ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3285/2010

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3285/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor

dosarului, constată următoarele:

Prin sentința comercială nr. 1308 din 9 decembrie

2008 pronunțată după casare și trimiterea cauzei spre

rejudecare, Tribunalul Bistrița-Năsăud, secția

comercială, de contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea

reclamantului Municipiul Bistrița, prin primar, ca neîntemeiată.

A admis cererea

reconvențională formulată de pârâtă împotriva reclamantului

și l-a obligat pe reclamant să-i plătească pârâtei suma de

52.597 lei reprezentând contravaloarea îmbunătățirilor aduse la

imobilul situat în municipiul Bistrița. L-a obligat pe reclamant să-i

plătească pârâtei suma de 3.773,25 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această

sentință, prima instanță a reținut că între

părți s-a încheiat contractul de locațiune din 14 octombrie 1998

pentru imobilul în discuție, efectele contractului încetând la data de 31

decembrie 1998 prin ajungere la termen, iar prin art. 64 a fost inserată

de către părți o clauză conform căreia tacita

locațiune nu operează, situație care a fost recunoscută de

altfel și de către reclamant în acțiunea introductivă.

În aceste condiții,

instanța a reținut că una dintre condițiile pentru

exercitarea acțiunii ar fi fost absența oricărui alt mijloc

juridic pentru recuperarea pierderii suferite de către cel care și-a

micșorat patrimoniul, această condiție nefiind îndeplinită

întrucât din momentul expirării contractului de locațiune, respectiv

31 decembrie 1998, reclamantul a avut la îndemână acțiunea în

evacuare, în paralel cu posibilitatea de a solicita despăgubiri pentru

chiria pe care ar fi putut-o încasa de la următorii chiriași.

Instanța de fond nu a

reținut nici faptul că pârâta s-ar fi îmbogățit

fără just temei întrucât de la data expirării contractului

imobilul a fost liber, nemaifiind ocupat de către pârâtă, iar

reclamantul nu a depus diligențe de a prelua acest imobil la data

încetării contrctului de locațiune, astfel că nu poate fi

obligată pârâta la plata unei sume așa cum a solicitat reclamantul cu

titlu de daune interese.

Pe de altă parte, în ceea ce

privește acțiunea reconvențională a pârâtei, prima

instanță a constatat că pârâta a efectuat la imobilul din

litigiu îmbunătățirile menționate în raportul de

expertiză efectuat în dosarul de fond nr. 9371/190/2005, astfel că

reclamantul a fost obligat să plătească contravaloarea acestor

îmbunătățiri care se ridică la suma de 52.597 lei și

în aceste condiții instanța de fond a admis cererea

reconvențională a pârâtei și l-a obligat pe reclamant la plata

acestor amenajări.

În baza dispozițiilor art. 274

C. proc. civ. ca parte căzută în pretenții, reclamantul a fost

obligat la plata cheltuielilor de judecată, reprezentând contravaloare

expertiză, onorariu avocațial și taxă de timbru în

sumă de 3.773,25 lei.

Prin decizia nr. 22 din 24 februarie

2010, Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios

administrativ și fiscal, a respins apelul declarat de reclamantul

Municipiul Bistrița, prin primar, împotriva sentinței civile nr. 1308

din 9 decembrie 2008 a Tribunalului Bistrița Năsăud, pe care a

menținut-o în întregime.

A obligat pe apelant să-i

plătească intimatei SC O. SRL Bistrița suma de 400 lei,

cheltuieli de judecată în apel.

În motivarea acestei soluții,

instanța de apel a reținut următoarele:

Între părți s-a încheiat

contractul de închiriere pentru suprafețele locative cu altă

destinație decât cea de locuință din 14 octombrie 1998 pentru imobilul

situat în Municipiul Bistrița.

Potrivit art. 16 din contract,

efectele contractului încetează la data de 31 decembrie 1998 prin ajungere

la termen, iar prin alin. (4) a fost inserată de către părți

o clauză conform căreia tacita locațiune nu operează.

În ce privește existența

îmbunătățirilor efectuate de către pârâta reclamantă

reconvențional – potrivit raportului de expertiză administrat

rezultă că au fost aduse îmbunătățiri imobilului

reclamantului, în cuantum de 52.597 lei, care se impune a fi restituite –

așa cum în mod judicios a reținut și prima instanță.

