ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 345/2011
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 345/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)
Asupra contestației în anulare de
față;
Din examinarea lucrărilor din dosar
constată următoarele:
Prin
sentința nr. 483 din 4 martie 2008, Tribunalul Comercial Cluj a respins
excepția invocată de SC C.F.R.T. SA București, privind necompetența materială a
instanței, precum și excepția inadmisibilității acțiunii.
Acțiunea reclamantei SN T.F.M.C.F.R.
SA Cluj-Napoca a fost admisă în parte, dispunându-se evacuarea pârâtei SC C.F.R.T.
SA București din spațiile cu caracter lucrativ și administrativ menționate în
anexa 1A la contractul de închiriere din 29 decembrie 2005 spații situate în
terminalul Cluj și Agenția T.C. Cluj.
De asemenea, pârâta a fost obligată să
plătească reclamantei suma de 1.113.742,47 RON despăgubiri pentru perioada 1
ianuarie 2005 - 31 martie 2007.
Apelul declarat de pârâtă împotriva sentinței
a fost admis în parte prin decizia nr. 194 din 21 octombrie 2008 a Curții de Apel
Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, care a schimbat
sentința în parte, în sensul că s-a luat act de renunțarea reclamantei la petitul
privind evacuarea pârâtei, menținându-se restul dispozițiilor sentinței.
Prin aceeași decizie au fost respinse excepțiile
necompetenței materiale și a prematuritătii acțiunii.
Pentru a pronunța această decizie, instanța
de apel a avut în vedere precizările depuse de intimata-reclamantă potrivit cărora
a înțeles să-și mențină doar pretențiile privind plata despăgubirilor și să renunțe
la cererea privind evacuarea pârâtei.
Referitor la excepția necompetenței materiale
a instanței s-a considerat că este nefondată deoarece pretențiile deduse judecății
derivă dintr-un contract de închiriere derulat între părți, contract care nu conține
o clauză compromisorie, având incidență prevederile art. 17 din contract raportate
la cele ale art. 10 pct. 2 C. proc. civ..
De asemenea, s-a reținut, că reclamanta
a respectat prevederile art. 720 C. proc. civ., iar faptul că ulterior concilierii
directe, prin acțiune reclamanta și-a majorat pretențiile nu are relevanță sub aspectul
valabilității procedurii concilierii prealabile directe.
Cu privire la cuantumul despăgubirilor
datorate cu titlu de chirie s-a constatat că instanța a avut în vedere prevederile
contractuale existente între părți și Hotărârea nr. 4 din 12 aprilie 2006 prin care
s-a aprobat reactualizarea tarifelor de închiriere pentru spațiile aparținând reclamantei.
Împotriva deciziei a declarat recurs reclamanta,
care a invocat motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc.
civ., în susținerea cărora a arătat următoarele:
Excepția de necompetență generală a instanțelor
de judecată a fost greșit soluționată, în condițiile în care - la data sesizării
instanței -contractul părților expirase, iar singurul act în vigoare era Convenția
nr. 2.4 a/117/2002, care reglementa toate relațiile dintre părți, deci și modalitatea
de plată a chiriei.
Excepția prematuritătii acțiunii trebuia
să fie admisă, în condițiile în care convocarea la reziliere s-a realizat pentru
o sumă mai mică decât cea care a format obiectul acțiunii.
Ambele instanțe au soluționat litigiul
fără a se intra în cercetarea fondului, în condițiile în care sumele solicitate
au fost contestate, arătându-se că toate calculele sunt greșite.
A susținut că din tabelele anexate la cererea
introductivă s-a calculat cuantumul chiriei pentru mai multe locații în timp ce
litigiul privește doar bunurile situate în locația Cluj.
De asemenea, Hotărârea nr. 4 din 12 aprilie
2006 nu a fost depusă la instanța fondului și nu i-a fost comunicată astfel că nu
și-a putut efectua apărările necesare.
Suma datorată, a susținut recurenta, este
mult mai mică decât cea acordată de instanță.
Recurenta a arătat că în cauză a operat
tacita relocațiune câtă vreme a fost lăsată să folosească bunurile și a emis facturi
conform contractului, astfel că valoarea chiriei nu putea fi majorată.
Prin decizia nr. 468 din 9 februarie 2010,
Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială, a respins ca nefondat recursul
declarat de pârâta SC C.F.R.T. SA București împotriva deciziei nr. 194 din 21 octombrie
2008 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal.
În motivarea acestei soluții, instanța
de recurs a reținut următoarele:
În ce privește soluția dată de instanțele
anterioare excepției de necompetență a .instanțelor judecătorești în soluționarea
litigiului a constatat că ambele instanțe au apreciat corect că, în contextul în
care raporturile juridice dintre părți derivă din contractul de locațiune din
29 decembrie 2005 sunt incidente prevederile art. 17 din contract.
Astfel, potrivit prevederilor menționate,
părțile au convenit că litigiile de orice fel izvorâte din convenție sunt de competența
instanțelor de drept comun.
Cum, potrivit dispozițiilor art. 10
pct. 2 C. proc. civ., în cererile ce izvorăsc dintr-un raport de locațiune a unui
imobil, competența aparține instanței de la locul unde se află imobilul, în mod
corect s-a stabilit competența în favoarea Tribunalului Comercial Cluj.
