ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1468/2010

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea

înregistrată la data de 24 iulie 2007

reclamanta

SN T.F.M.C.F.R.M. SA

, București,

cheamă în judecată

pe pârâta

SC C.F.R.T.

SA, București

,

solicitând instanței să dispună evacuarea acesteia din terminalul Baia Mare,

precum și obligarea ei la despăgubiri în sumă de

115.225,8 lei reprezentând chirie

restantă pe anul 2006 și primul trimestru 2007 și în continuare, până la

executarea efectivă a hotărârii de evacuare, cu

cheltuieli de judecată.

La 31 martie 2008

SC E. SA Otopeni,

formulează cerere de intervenție accesorie în favoarea pârâtei al cărei

acționar majoritar este, cerere admisă în principiu la 21 iulie 2008.

La 9 octombrie 2008 reclamanta își

precizează acțiunea în sensul că, față de încheierea la 1 august 2008 a unui

nou contract de închiriere între părți pentru terminalul în litigiu, renunță la

capătul de cerere

privind

evacuarea ca rămas fără obiect, menținând celelalte petite și indicând ca temei

de drept dispozițiile art.998 C. civ.

Prin sentința civilă

nr.122 din 19 ianuarie 2009 Tribunalul Maramureș, secția comercială, de

contencios administrativ și fiscal, admite în parte acțiunea precizată

formulată de reclamantă, obligă pârâta să plătească reclamantei suma de

69.947,70 lei reprezentând despăgubiri și suma de 3.566,72 lei cu titlu de

cheltuieli de judecată, respinge ca fără obiect petitul vizând evacuarea

pârâtei din terminalul Baia Mare și dispune restituirea către pârâtă a sumei de

500 lei achitată cu titlu de avans onorariu expert.

Pentru a decide

astfel instanța reține că, deși la 31 decembrie 2005 a expirat contractul de

închiriere din 29 decembrie 2005, pârâta a rămas în continuare în posesia

bunurilor închiriate, reclamanta permițând prelungirea contractului, în

condițiile prevăzute de acesta, astfel că reclamanta este îndreptățită să primească

pentru anul 2006 și primul trimestru al anului 2007 echivalentul chiriei

restante, calculată conform art. 3 din contract, pentru mijloacele fixe, și

potrivit Hotărârii Consiliului de Administrație al reclamantei din 12 aprilie

2004, pentru terenul incintă, sume corectate cu indicele de inflație și cu

menținerea cotei de profit de 10%, acceptată de către pârâtă; mai reține

instanța că, întrucât pe parcursul judecării cauzei, între părți s-a încheiat

contractul de închiriere din 1 august 2008 a aceluiași terminal, petitul vizând

evacuarea pârâtei a rămas fără obiect.

Prin decizia nr.118 din 3 iulie 2009

Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal,

admite apelul

declarat de reclamantă împotriva sentinței primei instanțe pe care o schimbă în

parte, în sensul că admite acțiunea reclamantei și obligă pârâta să plătească

reclamantei suma de 115.225,80 lei cu titlu de despăgubiri și 3.556,72 lei

cheltuieli de judecată, menținând celelalte dispoziții ale sentinței și

respingând apelurile formulate de pârâtă și de intervenientă împotriva

aceleiași sentințe, cu 1.785,50 lei cheltuieli de judecată

în apel în favoarea

reclamantei apelante și în sarcina intimatelor.

Reține instanța,

pentru a decide astfel, că la momentul încheierii contractului - pe termen de

un an - părțile au exclus anticipat (art. 11) tacita relocațiune, prevăzând

expres obligația locatarului ca, la expirarea termenului pentru care a fost

încheiat contractul, fără o altă formalitate (art. 12), să elibereze bunul închiriat

în termen de 15 zile, dispoziție față de care determinarea obligațiilor de

plată pe care pârâta le are față de reclamantă nu se mai poate face în

condițiile prevăzute în contract, pârâta datorând despăgubiri reprezentând

echivalentul lipsei de folosință a bunurilor închiriate pentru anul 2006 și

trimestrul I al anului 2007, suma solicitată de reclamantă fiind însă corect

stabilită, fiind de esența răspunderii civile delictuale acoperirea integrală a

prejudiciului, iar în prejudiciu se include și devalorizarea echivalentă cu

rata inflației, cuantumul lipsei de folosință pentru terenul aferent

terminalului fiind determinat cu luarea în considerare a prevederilor Hotărârii

nr. 4 din 12 aprilie 2006 a Consiliului de administrație al reclamantei; mai

reține instanța de apel că față de soluția dată de prima instanță cererii

introductive pe fondul cauzei, soluția logică și firească referitoare la

cererea de intervenție în interesul pârâtei este în sensul respingerii acestei

cereri, soluție menținută și față de soluția de admitere a apelului

reclamantei.