Instanța de fond în mod corect

a reținut că pârâta nu s-a îmbogățit fără just

temei prin folosirea în continuare a imobilului, întrucât de la data

expirării contractului imobilul a fost liber, nemaifiind ocupat de

către pârâtă, iar reclamantul nu a depus diligențe de a prelua acest

imobil la data încetării contractului de locațiune, astfel că nu

poate fi obligată pârâta la plata unei sume așa cum a solicitat

reclamantul cu titlu de daune interese.

Din această perspectivă nu

se poate dispune evacuarea pârâtei dintr-un spațiu pe care nu îl

folosește și nici nu poate fi obligată la plata lipsei de

folosință a imobilului. La fel nu poate fi instituit nici un drept de

retenție asupra imobilului, dreptul de retenție fiind o garanție

la îndemâna celui care are folosința imobilului – pentru recuperarea

creanței născute în legătură cu lucrul.

Reclamantul nefiind

îndreptățit la plata folosului de tras este de prisos a mai analiza

dacă o parte din acest folos este prescris prin raportarea la perioada în

care s-a născut și la momentul la care a fost solicitat.

Față de cele ce preced,

curtea de apel a respins apelul declarat de reclamantul Municipiul

Bistrița, prin primar, împotriva sentinței civile nr. 1308 din 9

decembrie 2008 pronunțată în dosarul nr. 2.666/112/2008 al

Tribunalului Bistrița-Năsăud, pe care a menținut-o în

întregime și a obligat reclamantul apelant să plătească intimatei

SC O. SRL Bistrița suma de 400 lei, cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva deciziei curții de

apel a declarat recurs reclamantul Municipiul Bistrița, prin primar,

întemeindu-se pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

și solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei atacate,

admiterea în întregime a apelului, modificarea în parte a sentinței

atacate, în sensul de a respinge în întregime acțiunea introductivă

și de a admite cererea reconvențională așa cum a fost

precizată.

Invocând incidența în

speță a condițiilor prevăzute de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., recurentul-reclamant arată următoarele:

Instanța de fond a admis în

întregime cererea reconvențională. Unul dintre petitele acesteia este

și instituirea unui drept de retenție asupra imobilului situat în municipiul

Bistrița obiect al litigiului. La acest capăt de cerere nu s-a

renuțat.

În motivare instanța de apel

reține că nu se impune instituirea unui drept de retenție. Luând

în considerare această motivație apelul trebuia admis și

sentința modificată în sensul respingerii cererii privind dreptul de

retenție.

În motivarea incidenței în

speță a condițiilor prevăzute de art. 304 pct. 9,

arată că:

Instanța de fond nu indică

nici un text de lege pe care își motivează sentința. În ceea ce

privește dreptul de retenție, imobilul este înscris în domeniul

public al municipiului Bistrița și nu poate face obiectul unui

asemenea drept, asemenea bunuri fiind inalienabile, insesizabile și nu pot

face obiectul executării silite.

În acest sens recurentul

precizează că a depus Hotărârea Consiliului local al

municipiului Bistrița nr. 149/2005 și invocă prevederile Legii nr.

213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia

- art. 11.

Instanțele statuează în

mod contradictoriu, astfel nu se poate admite în întregime cererea

reconvențională atâta vreme cât aceasta are și un capăt de

cerere subsidiar de instituire a dreptului de retenție.

În ceea ce privește

reținerea că sumele s-au prescris, aceasta este nelegală, astfel

în speță nu a operat prescripția, fiind incidente prevederile

Decretului nr. 167/1958 art. 16. De asemenea, este incident și art. 17

privind întreruperea prescripției. În ceea ce privește acțiunea

de fond, ea este o acțiune întemeiată pe principiul

îmbogățirii fără justă cauză admisibilă, iar

cererea reconvențională este neîntemeiată și prin prisma

prevederilor art. 1435 C. civ., respectiv chiriașul este

răspunzător de incendiu, dacă nu probează că incendiul

s-a întâmplat prin caz fortuit sau forță majoră, sau prin defect

de construcție, sau că focul a venit de la o casă vecină.

Or, în motivarea cererii reconvenționale se arată că asemenea

îmbunătățiri ar fi fost efectuate ca urmare a unui incendiu.

Recursul este fondat și va fi

admis potrivit considerentelor ce vor fi arătate în continuare.

Faptul că reclamantul în

preambulul recursului solicită admiterea recursului, modificarea deciziei

atacate, admiterea în întregime a apelului și apoi respingerea în

întregime a acțiunii și admiterea cererii reconvenționale este

în mod evident o greșeală de redactare, deoarece toată argumentația

recursului este în sensul solicitării admiterii recursului,

modificării sentinței, admiterii acțiunii principale precizate și

respingerii cererii reconvenționale – cum de altfel și

concluzionează recurentul în partea finală a recursului.

