ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1810/2010

Asupra recursului de față, Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința comercială nr. 843 din 30 septembrie 2008 a Tribunalului Bistrița Năsăud a fost admisă acțiunea reclamantei SC E.G. SA Bistrița, formulată împotriva pârâtei SC P. SRL Bistrița și, în consecință, s-a constatat încetarea de drept a contractului de închiriere din 30 septembrie 2008 încheiat între reclamantă și pârâtă cu privire la spațiul de producție situat în municipiul Bistrița, înscris în C.F. Bistrița, dispunându-se evacuarea pârâtei din acest spațiu, cu obligarea predării spațiului către reclamantă în starea avută la data preluării. Pârâta a fost obligată să-i plătească reclamantei suma de 538,50 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a constatat că reclamanta a formulat acțiune împotriva pârâtei, solicitând a se constata încetarea de drept, începând cu data de 11 august 2008, a contractului de închiriere încheiat cu pârâta din 30 septembrie 2005, cu privire la spațiul de producție proprietatea reclamantei, situat în municipiul Bistrița, înscris în C.F. Bistrița și să se dispună evacuarea pârâtei din acest spațiu, respectiv predarea acestui spațiu către reclamantă în starea avută la data preluării. Analizând contractul de închiriere, a cărui încetare de drept se solicită prin acțiune, instanța de fond a constatat că acesta a fost într-adevăr încheiat între părțile contractante SC E.G.

SA Bistrița, în calitate de proprietar și SC P. SRL Bistrița, în calitate de chiriaș, având ca obiect închirierea spațiului de producție situat în Bistrița, în suprafață de 300 mp, pentru o perioadă de 5 ani, respectiv de la 01 octombrie 2005 până la 30 septembrie 2010, cu posibilitate de prelungire prin act adițional la prezentul contract. La cap. V "alte clauze" este înserat și art. 8 care prevede următoarele „prezentul contract își încetează valabilitatea la expirarea termenului prevăzut la art. 2, dacă părțile nu convin prin act adițional să fie prelungit". La alin. (2) al aceluiași articol se prevede „de asemenea contractul poate înceta din inițiativa uneia dintre părți, cu un preaviz de cel puțin 120 zile". Contractul de închiriere a fost înregistrat la data de 30 septembrie 2005 - SC E.G.

SA Bistrița. Reclamanta a formulat în baza art. 720 1 C. proc. civ. o cerere de conciliere directă adresată pârâtei prin care a somat-o pe aceasta din urmă de a vira în termen de 10 zile de la primirea cererii contravaloarea chiriei restante de 71.107,14 lei și de a se prezenta la data de 14 martie 2008 la sediul mandatarului său pentru soluționarea pe cale amiabilă a continuării sau rezilierii contractului de închiriere din 30 septembrie 2005. La data de 14 martie s-a încheiat procesul-verbal, în care s-a consemnat rezultatul concilierii directe în sensul că reprezentantul reclamantei își menține pretențiile formulate în cererea de conciliere, în sensul achitării sumelor precizate, în termen de 10 zile de la conciliere, în caz contrar urmând a se promova acțiune de reziliere a contractului și despăgubire.

In acest proces-verbal este consemnat și punctul de vedere al reprezentantului pârâtei din care rezultă că într-adevăr chiria nu este achitată și este de acord să o achite în cuantumul convenit prin contract, dar prin compensare cu datoriile reclamantei și ale lui Z.V. Ulterior, reclamanta a formulat prin executorul judecătoresc o notificare pârâtei, prin care i se aducea la cunoștință că, în baza art. 8 alin. (2) din contractul de închiriere din 30 septembrie 2005, înțelege să denunțe unilateral acest contract, astfel că acesta își încetează efectele la 120 de zile de la comunicarea notificării. Prin această notificare pârâta a fost invitată să procedeze la eliberarea spațiului în condițiile art. 6 alin. (4) din contract, în cel mai scurt timp dar nu mai târziu de 120 zile de la data notificării.

Deși pârâta a fost notificată, în sensul eliberării spațiului urmare concilierii directe efectuate în condițiile art. 720 1 C. proc.

civ., aceasta nu a făcut-o în mod benevol, deși termenul prevăzut de art. 8 alin. (2) din contract, respectiv preavizul de 120 de zile a expirat, reclamanta s-a considerat îndreptățită în a formula acțiunea comercială prin care a solicitat instanței să constate încetarea de drept începând cu data de 11 august 2008, a contractului încheiat cu pârâta și înregistrat la data de 30 septembrie 2005. Față de întregul material probator administrat în cauză, respectiv contractul de închiriere, extrasul de C.F., cererea de conciliere directă, notificarea făcută prin executorul judecătoresc, instanța de fond a constatat că acțiunea reclamantei este întemeiată și a admis-o, constatând că contractul de închiriere încheiat între reclamantă și pârâtă a încetat de drept începând cu data de 11 august 2008, astfel că, a dispus evacuarea pârâtei din spațiul deținut pe nedrept, cu obligarea acesteia la predare spațiului în starea avută la data preluării.

