ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1810/2010
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1810/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)
Asupra recursului de
față,
Din examinarea
lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentința comercială nr. 843 din 30
septembrie 2008 a Tribunalului Bistrița Năsăud a fost admisă acțiunea
reclamantei SC E.G. SA Bistrița, formulată împotriva pârâtei SC P. SRL Bistrița
și, în consecință, s-a constatat încetarea de drept a contractului de
închiriere din 30 septembrie 2008 încheiat între reclamantă și pârâtă cu
privire la spațiul de producție situat în municipiul Bistrița, înscris în C.F.
Bistrița, dispunându-se evacuarea pârâtei din acest spațiu, cu obligarea
predării spațiului către reclamantă în starea avută la data preluării.
Pârâta a fost
obligată să-i plătească reclamantei suma de 538,50 lei cu titlu de cheltuieli
de judecată.
Pentru a pronunța
această sentință, instanța de fond a constatat că reclamanta a formulat acțiune
împotriva pârâtei, solicitând a se constata încetarea de drept, începând cu
data de 11 august 2008, a contractului de închiriere încheiat cu pârâta din 30
septembrie 2005, cu privire la spațiul de producție proprietatea reclamantei,
situat în municipiul Bistrița, înscris în C.F. Bistrița și să se dispună
evacuarea pârâtei din acest spațiu, respectiv predarea acestui spațiu către
reclamantă în starea avută la data preluării.
Analizând contractul
de închiriere, a cărui încetare de drept se solicită prin
acțiune, instanța de
fond a constatat
că
acesta a fost într-adevăr încheiat între părțile contractante SC E.G. SA
Bistrița, în calitate de proprietar și SC P. SRL Bistrița, în calitate de
chiriaș, având ca obiect închirierea spațiului de producție situat în Bistrița,
în suprafață de 300 mp, pentru o perioadă de 5 ani, respectiv de la 01
octombrie 2005 până la 30 septembrie 2010, cu posibilitate de prelungire prin
act adițional la prezentul contract. La cap. V "alte clauze" este
înserat și art. 8 care prevede următoarele „prezentul contract își încetează
valabilitatea la expirarea termenului prevăzut la art. 2, dacă părțile nu
convin prin act adițional să fie prelungit". La alin. (2) al aceluiași
articol se prevede „de asemenea contractul poate înceta din inițiativa uneia
dintre părți, cu un preaviz de cel puțin 120 zile". Contractul de închiriere
a fost înregistrat la data de 30 septembrie 2005 - SC E.G. SA Bistrița.
Reclamanta a formulat
în baza art. 720
1
C. proc. civ. o cerere de conciliere directă
adresată pârâtei prin care a somat-o pe aceasta din urmă de a vira în termen de
10 zile de la primirea cererii contravaloarea chiriei restante de 71.107,14 lei
și de a se prezenta la data de 14 martie 2008 la sediul mandatarului său pentru
soluționarea pe cale amiabilă a continuării sau rezilierii contractului de
închiriere din 30 septembrie 2005.
La
data de 14 martie s-a încheiat procesul-verbal, în care s-a consemnat
rezultatul concilierii directe în sensul că reprezentantul reclamantei își
menține pretențiile formulate în cererea de conciliere, în sensul achitării
sumelor precizate, în termen de 10 zile de la conciliere, în caz contrar urmând
a se promova acțiune de reziliere a contractului și despăgubire. In acest
proces-verbal este consemnat și punctul de vedere al reprezentantului pârâtei
din care rezultă că într-adevăr chiria nu este achitată și este de acord să o
achite în cuantumul convenit prin contract, dar prin compensare cu datoriile
reclamantei și ale lui Z.V.
Ulterior,
reclamanta a formulat prin executorul judecătoresc o notificare pârâtei, prin
care i se aducea la cunoștință că, în baza art. 8 alin. (2) din contractul de
închiriere din 30 septembrie 2005, înțelege să denunțe unilateral acest
contract, astfel că acesta își încetează efectele la 120 de zile de la
comunicarea notificării.