Pe fond, în ce privește

susținerea incidenței în cauză a dispozițiilor art. 304 pct.

7 C. proc. civ., motivul de recurs astfel formulat nu este întemeiat, întrucât

nu se constată o contradicție între dispozitivul și

considerentele deciziei recurate și nici ale sentinței

pronunțate de instanța de fond. De asemenea, nu se

regăsește niciun drept de retenție, instituit de tribunal, ca

instanță de fond, în favoarea pârâtei, iar faptul că s-a menționat

în dispozitiv că acțiunea a fost admisă, dar nu s-a consemnat expres

doar „în parte” nu este un motiv de natură să afecteze soluția

pronunțată, care altfel nu conține în sine nicio

contradicție, neputând fi considerat decât ca o omisiune în redactarea

dispozitivului, de natura unei erori materiale.

Recursul se constată a fi

întemeiat numai sub aspectul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În ce privește acțiunea

principală se reține că aceasta este întemeiată.

Astfel, se constată că, în

speță, contractul a încetat la data de 31 decembrie 1998 și

tacita relocațiune nu a operat deoarece părțile au

înlăturat caracterul dispozitiv al acestei norme juridice prin clauza

prevăzută la art. 16 alin. (4) din contract.

Pârâta datorează daune

interese, întrucât după expirarea termenului de închiriere, chiar

dacă nu a mai folosit spațiul, nu l-a predat reclamantului, aceasta

intenționând să-l cumpere, astfel cum rezultă din actele

dosarului.

Este însă întemeiată

excepția prescripției dreptului material la acțiune, cu privire

la sumele solicitate de reclamant pe perioada 1 ianuarie 1999 – 24 mai 2001,

cursul prescripției fiind întrerupt la data de 24 mai 2001, astfel cum

rezultă din procesul verbal de conciliere încheiat între părți –

pârâta recunoscând debitul restant și solicitând compensarea cu contravaloarea

lucrărilor efectuate la imobilul obiect al litigiului

[

art. 1, art. 3 și art. 16 lit.

a) din Decretul nr. 167/1958]. Drept urmare, pârâta datorează reclamantului

23.255 lei reprezentând daune interese.

În ce privește capătul de

cerere privind evacuarea pârâtei din spațiu se constată că a

rămas fără obiect, întrucât pârâta nu mai deține posesia spațiului

de mai mulți ani (dosar fond) și va fi respins în

consecință.

Față de faptul că

efectele contractului încheiat între părți a încetat la data de 31

decembrie 1998, prin ajungere la termen, cererea reconvențională formulată

de către pârâtă la 21 februarie 2006 se constată a fi

prescrisă.

Astfel fiind, se va admite recursul

declarat de reclamant, va fi modificată în tot decizia recurată, va

fi admis apelul formulat de reclamant și se va schimba în tot

sentința apelată.

Va fi admisă excepția

prescripției dreptului material la acțiune pentru sumele aferente

perioadei 1 ianuarie 1999 – 24 mai 2001.

Se va constata încetarea efectelor

contractului de închiriere din 14 octombrie 1998.

Se va respinge ca rămas

fără obiect capătul de cerere privitor la evacuarea pârâtei din

imobilul în litigiu.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

reclamantul Municipiul Bistrița, prin primar, împotriva deciziei civile nr.

22 din 24 februarie 2010 a Curții de Apel Cluj, secția comercială,

de contencios administrativ și fiscal. Modifică în tot decizia

recurată, admite apelul formulat de reclamantul Municipiul Bistrița,

prin primar, împotriva sentinței nr. 1308 din 9 decembrie 2008 a Tribunalului

Bistrița-Năsăud și schimbă în tot sentința

apelată.

Admite în parte acțiunea

principală și respinge în tot, ca prescrisă, cererea

reconvențională.

Admite excepția

prescripției dreptului material la acțiune pentru sumele aferente

perioadei 1 ianuarie 1999-24 mai 2001.

Constată încetarea efectelor

contractului de închiriere din 14 octombrie 1998.

Obligă pârâta la 23.255 lei

daune interese către reclamant.

Respinge ca rămas

fără obiect capătul de cerere privitor la evacuarea pârâtei din

imobilul în litigiu.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 13 octombrie 2010.