În baza art. 274 C. proc. civ. pârâta ca parte căzută în pretenții a fost obligată față de reclamantă la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de către aceasta, respectiv taxa timbru, timbru judiciar și onorariu avocațial justificate prin actele depuse la dosar, respectiv suma de 538,50 lei. Prin Decizia civilă nr. 28 din 17 februarie 2009 Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrative și fiscal, a respins apelul declarat de pârâta SC P. SRL Bistrița împotriva sentiței, pe care a menținut-o în întregime. A obligat-o pe apelantă să-i plătească intimatei SC E.G. SA Bistrița suma de 595 lei cheltuieli de judecată în apel. În motivarea acestei soluții, instanța de apel a reținut că: Măsura de disjungere și soluționare separată a cererii pretins,,reconventionale,, este pe deplin legală si temeinică, în spiritul unei bune administrări a actului de justiție.

Nefiind vorba despre o cerere incidentală sau accesorie, instanța sesizată cu soluționarea cererii inițiale de chemare în judecată nu a avut nici o obligație ca, anterior disjungerii să procedeze la citarea părților. Ulterior disjungerii cererii și formării unui dosar separat, desigur că părțile au fost citate în vederea respectării drepturilor procedurale. Nu poate fi acceptată ideea conform căreia necitarea părților dintr-o cerere introdusă într-o manieră neprocedurală într-un dosar, cerere care a fost disjunsă pentru înregistrare și soluționare separată poate influența legalitatea modului de soluționare al cererii principale, cu privire la care instanța a fost legal investită.

Cu privire la soluția de admitere de către prima instanță a cererii de chemare în judecată, instanța de apel apreciază că prima instanță nu a făcut altceva decât să aplice o clauză contractuală acceptată de către părți prin incheierea actului juridic și a făcut aplicarea principiului „pacta sunt servanda,, reglementat prin dispozițiile art. 969 C. civ. Astfel, prin contractul încheiat a fost convenită ca modalitate de încetare a contractului denunțarea unilaterală a contractului față de părți cu un preaviz de cel puțin 120 de zile. Reclamanta s-a prevalat de aceasta clauză, a notificat pârâta locatară și a respectat termenul de preaviz.

În consecință, contrar celor susținute de către apelantă, evacuarea nu are nici o legătură cu neplata chiriei, fiind solicitată si dispusă în virtutea unei cauze total diferite, în concret, posibilitatea prevăzută expres de contractul încheiat între părți de denunțare unilaterală a contractului de către oricare dintre părți cu singura condiție de respectare a unui termen de preaviz. În opinia instanței, denunțarea unilaterală a contractului și evacuarea pârâtei apelante nu are un caracter abuziv, ci este un demers care se încadrează în cadrul contractual existent între părți. Prin „notele de ședință,, (filele 53-55), apelanta face trimitere la o promisiune de vânzare de părți sociale încheiată între asociații celor doua societăți comerciale, prin care se prevede pe lângă cesiunea părților sociale și obligația cedentului (Z.V.) de a oferi spre folosința gratuită cumpărătorului spațiul de acces și platforma din fața spațiului de producție.

În opinia instanței, clauzele promisiunii de vânzare nu au nici o legătură cu obiectul dedus judecații, deoarece se referă așa cum rezultă în mod expres din chiar susținerile apelantei la o platformă din fața spațiului de producție și la un spațiu de acces, pe când reclamanta a solicitat evacuarea pârâtei din chiar incinta spațiului de producție înscris în C.F. Bistrița, spațiu cu suprafața de 300 mp. Astfel cererea de chemare în judecată nu se referă nici la drumul de acces și nici la platforma betonată. Cu privire la soluționarea amiabilă a litigiului dintre părți, instanța de apel a reținut că deși există în contract stipulată obligativitatea soluționării amiabile a litigiului, aceasta clauză nu trebuie interpretată în sensul împiedicării accesului la justiție.

Reclamanta intimată a încercat soluționarea amiabilă a litigiului, a notificat apelanta cu privire la intenția de denunțare unilaterală a contractului, însă aceasta nu s-a conformat clauzei contractuale și nu a părăsit spațiul la expirarea termenului de preaviz. În mod repetat apelanta face referire la negocierile purtate între părți privind plata chiriei și la o eventuală compensare a chiriei cu alte obligații reciproce. În opinia instanței, orice referire la plata chiriei excede cadrului procesual, deoarece evacuarea nu este solicitată și dispusă pentru neplata chiriei, ci are un temei total diferit și anume posibilitatea de denunțare unilaterală a contractului, clauza acceptată expres de părți în baza principiului libertății contractuale.