Prin
această notificare pârâta a fost invitată să procedeze la eliberarea spațiului
în condițiile art. 6 alin. (4) din contract, în cel mai scurt timp dar nu mai
târziu de 120 zile de la data notificării.
Deși
pârâta a fost notificată, în sensul eliberării spațiului urmare concilierii
directe efectuate în condițiile art. 720
1
C. proc. civ., aceasta nu
a făcut-o în mod benevol, deși termenul prevăzut de art. 8 alin. (2) din
contract, respectiv preavizul de 120 de zile a expirat, reclamanta s-a considerat
îndreptățită în a formula acțiunea comercială prin care a solicitat instanței
să constate încetarea de drept începând cu data de 11 august 2008, a
contractului încheiat cu pârâta și înregistrat la data de 30 septembrie 2005.
Față
de întregul material probator administrat în cauză, respectiv contractul de
închiriere, extrasul de C.F., cererea de conciliere directă, notificarea făcută
prin executorul judecătoresc, instanța de fond a constatat că acțiunea
reclamantei este întemeiată și a admis-o, constatând că contractul de
închiriere încheiat între reclamantă și pârâtă a încetat de drept începând cu
data de 11 august 2008, astfel că, a dispus evacuarea pârâtei din spațiul
deținut pe nedrept, cu obligarea acesteia la predare spațiului în starea avută
la data preluării.
În
baza art. 274 C. proc. civ. pârâta ca parte căzută în pretenții a fost obligată
față de reclamantă la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de către
aceasta, respectiv taxa timbru, timbru judiciar și onorariu avocațial
justificate prin actele depuse la dosar, respectiv suma de 538,50 lei.
Prin
Decizia civilă nr. 28 din 17 februarie 2009 Curtea de Apel Cluj, secția comercială,
de contencios administrative și fiscal, a respins apelul declarat de pârâta SC
P. SRL Bistrița împotriva sentiței, pe care a menținut-o în întregime.
A
obligat-o pe apelantă să-i plătească intimatei SC E.G. SA Bistrița suma de 595
lei cheltuieli de judecată în apel.
În
motivarea acestei soluții, instanța de apel a reținut că:
Măsura de disjungere
și soluționare separată a cererii pretins,,reconventionale,, este pe deplin
legală si temeinică, în spiritul unei bune administrări a actului de justiție.
Nefiind vorba despre o cerere incidentală sau accesorie, instanța sesizată cu
soluționarea cererii inițiale de chemare în judecată nu a avut nici o obligație
ca, anterior disjungerii să procedeze la citarea părților. Ulterior disjungerii
cererii și formării unui dosar separat, desigur că părțile au fost citate în
vederea respectării drepturilor procedurale.
Nu
poate fi acceptată ideea conform căreia necitarea părților dintr-o cerere
introdusă într-o manieră neprocedurală într-un dosar, cerere care a fost
disjunsă pentru înregistrare și soluționare separată poate influența
legalitatea modului de soluționare al cererii principale, cu privire la care
instanța a fost legal investită.
Cu
privire la soluția de admitere de către prima instanță a cererii de chemare în
judecată, instanța de apel apreciază că prima instanță nu a făcut altceva decât
să aplice o clauză contractuală acceptată de către părți prin incheierea
actului juridic și a făcut aplicarea principiului „pacta sunt servanda,,
reglementat prin dispozițiile art. 969 C. civ. Astfel, prin contractul încheiat
a fost convenită ca modalitate de încetare a contractului denunțarea
unilaterală a contractului față de părți cu un preaviz de cel puțin 120 de
zile. Reclamanta s-a prevalat de aceasta clauză, a notificat pârâta locatară și
a respectat termenul de preaviz.
