ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1468/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 24 iulie 2007 reclamanta SN T.F.M.C.F.R.M. SA , București, cheamă în judecată pe pârâta SC C.F.R.T. SA, București , solicitând instanței să dispună evacuarea acesteia din terminalul Baia Mare, precum și obligarea ei la despăgubiri în sumă de 115.225,8 lei reprezentând chirie restantă pe anul 2006 și primul trimestru 2007 și în continuare, până la executarea efectivă a hotărârii de evacuare, cu cheltuieli de judecată.

La 31 martie 2008 SC E. SA Otopeni, formulează cerere de intervenție accesorie în favoarea pârâtei al cărei acționar majoritar este, cerere admisă în principiu la 21 iulie 2008. La 9 octombrie 2008 reclamanta își precizează acțiunea în sensul că, față de încheierea la 1 august 2008 a unui nou contract de închiriere între părți pentru terminalul în litigiu, renunță la capătul de cerere privind evacuarea ca rămas fără obiect, menținând celelalte petite și indicând ca temei de drept dispozițiile art.998 C. civ.

Prin sentința civilă nr.122 din 19 ianuarie 2009 Tribunalul Maramureș, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, admite în parte acțiunea precizată formulată de reclamantă, obligă pârâta să plătească reclamantei suma de 69.947,70 lei reprezentând despăgubiri și suma de 3.566,72 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, respinge ca fără obiect petitul vizând evacuarea pârâtei din terminalul Baia Mare și dispune restituirea către pârâtă a sumei de 500 lei achitată cu titlu de avans onorariu expert.

Pentru a decide astfel instanța reține că, deși la 31 decembrie 2005 a expirat contractul de închiriere din 29 decembrie 2005, pârâta a rămas în continuare în posesia bunurilor închiriate, reclamanta permițând prelungirea contractului, în condițiile prevăzute de acesta, astfel că reclamanta este îndreptățită să primească pentru anul 2006 și primul trimestru al anului 2007 echivalentul chiriei restante, calculată conform art. 3 din contract, pentru mijloacele fixe, și potrivit Hotărârii Consiliului de Administrație al reclamantei din 12 aprilie 2004, pentru terenul incintă, sume corectate cu indicele de inflație și cu menținerea cotei de profit de 10%, acceptată de către pârâtă; mai reține instanța că, întrucât pe parcursul judecării cauzei, între părți s-a încheiat contractul de închiriere din 1 august 2008 a aceluiași terminal, petitul vizând evacuarea pârâtei a rămas fără obiect.

Prin decizia nr.118 din 3 iulie 2009 Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, admite apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței primei instanțe pe care o schimbă în parte, în sensul că admite acțiunea reclamantei și obligă pârâta să plătească reclamantei suma de 115.225,80 lei cu titlu de despăgubiri și 3.556,72 lei cheltuieli de judecată, menținând celelalte dispoziții ale sentinței și respingând apelurile formulate de pârâtă și de intervenientă împotriva aceleiași sentințe, cu 1.785,50 lei cheltuieli de judecată în apel în favoarea reclamantei apelante și în sarcina intimatelor.

Reține instanța, pentru a decide astfel, că la momentul încheierii contractului - pe termen de un an - părțile au exclus anticipat (art. 11) tacita relocațiune, prevăzând expres obligația locatarului ca, la expirarea termenului pentru care a fost încheiat contractul, fără o altă formalitate (art. 12), să elibereze bunul închiriat în termen de 15 zile, dispoziție față de care determinarea obligațiilor de plată pe care pârâta le are față de reclamantă nu se mai poate face în condițiile prevăzute în contract, pârâta datorând despăgubiri reprezentând echivalentul lipsei de folosință a bunurilor închiriate pentru anul 2006 și trimestrul I al anului 2007, suma solicitată de reclamantă fiind însă corect stabilită, fiind de esența răspunderii civile delictuale acoperirea integrală a prejudiciului, iar în prejudiciu se include și devalorizarea echivalentă cu rata inflației, cuantumul lipsei de folosință pentru terenul aferent terminalului fiind determinat cu luarea în considerare a prevederilor Hotărârii nr. 4 din 12 aprilie 2006 a Consiliului de administrație al reclamantei; mai reține instanța de apel că față de soluția dată de prima instanță cererii introductive pe fondul cauzei, soluția logică și firească referitoare la cererea de intervenție în interesul pârâtei este în sensul respingerii acestei cereri, soluție menținută și față de soluția de admitere a apelului reclamantei.

