ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3285/2010

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin sentința comercială nr. 1308 din 9 decembrie 2008 pronunțată după casare și trimiterea cauzei spre rejudecare, Tribunalul Bistrița-Năsăud, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea reclamantului Municipiul Bistrița, prin primar, ca neîntemeiată. A admis cererea reconvențională formulată de pârâtă împotriva reclamantului și l-a obligat pe reclamant să-i plătească pârâtei suma de 52.597 lei reprezentând contravaloarea îmbunătățirilor aduse la imobilul situat în municipiul Bistrița. L-a obligat pe reclamant să-i plătească pârâtei suma de 3.773,25 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că între părți s-a încheiat contractul de locațiune din 14 octombrie 1998 pentru imobilul în discuție, efectele contractului încetând la data de 31 decembrie 1998 prin ajungere la termen, iar prin art. 64 a fost inserată de către părți o clauză conform căreia tacita locațiune nu operează, situație care a fost recunoscută de altfel și de către reclamant în acțiunea introductivă. În aceste condiții, instanța a reținut că una dintre condițiile pentru exercitarea acțiunii ar fi fost absența oricărui alt mijloc juridic pentru recuperarea pierderii suferite de către cel care și-a micșorat patrimoniul, această condiție nefiind îndeplinită întrucât din momentul expirării contractului de locațiune, respectiv 31 decembrie 1998, reclamantul a avut la îndemână acțiunea în evacuare, în paralel cu posibilitatea de a solicita despăgubiri pentru chiria pe care ar fi putut-o încasa de la următorii chiriași.

Instanța de fond nu a reținut nici faptul că pârâta s-ar fi îmbogățit fără just temei întrucât de la data expirării contractului imobilul a fost liber, nemaifiind ocupat de către pârâtă, iar reclamantul nu a depus diligențe de a prelua acest imobil la data încetării contrctului de locațiune, astfel că nu poate fi obligată pârâta la plata unei sume așa cum a solicitat reclamantul cu titlu de daune interese. Pe de altă parte, în ceea ce privește acțiunea reconvențională a pârâtei, prima instanță a constatat că pârâta a efectuat la imobilul din litigiu îmbunătățirile menționate în raportul de expertiză efectuat în dosarul de fond nr. 9371/190/2005, astfel că reclamantul a fost obligat să plătească contravaloarea acestor îmbunătățiri care se ridică la suma de 52.597 lei și în aceste condiții instanța de fond a admis cererea reconvențională a pârâtei și l-a obligat pe reclamant la plata acestor amenajări.

În baza dispozițiilor art. 274 C. proc. civ. ca parte căzută în pretenții, reclamantul a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată, reprezentând contravaloare expertiză, onorariu avocațial și taxă de timbru în sumă de 3.773,25 lei. Prin decizia nr. 22 din 24 februarie 2010, Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a respins apelul declarat de reclamantul Municipiul Bistrița, prin primar, împotriva sentinței civile nr. 1308 din 9 decembrie 2008 a Tribunalului Bistrița Năsăud, pe care a menținut-o în întregime. A obligat pe apelant să-i plătească intimatei SC O. SRL Bistrița suma de 400 lei, cheltuieli de judecată în apel. În motivarea acestei soluții, instanța de apel a reținut următoarele: Între părți s-a încheiat contractul de închiriere pentru suprafețele locative cu altă destinație decât cea de locuință din 14 octombrie 1998 pentru imobilul situat în Municipiul Bistrița.

Potrivit art. 16 din contract, efectele contractului încetează la data de 31 decembrie 1998 prin ajungere la termen, iar prin alin. (4) a fost inserată de către părți o clauză conform căreia tacita locațiune nu operează. În ce privește existența îmbunătățirilor efectuate de către pârâta reclamantă reconvențional – potrivit raportului de expertiză administrat rezultă că au fost aduse îmbunătățiri imobilului reclamantului, în cuantum de 52.597 lei, care se impune a fi restituite – așa cum în mod judicios a reținut și prima instanță.