În
consecință, contrar celor susținute de către apelantă, evacuarea nu are nici o
legătură cu neplata chiriei, fiind solicitată si dispusă în virtutea unei cauze
total diferite, în concret, posibilitatea prevăzută expres de contractul
încheiat între părți de denunțare unilaterală a contractului de către oricare
dintre părți cu singura condiție de respectare a unui termen de preaviz.
În
opinia instanței, denunțarea unilaterală a contractului și evacuarea pârâtei
apelante nu are un caracter abuziv, ci este un demers care se încadrează în
cadrul contractual existent între părți. Prin „notele de ședință,, (filele 53-55),
apelanta face trimitere la o promisiune de vânzare de părți sociale încheiată
între asociații celor doua societăți comerciale, prin care se prevede pe lângă
cesiunea părților sociale și obligația cedentului (Z.V.) de a oferi spre
folosința gratuită cumpărătorului spațiul de acces și platforma din fața
spațiului de producție. În opinia instanței, clauzele promisiunii de vânzare nu
au nici o legătură cu obiectul dedus judecații, deoarece se referă așa cum
rezultă în mod expres din chiar susținerile apelantei la o platformă din fața
spațiului de producție și la un spațiu de acces, pe când reclamanta a solicitat
evacuarea pârâtei din chiar incinta spațiului de producție înscris în C.F.
Bistrița, spațiu cu suprafața de 300 mp. Astfel cererea de chemare în judecată
nu se
referă nici la drumul de acces și nici
la platforma betonată.
Cu
privire la soluționarea amiabilă a litigiului dintre părți, instanța de apel a
reținut că deși există în contract stipulată obligativitatea soluționării
amiabile a litigiului, aceasta clauză nu trebuie interpretată în sensul
împiedicării accesului la justiție. Reclamanta intimată a încercat soluționarea
amiabilă a litigiului, a notificat apelanta cu privire la intenția de denunțare
unilaterală a contractului, însă aceasta nu s-a conformat clauzei contractuale
și nu a părăsit spațiul la expirarea termenului de preaviz.
În
mod repetat apelanta face referire la negocierile purtate între părți privind
plata chiriei și la o eventuală compensare a chiriei cu alte obligații
reciproce. În opinia instanței, orice referire la plata chiriei excede cadrului
procesual, deoarece evacuarea nu este solicitată și dispusă pentru neplata
chiriei, ci are un temei total diferit și anume posibilitatea de denunțare
unilaterală a contractului, clauza acceptată expres de părți în baza
principiului libertății contractuale. Invocarea unei clauze din contractul de
locațiune încheiat între părți nu are un caracter ilicit, ci reprezintă o
situație acceptată de către apelantă, chiar prin încheierea contractului de
închiriere.
Mai
mult, conținutul clauzei este foarte clar, nesusceptibil de interpretări (art. 8
alin. (2)), iar susținerile apelantei conform cărora aceasta clauza devenea
aplicabilă doar în momentul expirării termenului contractual de cinci ani nu au
nici o legătură cu
conținutul
actului juridic analizat.
În
consecință, instanța de apel a respins apelul declarat și a menținut sentința
apelată, ca fiind pe deplin legală si
temeinică.
În baza art. 274 C. proc. civ., apelanta a fost obligată
să plătească intimatei SC
E.G. SA Bistrița suma de 595 lei cheltuieli de judecată
în apel, constând în onorariu avocat.
Împotriva
deciziei curții de apel au declarat recurs pârâții SC P. SRL Bistrița, M.D. și M.I.,
întemeindu-se pe dispozițiile art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ. și solicitând
admiterea recursului, casarea hotărârilor și a încheierii de disjungere atacate
și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de fond.