Împotriva deciziei de mai sus pârâta declară recurs solicitând, cu invocarea motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., admiterea acestuia, modificarea în tot a deciziei recurate și pe fond admiterea apelului său împotriva sentinței primei instanțe și obligarea sa la plata numai a sumei de 9.053,46 lei cu titlu de chirie și a sumei de 626 lei cu titlu de cheltuieli de judecată. În fundamentarea recursului său recurenta apreciază că instanța de fond și instanța de apel au soluționat litigiul fără a intra în cercetarea fondului, susținând că instanța de apel nu s-a pronunțat și cu privire la cererea de intervenție accesorie formulată în cauză, în dispozitivul hotărârii atacate menționându-se eronat că pârâta recurentă are calitatea de intervenientă accesorie.

Recurenta critică instanța de apel pentru a fi reținut greșit că ar fi obligată să plătească despăgubiri echivalente cu contravaloarea lipsei de folosință a terenului aferent terminalului din litigii, deși, prin contractul de vânzare cumpărare de acțiuni nr. 6515 din 14 decembrie 2004, recurenta dobândise în mod direct și nemijlocit dreptul de folosință asupra terenurilor pe care se află amplasate terminalele exploatate de aceasta la 14 decembrie 2004, inclusiv, deci, asupra terenului pe care se află terminalul Baia-Mare, recurenta recunoscând însă că, potrivit art. 7 lit. g) din contractul menționat, s-a obligat să plătească chirie pentru terenul în cauză până la majorarea capitalului social cu valoarea terenului pentru care a fost obținut certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor a SN T.F.M.C.F.R.M.

SA, cu începere de la data semnării contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni, dar în baza facturilor fiscale emise de reclamantă conform Legii nr. 571/2003, facturi neemise niciodată de aceasta, care - astfel - nu poate invoca în apărare propria culpă, contractul de locațiune din litigiu neprevăzând, de altfel, și chirie pentru teren. Recurenta mai critică instanța de apel și pentru a nu fi reținut că a intervenit tacita relocațiune, care se face în condițiile contractului de închiriere inițial, astfel că și chiria datorată trebuie stabilită conform prevederilor acestui contract și nu potrivit Hotărârii Consiliului de administrație a SN T.F.M.C.F.R.M. SA nr. 4 din 12 aprilie 2006, fiind incidente dispozițiile art. 1437 C. civ.

și ale art. 1452 C. civ., recurenta datorând doar suma de 9.053,46 lei, stabilită și în raportul de expertiză, ea neacceptând niciodată profitul de 10%, cum eronat a reținut instanța în absența oricărei probe în acest sens . Prin întâmpinarea depusă la dosar intimata reclamantă solicită respingerea recursului recurentei pârâte, cu cheltuieli de judecată. Din examinarea recursului recurentei pârâte prin prisma motivelor de nelegalitate invocate se constată că acesta nu este fondat.

Se constată în acest sens că, pe de o parte, prin dispozitivul deciziei recurate, ca și prin acela al sentinței primei instanțe, nu s-a făcut o confuzie între pârâta recurentă și intervenienta în interesul pârâtei, prin sentință prima instanță admițând în parte acțiunea precizată formulată de reclamantă împotriva pârâtei și a intervenientei accesorie, iar prin decizia recurată instanța de apel respingând - între altele - apelurile formulate de pârâtă și de intervenientă, iar, pe de altă parte, că în considerentele deciziei recurate instanța de control judiciar a examinat soluția de respingere implicită a cererii de intervenție în interesul pârâtei, dată de prima instanță, confirmând-o.