Instanța de fond în mod corect a reținut că pârâta nu s-a îmbogățit fără just temei prin folosirea în continuare a imobilului, întrucât de la data expirării contractului imobilul a fost liber, nemaifiind ocupat de către pârâtă, iar reclamantul nu a depus diligențe de a prelua acest imobil la data încetării contractului de locațiune, astfel că nu poate fi obligată pârâta la plata unei sume așa cum a solicitat reclamantul cu titlu de daune interese. Din această perspectivă nu se poate dispune evacuarea pârâtei dintr-un spațiu pe care nu îl folosește și nici nu poate fi obligată la plata lipsei de folosință a imobilului. La fel nu poate fi instituit nici un drept de retenție asupra imobilului, dreptul de retenție fiind o garanție la îndemâna celui care are folosința imobilului – pentru recuperarea creanței născute în legătură cu lucrul.

Reclamantul nefiind îndreptățit la plata folosului de tras este de prisos a mai analiza dacă o parte din acest folos este prescris prin raportarea la perioada în care s-a născut și la momentul la care a fost solicitat. Față de cele ce preced, curtea de apel a respins apelul declarat de reclamantul Municipiul Bistrița, prin primar, împotriva sentinței civile nr. 1308 din 9 decembrie 2008 pronunțată în dosarul nr. 2.666/112/2008 al Tribunalului Bistrița-Năsăud, pe care a menținut-o în întregime și a obligat reclamantul apelant să plătească intimatei SC O. SRL Bistrița suma de 400 lei, cheltuieli de judecată în apel. Împotriva deciziei curții de apel a declarat recurs reclamantul Municipiul Bistrița, prin primar, întemeindu-se pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc.

civ. și solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, admiterea în întregime a apelului, modificarea în parte a sentinței atacate, în sensul de a respinge în întregime acțiunea introductivă și de a admite cererea reconvențională așa cum a fost precizată. Invocând incidența în speță a condițiilor prevăzute de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurentul-reclamant arată următoarele: Instanța de fond a admis în întregime cererea reconvențională. Unul dintre petitele acesteia este și instituirea unui drept de retenție asupra imobilului situat în municipiul Bistrița obiect al litigiului. La acest capăt de cerere nu s-a renuțat. În motivare instanța de apel reține că nu se impune instituirea unui drept de retenție.

Luând în considerare această motivație apelul trebuia admis și sentința modificată în sensul respingerii cererii privind dreptul de retenție. În motivarea incidenței în speță a condițiilor prevăzute de art. 304 pct. 9, arată că: Instanța de fond nu indică nici un text de lege pe care își motivează sentința. În ceea ce privește dreptul de retenție, imobilul este înscris în domeniul public al municipiului Bistrița și nu poate face obiectul unui asemenea drept, asemenea bunuri fiind inalienabile, insesizabile și nu pot face obiectul executării silite.

În acest sens recurentul precizează că a depus Hotărârea Consiliului local al municipiului Bistrița nr. 149/2005 și invocă prevederile Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia - art. 11. Instanțele statuează în mod contradictoriu, astfel nu se poate admite în întregime cererea reconvențională atâta vreme cât aceasta are și un capăt de cerere subsidiar de instituire a dreptului de retenție. În ceea ce privește reținerea că sumele s-au prescris, aceasta este nelegală, astfel în speță nu a operat prescripția, fiind incidente prevederile Decretului nr. 167/1958 art. 16. De asemenea, este incident și art. 17 privind întreruperea prescripției.

În ceea ce privește acțiunea de fond, ea este o acțiune întemeiată pe principiul îmbogățirii fără justă cauză admisibilă, iar cererea reconvențională este neîntemeiată și prin prisma prevederilor art. 1435 C. civ., respectiv chiriașul este răspunzător de incendiu, dacă nu probează că incendiul s-a întâmplat prin caz fortuit sau forță majoră, sau prin defect de construcție, sau că focul a venit de la o casă vecină. Or, în motivarea cererii reconvenționale se arată că asemenea îmbunătățiri ar fi fost efectuate ca urmare a unui incendiu. Recursul este fondat și va fi admis potrivit considerentelor ce vor fi arătate în continuare.