Fără
o sistematizare a motivelor de recurs, recurenții susțin în esență:
1)
În temeiul art. 304 pct. 5 C. proc. civ., că încheierea de disjungere și
sentința atacată cu apel, sunt nelegale și netemeinice, fiind date cu
încălcarea dispozițiilor legale incidente în speță și, în primul rând a
dispozițiilor art. 85, 107, 720 alin. (3), 720 alin. (2), sub sancțiunea
nulității prevăzute de art. 89, 105 alin. (2), 106 C. proc. civ. și cu
consecința aplicării dispozițiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ., fiind cu
totul inacceptabilă teza curții de apel potrivit căreia instanța se poate
pronunța asupra caracterului unei cereri, în speță al cererii reconvenționale
și mai ales asupra disjungerii acesteia fără citarea tuturor părților și fără a
pune aceste chestiuni în discuția lor;
2)
Prin invocarea art. 304 pct. 9 C. proc. civ., că instanța de apel a făcut o
analiză eronată a cererii sale reconvenționale, care are legătură cu acțiunea
principală, ce face obiectul prezentei cauze, pretențiile lor fiind în legătură
și cu spațiul de producție proprietatea reclamantei.
Asupra
recursului astfel formulat și apreciind că M.D. și M.I. au calitate procesuală
pasivă, justificând existența unui interes și în prezenta cauză, Înalta Curte
constată următoarele:
1)
Considerațiile curții de apel asupra caracterului înscrisului intitulat acțiune
reconvențională și a necesității disjungerii soluționării pretinsei cereri
reconvenționale sunt corecte și vor fi menținute, fiind confirmate prin decizia
de față, întrucât instanța de apel a reținut judicios că, în speță, nefiind
vorba despre o cerere incidentală sau accesorie, instanța sesizată cu
soluționarea cererii inițiale de chemare în judecată nu a avut nicio obligație
ca anterior disjungerii să procedeze la citarea părților, disjungerea unei
cereri introdusă într-o manieră neprocedurală pentru a fi înregistrată și
soluționată separat neputând influența în niciun mod legalitatea soluționării
cererii principale cu privire la care instanța a fost legal investită.
De
altfel, din examinarea actelor dosarului rezultă că la soluționarea acțiunii în
fond părțile aflate în proces au fost reprezentate de avocați, astfel încât
acest prim motiv de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc.
civ. se constată a fi neîntemeiat și va fi respins, ca atare.
2)
Nici cel de-al doilea motiv de recurs, fundamentat pe dispozițiile art. 304 pct.
9 C. proc. civ. nu este întemeiat, atât timp cât se constată că s-a reținut
corect că evacuarea pârâtei nu are nicio legătură cu neplata chiriei, ci se
bazează pe clauza privind posibilitatea denunțării unilaterale a contractului
cu singura condiție de respectare a termenului de preaviz - posibilitate prevăzută
expres de părți în contractul încheiat.
De
asemenea, s-a reținut corect și că respectiva clauză nu poate avea un caracter
abuziv, de vreme ce a fost prevăzută de părți, prin voința lor, în cadrul
contractual existent, conținutul ei fiind de altfel foarte clar, nesusceptibil
de interpretări; ea nu devine aplicabilă doar la expirarea termenului
contractual - așa cum eronat s-a susținut, iar prevederea contractuală
referitoare la obligativitatea soluționării amiabile a litigiului nu poate fi
interpretată în sensul împiedicării accesului liber la justiție.
În
fine, la dosarul cauzei, s-a depus în recurs procesul-verbal întocmit de
executorul judecătoresc la data de 1 aprilie 2009, din care rezultă că pârâta SC
P. SRL a fost evacuată din spațiul în litigiu.
În
consecință, reținându-se că recurenții nu au formulat niciun motiv de recurs
întemeiat, care în condițiile strict și limitative prevăzute de dispozițiile art.
304 pct. 1-9 C. proc. civ. să conducă la modificarea sau casarea deciziei
curții de apel, aceasta va fi păstrată ca fiind legală și se va respinge
recursul declarat în cauză ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D
E
C
I
D
E
Respinge
recursul
declarat de pârâții SC P. SRL
Bistrița, M.D. și M.I. împotriva Deciziei civile nr. 28
din 17 februarie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de
contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 19 mai 2010.