Împotriva deciziei de mai sus pârâta

declară recurs solicitând, cu invocarea motivelor de nelegalitate prevăzute de

art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., admiterea acestuia, modificarea în tot a

deciziei recurate și pe fond admiterea apelului său împotriva sentinței primei

instanțe și obligarea sa la plata numai a sumei de 9.053,46 lei cu titlu de

chirie și a sumei de 626 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

În fundamentarea recursului său

recurenta apreciază că instanța de fond și instanța de apel au soluționat

litigiul fără a intra în cercetarea fondului, susținând că instanța de apel nu

s-a pronunțat și cu privire la cererea de intervenție accesorie formulată în

cauză, în dispozitivul

hotărârii

atacate menționându-se eronat că pârâta recurentă are calitatea de

intervenientă accesorie.

Recurenta critică

instanța de apel pentru a fi reținut greșit că ar fi obligată să plătească

despăgubiri echivalente cu contravaloarea lipsei de folosință a terenului

aferent terminalului din litigii, deși, prin contractul de vânzare cumpărare de

acțiuni nr. 6515 din 14 decembrie 2004, recurenta dobândise în mod direct și

nemijlocit dreptul de folosință asupra terenurilor pe care se află amplasate

terminalele exploatate de aceasta la 14 decembrie 2004, inclusiv, deci, asupra

terenului pe care se află terminalul Baia-Mare, recurenta recunoscând însă că,

potrivit art. 7 lit. g) din contractul menționat, s-a obligat să plătească

chirie pentru terenul în cauză până la majorarea capitalului social cu valoarea

terenului pentru care a fost obținut certificatul de atestare a dreptului de

proprietate asupra terenurilor a SN T.F.M.C.F.R.M. SA, cu începere de la data

semnării contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni, dar în baza facturilor

fiscale emise de reclamantă conform Legii nr. 571/2003, facturi neemise

niciodată de aceasta, care - astfel - nu poate invoca în apărare propria culpă,

contractul de locațiune din litigiu neprevăzând, de altfel, și chirie pentru

teren.

Recurenta mai critică

instanța de apel și pentru a nu fi reținut că a intervenit tacita relocațiune,

care se face în condițiile contractului de închiriere inițial, astfel că și

chiria datorată trebuie stabilită conform prevederilor acestui contract și nu

potrivit Hotărârii Consiliului de administrație a

SN T.F.M.C.F.R.M. SA

nr. 4 din 12 aprilie

2006, fiind incidente dispozițiile art. 1437

C. civ. și ale art. 1452 C. civ., recurenta

datorând doar suma de 9.053,46 lei, stabilită și în raportul de expertiză, ea

neacceptând niciodată profitul de 10%, cum eronat a reținut instanța în absența

oricărei probe în acest sens

.

Prin întâmpinarea

depusă la dosar intimata reclamantă solicită respingerea recursului recurentei

pârâte, cu cheltuieli de judecată.

Din examinarea

recursului recurentei pârâte prin prisma motivelor de nelegalitate invocate se

constată că acesta nu este fondat.

Se constată în acest

sens că, pe de o parte, prin dispozitivul deciziei recurate, ca și prin acela

al sentinței primei instanțe, nu s-a făcut o confuzie între pârâta recurentă și

intervenienta în interesul pârâtei, prin sentință prima instanță admițând în

parte acțiunea precizată formulată de reclamantă împotriva pârâtei și a

intervenientei accesorie, iar prin decizia recurată instanța de apel respingând

- între altele - apelurile formulate de pârâtă și de intervenientă, iar, pe de

altă parte, că în considerentele deciziei recurate instanța de control judiciar

a examinat soluția de respingere implicită a cererii de intervenție în

interesul pârâtei, dată de prima instanță, confirmând-o. De altfel, cum

intervenienta, al cărui apel împotriva sentinței instanței de fond a fost

respins de către instanța de apel, nu a declarat recurs împotriva deciziei

acestei instanțe, recurenta pârâtă nu justifică interes în a ataca ea

menționata decizie cu privire la soluția de respingere a cererii de intervenție

accesorie. Se reține, astfel, că nu sunt întemeiate criticile recurentei cu

privire la faptul că decizia recurată nu ar cuprinde motivele respingerii

cererii de intervenție accesorie.