De altfel, cum intervenienta, al cărui apel împotriva sentinței instanței de fond a fost respins de către instanța de apel, nu a declarat recurs împotriva deciziei acestei instanțe, recurenta pârâtă nu justifică interes în a ataca ea menționata decizie cu privire la soluția de respingere a cererii de intervenție accesorie. Se reține, astfel, că nu sunt întemeiate criticile recurentei cu privire la faptul că decizia recurată nu ar cuprinde motivele respingerii cererii de intervenție accesorie.

Nici criticile referitoare la o greșită interpretare a actului dedus judecății, respectiv a contractului de închiriere din 29 decembrie 2005, nu sunt fondate și nu pot fi primite, întrucât instanța criticată, infirmând soluția primei instanțe, a reținut corect că menționatul contract a fost încheiat pe o perioadă de 12 luni, de la data de 1 ianuarie 2005 până la data de 31 decembrie 2005 (art. 2), că, potrivit art. 11 din contract, tacita relocațiune nu operează, contractul încetând de drept la expirarea perioadei pentru care a fost încheiat (art. 13 lit. a)), astfel că în mod judicios instanța de apel a stabilit că folosirea în continuare de către recurentă, după data de 31 decembrie 2005 a bunurilor închiriate, antrenează obligația fostului locatar, recurenta pârâtă, la plata de despăgubiri în cuantum egal cu valoarea lipsei de folosință a respectivelor bunuri, calculată în temeiul răspunderii delictuale și nu conform contractului, care nu s-a prelungit după data menționată.

De esența răspunderii civile delictuale fiind acoperirea integrală a prejudiciului cauzat, în mod judicios a apreciat instanța de apel că acesta urmează a include și lipsa de folosință a terenului aferent terminalului din litigiu, ca și actualizarea sumelor cu rata inflației și acoperirea profitului de 10%, avut în vedere, de altfel, așa cum reține instanța de apel, și de raportul expertizei administrate de instanța de fond, instanța criticată făcând o corectă aplicare a legii, respectiv a dispozițiilor art. 998 C. civ., invocate de reclamanta intimată în precizarea la acțiunea introductivă, în cauză nefiind incidente dispozițiile art. 1437 și ale art. 1452 C. civ. cum neîntemeiat susține recurenta pârâtă și eronat a reținut și prima instanță.

Referirea recurentei la contractul de vânzare - cumpărare de acțiuni din 14 decembrie 2004 este neîntemeiată întrucât acesta nu are legătură cu cauza și nu a fost avut în vedere de instanța criticată, care a stabilit în mod judicios că, atâta vreme cât recurenta pârâtă a continuat să folosească și terminalul din litigiu și terenul aferent acestuia, teren nedovedit de către recurentă ca aflându-se în proprietatea sa, aceasta neexistând vreun titlu de proprietate în acest sens, despăgubirile pentru lipsa de folosință datorate intimatei reclamante cuprind și lipsa de folosință a terenului în cauză, despăgubirile fiind determinate corect prin raportare și la Hotărârea nr. 4 din 12 aprilie 2006 a Consiliului de administrație al reclamantei și nu la o chirie stabilită contractual.

Față de cele de mai sus, criticile avansate de recurentă fiind neîntemeiate, iar decizia recurată fiind legală și temeinică, aplicându-se dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul declarat de recurentă urmează a fi respins ca nefondat. Față de dispozițiile art. 274 C. proc. civ., recurenta pârâtă căzută în pretenții ar putea fi obligată la plata de cheltuieli de judecată, cum intimata reclamantă a cerut prin întâmpinare depusă la dosar, dar pe care nu a înțeles să le dovedească, astfel că cererea sa urmează a fi respinsă ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâta SC C.F.R.T. SA București împotriva deciziei civile nr. 118 din 3 iulie 2009 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Respinge ca nefondată cererea formulată de reclamanta SN T.F.M.C.F.R.M. SA Cluj-Napoca privind acordarea cheltuielilor de judecată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 aprilie 2010.