui

prejudiciu suferit ca urmare a executării necorespunzătoare a obligațiilor, nu

s-ar putea ca în cazul în care nu există o astfel de stipulație, care trebuie

să fie expresă, să se suplinească voința părților printr-o interpretare

extensivă a clauzei sancționatoare.

Întrucât două din facturile în

discuție provin din anul 2001, anterior contractului nr. 1573/2002, care

conține sancțiuni prin plata de penalități, recurenta a cerut în realitate

instanței să considere cele două contracte o singură convenție și să aplice

sancțiunea penalităților și la alte situații.

Această solicitare a fost

bine înlăturată de Curtea de Apel întrucât instanța nu poate interpreta o

convenție dincolo de prevederile ei, sau să considere peste voința exprimată

expres că sancțiuunile stipulate în convenția încheiată în anul 2002 se aplică

unor situații născute anterior clauzei penale întrucât nu mai poate fi vorba de

determinarea anticipată a valorii unui eventual prejudiciu.

În consecință, critica adusă

deciziei pe acest considerent este nefondată.

invocat art. 304 alin. (8) C. proc. civ., prin care a evocat critici pe fond

apreciind că ambele instanțe aveau obligația să dispună efectuarea unei

expertize de specialitate care să stabilească ce lucrări au fost efectuate în

temeiul contractului și, deasemenea, care au fost lucrările refăcute după

rezilierea contractului. În continuare așa cum s-a arătat în expunerea succintă

a dezvoltării motivului de recurs, autoarea s-a referit la factura din 20 mai

2002 și la centralizatorul de la dosar care în opinia sa nu reprezintă o

recunoaștere a debitului.

Aceste susțineri nu se

încadrează în dispozițiile pct. 8 invocat întrucât acesta vizează schimbarea

naturii ori înțelesului neîndoielnic al actului juridic dedus judecății, prin

interpretarea greșită a acestuia. Fiind un motiv de nelegalitate care ar putea să

ducă la modificarea soluției, recurenta trebuia să demonstreze că instanța prin

interpretarea clauzelor contractuale a schimbat natura juridică a actului pe

care părțile l-au încheiat. Referirea la o factură, la Ordinul de plată și la conținutul

centralizatorului de la dosar fond, vizează în realitate chestiuni de

netemeinicie, de apreciere a probelor și a concludenței acestora care nu pot fi

examinate în cadrul motivului invocat. Întrucât recursul nu este cale de atac

devolutivă, prin promovarea acestuia instanța nu-și propune o reanalizare a

fondului ci a încălcării dispozițiilor legale și în raport de acestea o

rediscutare a fundamentului soluției.

Al doilea motiv invocat, art.

304 pct. 9 C. proc. civ., nu poate fi reținut întrucât nu a fost argumentat și

dezvoltat separat așa cum dispune art. 302

1

lit. c) C. proc. civ.,

și nici nu s-a demonstrat că s-a aplicat un text de lege străin situației de

fapt sau a fost extinsă o normă juridică dincolo de ipotezele ei. Dacă s-ar

admite că trimiterea la dispozițiile art. 129 alin. (4) și (5) C. proc. civ.,

ar putea fi analizată potrivit motivului arătat încă nu s-ar putea reține

critica recurentului întrucât nu se poate imputa instanței faptul că nu a impus

părților să solicite proba cu expertiză. Prin aceste susțineri, recurenta

ignoră obligația stipulată în art. 129 alin. (1) C. proc. civ., în sarcina

părților de a-și proba pretențiile și apărările, fiind evident că dispozițiile

citate pun în valoare principiul disponibilității care nu poate fi îngrădit

întrucât judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății.

În fine, nici trimiterea la

prevederile art. 294 alin. (1) C. proc. civ., nu poate fi reținută ca fiind

motiv de nelegalitate dispozițiile amintite referindu-se la judecata în apel și

nu pot susține critica întemeiată pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în legătură

cu judecata sumară a fondului, având în vedere că în recurs, trebuia

demonstrată nelegalitatea deciziei pronunțată în apel și nu a soluției primei

instanțe.

Față de cele ce preced, întrucât

nu sunt motive de nelegalitate care să ducă la modificarea/casarea deciziei pronunțată

de Curtea de apel, conform art. 312 C. proc. civ., recursurile vor fi respinse.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

reclamanta SC I. SA BAIA MARE împotriva deciziei nr. 62/A/C/2006 din 9 mai 2006

pronunțată de Curtea de Apel Oradea, ca nefondat.

Respinge recursul declarat de

pârâta SC R. SA ORADEA împotriva deciziei nr. 62/A/C/2006 din 9 mai 2006

pronunțată de Curtea de Apel Oradea, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 23 februarie 2007.