Invocarea unei clauze din contractul de locațiune încheiat între părți nu are un caracter ilicit, ci reprezintă o situație acceptată de către apelantă, chiar prin încheierea contractului de închiriere. Mai mult, conținutul clauzei este foarte clar, nesusceptibil de interpretări (art. 8 alin. (2)), iar susținerile apelantei conform cărora aceasta clauza devenea aplicabilă doar în momentul expirării termenului contractual de cinci ani nu au nici o legătură cu conținutul actului juridic analizat. În consecință, instanța de apel a respins apelul declarat și a menținut sentința apelată, ca fiind pe deplin legală si temeinică. În baza art. 274 C. proc. civ., apelanta a fost obligată să plătească intimatei SC E.G.

SA Bistrița suma de 595 lei cheltuieli de judecată în apel, constând în onorariu avocat. Împotriva deciziei curții de apel au declarat recurs pârâții SC P. SRL Bistrița, M.D. și M.I., întemeindu-se pe dispozițiile art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ. și solicitând admiterea recursului, casarea hotărârilor și a încheierii de disjungere atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de fond. Fără o sistematizare a motivelor de recurs, recurenții susțin în esență: 1) În temeiul art. 304 pct. 5 C. proc. civ., că încheierea de disjungere și sentința atacată cu apel, sunt nelegale și netemeinice, fiind date cu încălcarea dispozițiilor legale incidente în speță și, în primul rând a dispozițiilor art. 85, 107, 720 alin. (3), 720 alin. (2), sub sancțiunea nulității prevăzute de art. 89, 105 alin. (2), 106 C. proc.

civ. și cu consecința aplicării dispozițiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ., fiind cu totul inacceptabilă teza curții de apel potrivit căreia instanța se poate pronunța asupra caracterului unei cereri, în speță al cererii reconvenționale și mai ales asupra disjungerii acesteia fără citarea tuturor părților și fără a pune aceste chestiuni în discuția lor; 2) Prin invocarea art. 304 pct. 9 C. proc. civ., că instanța de apel a făcut o analiză eronată a cererii sale reconvenționale, care are legătură cu acțiunea principală, ce face obiectul prezentei cauze, pretențiile lor fiind în legătură și cu spațiul de producție proprietatea reclamantei. Asupra recursului astfel formulat și apreciind că M.D.

și M.I. au calitate procesuală pasivă, justificând existența unui interes și în prezenta cauză, Înalta Curte constată următoarele: 1) Considerațiile curții de apel asupra caracterului înscrisului intitulat acțiune reconvențională și a necesității disjungerii soluționării pretinsei cereri reconvenționale sunt corecte și vor fi menținute, fiind confirmate prin decizia de față, întrucât instanța de apel a reținut judicios că, în speță, nefiind vorba despre o cerere incidentală sau accesorie, instanța sesizată cu soluționarea cererii inițiale de chemare în judecată nu a avut nicio obligație ca anterior disjungerii să procedeze la citarea părților, disjungerea unei cereri introdusă într-o manieră neprocedurală pentru a fi înregistrată și soluționată separat neputând influența în niciun mod legalitatea soluționării cererii principale cu privire la care instanța a fost legal investită.

De altfel, din examinarea actelor dosarului rezultă că la soluționarea acțiunii în fond părțile aflate în proces au fost reprezentate de avocați, astfel încât acest prim motiv de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. se constată a fi neîntemeiat și va fi respins, ca atare. 2) Nici cel de-al doilea motiv de recurs, fundamentat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu este întemeiat, atât timp cât se constată că s-a reținut corect că evacuarea pârâtei nu are nicio legătură cu neplata chiriei, ci se bazează pe clauza privind posibilitatea denunțării unilaterale a contractului cu singura condiție de respectare a termenului de preaviz - posibilitate prevăzută expres de părți în contractul încheiat.

De asemenea, s-a reținut corect și că respectiva clauză nu poate avea un caracter abuziv, de vreme ce a fost prevăzută de părți, prin voința lor, în cadrul contractual existent, conținutul ei fiind de altfel foarte clar, nesusceptibil de interpretări; ea nu devine aplicabilă doar la expirarea termenului contractual - așa cum eronat s-a susținut, iar prevederea contractuală referitoare la obligativitatea soluționării amiabile a litigiului nu poate fi interpretată în sensul împiedicării accesului liber la justiție. În fine, la dosarul cauzei, s-a depus în recurs procesul-verbal întocmit de executorul judecătoresc la data de 1 aprilie 2009, din care rezultă că pârâta SC P. SRL a fost evacuată din spațiul în litigiu.

În consecință, reținându-se că recurenții nu au formulat niciun motiv de recurs întemeiat, care în condițiile strict și limitative prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ. să conducă la modificarea sau casarea deciziei curții de apel, aceasta va fi păstrată ca fiind legală și se va respinge recursul declarat în cauză ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâții SC P. SRL Bistrița, M.D. și M.I. împotriva Deciziei civile nr. 28 din 17 februarie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 mai 2010.