Nici criticile

referitoare la o greșită interpretare a actului dedus judecății, respectiv a

contractului de închiriere din 29 decembrie 2005, nu sunt fondate și nu pot fi

primite, întrucât instanța criticată, infirmând soluția primei instanțe, a

reținut corect că menționatul contract a fost încheiat pe o perioadă de 12

luni, de la data de 1 ianuarie 2005 până la data de 31 decembrie 2005 (art. 2),

că, potrivit art. 11 din contract, tacita relocațiune nu operează, contractul

încetând de drept la expirarea perioadei pentru care a fost încheiat (art. 13

lit. a)), astfel că în mod judicios instanța de apel a stabilit că folosirea în

continuare de către recurentă, după data de 31 decembrie 2005 a bunurilor

închiriate, antrenează obligația fostului locatar, recurenta pârâtă, la plata

de despăgubiri în cuantum egal cu valoarea lipsei de folosință a respectivelor

bunuri, calculată în temeiul răspunderii delictuale și nu conform contractului,

care nu s-a prelungit după data menționată.

De esența răspunderii

civile delictuale fiind acoperirea integrală a prejudiciului cauzat, în mod

judicios a apreciat instanța de apel că acesta urmează a include și lipsa de folosință

a terenului aferent terminalului din litigiu, ca și actualizarea sumelor cu

rata inflației și acoperirea profitului de 10%, avut în vedere, de altfel, așa

cum reține instanța de apel, și de raportul expertizei administrate de instanța

de fond, instanța criticată făcând o corectă aplicare a legii, respectiv a

dispozițiilor art. 998

C.

civ., invocate de reclamanta intimată în precizarea la acțiunea introductivă,

în cauză nefiind incidente

dispozițiile art. 1437 și ale art. 1452

C. civ. cum neîntemeiat

susține recurenta pârâtă și eronat a reținut și prima instanță.

Referirea recurentei

la

contractul

de vânzare - cumpărare de acțiuni din 14 decembrie 2004 este neîntemeiată

întrucât acesta nu are legătură cu cauza și nu a fost avut în vedere de

instanța criticată, care a stabilit în mod judicios că, atâta vreme cât

recurenta pârâtă a continuat să folosească și terminalul din litigiu și terenul

aferent acestuia, teren nedovedit de către recurentă ca aflându-se în

proprietatea sa, aceasta neexistând vreun titlu de proprietate în acest sens,

despăgubirile pentru lipsa de folosință datorate intimatei reclamante cuprind

și lipsa de folosință a terenului în cauză, despăgubirile fiind determinate

corect prin raportare și la Hotărârea nr. 4 din 12 aprilie 2006 a Consiliului

de administrație al reclamantei și nu la o chirie stabilită contractual.

Față de cele de mai

sus, criticile avansate de recurentă fiind neîntemeiate, iar decizia recurată

fiind legală și temeinică, aplicându-se dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc.

civ. recursul declarat de recurentă urmează a fi respins ca nefondat.

Față de dispozițiile

art. 274 C. proc. civ., recurenta pârâtă căzută în pretenții ar putea fi

obligată la plata de

cheltuieli de

judecată, cum intimata reclamantă a cerut prin întâmpinare depusă la dosar, dar

pe care nu a înțeles să le dovedească, astfel că cererea sa urmează a fi

respinsă ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de pârâta SC C.F.R.T. SA București împotriva deciziei civile nr. 118

din 3 iulie 2009 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ

și fiscal, ca nefondat.

Respinge ca nefondată

cererea formulată de reclamanta

SN T.F.M.C.F.R.M. SA

Cluj-Napoca privind

acordarea cheltuielilor de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 29 aprilie 2010.