Faptul că reclamantul în preambulul recursului solicită admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, admiterea în întregime a apelului și apoi respingerea în întregime a acțiunii și admiterea cererii reconvenționale este în mod evident o greșeală de redactare, deoarece toată argumentația recursului este în sensul solicitării admiterii recursului, modificării sentinței, admiterii acțiunii principale precizate și respingerii cererii reconvenționale – cum de altfel și concluzionează recurentul în partea finală a recursului. Pe fond, în ce privește susținerea incidenței în cauză a dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., motivul de recurs astfel formulat nu este întemeiat, întrucât nu se constată o contradicție între dispozitivul și considerentele deciziei recurate și nici ale sentinței pronunțate de instanța de fond.

De asemenea, nu se regăsește niciun drept de retenție, instituit de tribunal, ca instanță de fond, în favoarea pârâtei, iar faptul că s-a menționat în dispozitiv că acțiunea a fost admisă, dar nu s-a consemnat expres doar „în parte” nu este un motiv de natură să afecteze soluția pronunțată, care altfel nu conține în sine nicio contradicție, neputând fi considerat decât ca o omisiune în redactarea dispozitivului, de natura unei erori materiale. Recursul se constată a fi întemeiat numai sub aspectul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În ce privește acțiunea principală se reține că aceasta este întemeiată. Astfel, se constată că, în speță, contractul a încetat la data de 31 decembrie 1998 și tacita relocațiune nu a operat deoarece părțile au înlăturat caracterul dispozitiv al acestei norme juridice prin clauza prevăzută la art. 16 alin. (4) din contract.

Pârâta datorează daune interese, întrucât după expirarea termenului de închiriere, chiar dacă nu a mai folosit spațiul, nu l-a predat reclamantului, aceasta intenționând să-l cumpere, astfel cum rezultă din actele dosarului. Este însă întemeiată excepția prescripției dreptului material la acțiune, cu privire la sumele solicitate de reclamant pe perioada 1 ianuarie 1999 – 24 mai 2001, cursul prescripției fiind întrerupt la data de 24 mai 2001, astfel cum rezultă din procesul verbal de conciliere încheiat între părți – pârâta recunoscând debitul restant și solicitând compensarea cu contravaloarea lucrărilor efectuate la imobilul obiect al litigiului [ art. 1, art. 3 și art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958].

Drept urmare, pârâta datorează reclamantului 23.255 lei reprezentând daune interese. În ce privește capătul de cerere privind evacuarea pârâtei din spațiu se constată că a rămas fără obiect, întrucât pârâta nu mai deține posesia spațiului de mai mulți ani (dosar fond) și va fi respins în consecință. Față de faptul că efectele contractului încheiat între părți a încetat la data de 31 decembrie 1998, prin ajungere la termen, cererea reconvențională formulată de către pârâtă la 21 februarie 2006 se constată a fi prescrisă. Astfel fiind, se va admite recursul declarat de reclamant, va fi modificată în tot decizia recurată, va fi admis apelul formulat de reclamant și se va schimba în tot sentința apelată.

Va fi admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru sumele aferente perioadei 1 ianuarie 1999 – 24 mai 2001. Se va constata încetarea efectelor contractului de închiriere din 14 octombrie 1998. Se va respinge ca rămas fără obiect capătul de cerere privitor la evacuarea pârâtei din imobilul în litigiu.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamantul Municipiul Bistrița, prin primar, împotriva deciziei civile nr. 22 din 24 februarie 2010 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal. Modifică în tot decizia recurată, admite apelul formulat de reclamantul Municipiul Bistrița, prin primar, împotriva sentinței nr. 1308 din 9 decembrie 2008 a Tribunalului Bistrița-Năsăud și schimbă în tot sentința apelată. Admite în parte acțiunea principală și respinge în tot, ca prescrisă, cererea reconvențională. Admite excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru sumele aferente perioadei 1 ianuarie 1999-24 mai 2001. Constată încetarea efectelor contractului de închiriere din 14 octombrie 1998. Obligă pârâta la 23.255 lei daune interese către reclamant.

Respinge ca rămas fără obiect capătul de cerere privitor la evacuarea pârâtei din imobilul în litigiu. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 octombrie 2010.