Ambele instanțe au statuat corect că prin
convenție părțile nu au inserat o clauză compromisorie așa cum au procedat în cazul
Convenției cadrul nr. 2.4 a/117/2002 care reglementează activitatea de transport
combinat cale ferată - șosea.
Instanța de recurs, a constatat că nici
critica privind greșita soluționare a excepției prematurității acțiunii nu poate
fi primită deoarece reclamanta a respectat prevederile art. 720 C. proc. civ. privind
concilierea directă prealabilă prin efectuarea procedurii;
De altfel, recurenta nu a contestat că
nu s-ar fi efectuat procedura, ci doar faptul că valoarea pretențiilor solicitate
în instanță este mai mare decât cea care a făcut obiectul concilierii, situație
ce nu are relevanță în condițiile în care niciuna din sume nu a fost recunoscută.
În ce privește cuantumul datorat stabilit
de instanțe ca valoare pentru lipsa de folosință a activelor închiriate, cuantum
contestat de recurentă, Înalta Curte a constatat că nu poate face obiectul analizei
în această fază procesuală pentru că s-ar impune aprecieri asupra probelor administrate
în cauză, ceea ce ar contraveni prevederilor art. 304 C. proc. civ. care limitează
controlul judiciar al instanței de recurs doar la aspectele de nelegalitate așa
cum ele sunt reglementate la pct. 1-9 ale textului menționat.
În fine, a arătat că așa cum au stabilit
instanțele în fond și în apel, pârâta datorează despăgubiri constând în contravaloarea
lipsei de folosință a activelor, pentru perioada în care le-a folosit fără titlu,
neputându-se primi critica recurentei potrivit cu care cauza nu ar fi fost soluționată
în fond.
Împotriva deciziei nr. 468 din 9 februarie
2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială, a formulat
contestație în anulare pârâta-recurentă SC C.F.R.T. SA Otopeni, întemeindu-se pe
dispozițiile art. 318 C. proc. civ. și solicitând admiterea acesteia, anularea deciziei
contestate și admiterea recursului său.
În motivarea contestației, contestatoarea
arată că atât Înalta Curte de Casație și Justiție cât și celelalte două instanțe
care s-au pronunțat în cauză au rămas pasive la obligația lor de a analiza și soluționa
fiecare pretenție dedusă judecății, iar argumentele oferite de acestea sunt criticabile.
Susține că instanțele de fond și de apel
au soluționat eronat litigiul fără a intra în cercetarea fondului și fără a dispune
administrarea probei cu expertiza contabilă, pe care o consideră pertinentă, concludentă
și utilă cauzei, deoarece:
Din tabelele anexate la cererea introductivă
de instanță de către intimata-reclamantă, pentru justificarea calculului sumei de
1.113.742,47 RON, rezultă că, pentru anul întreg 2006 și primul trimestru din 2007,
societatea sa datorează pentru locația din Cluj - (Arum și Cluj Nord - Est) suma
de 395.742,45 RON și nu 1.113.742,47 RON.
De asemenea, instanțele nu au observat
Calculele chiriei datorate de către C.F.R.T.-terminal Cluj pe anii 2006 și 2007
existent la dosar, precum și faptul că suma solicitată prin cererea de chemare în
judecată cu titlu de despăgubiri 1.113.742,47 RON cuprinde calculul chiriei și pentru
terminalele din Baia Mare, Oradea, Zalău și Turda, nu numai chiria aferentă terminalului
din Cluj (Arum și Cluj Nord-Est).
În fine, consideră că societatea sa pentru
perioada 01 ianuarie 2006 - 31 decembrie 2006 și primul trimestru din 2007, pentru
folosința bunurilor din locația Cluj (Arum și Cluj Nord-Est) datorează intimatei-reclamante
suma de 21.178 RON, ce a fost calculată de ea potrivit art. 3 din contractul de
închiriere din 29 decembrie 2005 și dispozițiilor convenției nr. 2.4.a/117/2002.
Asupra contestației în anulare astfel formulată
Înalta Curte constată următoarele:
Referitor la excepția inadmisibilității
contestației în anulare, formulate de intimata SN T.F.M.C.F.R. SA, instanța, examinând-o
apreciază că nu este întemeiată și o respinge ca atare.
În ceea ce privește contestația în anulare
promovată de SC C.F.R.T. SA, pe fondul cererii, analizând susținerile contestatoarei,
constată că nu sunt întemeiate pentru considerentele ce vor fi arătat în continuare:
Motivul de contestație prevăzut de
art. 318 (1) teza 1 C. proc. civ., în sensul că dezlegarea dată pricinii de către
instanța de recurs este rezultatul unei erori materiale are în vedere erori materiale
evidente în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului cum ar fi: respingerea
greșită a unui recurs ca tardiv, anularea greșită ca netimbrat sau ca făcut de un
mandatar fără calitate și altele asemănătoare, pentru verificarea cărora nu este
necesară reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor.
Fiind vorba de un text de excepție, noțiunea
de greșeală materială nu trebuie interpretata extensiv și, drept urmare, pe această
cale nu pot fi valorificate greșeli de judecată sau orice alte erori care să determine
o reanalizare și reapreciere a probelor administrate în cauză.
Or, în speță, se constată că toate susținerile
contestatoarei,- respectiv faptul că nu a fost analizată și soluționată fiecare
pretenție punându-se în valoare rolul activ al instanței, că instanțele nu au intrat
în fondul cauzei și că eronat instanța de recurs nu a dispus administrarea probei
cu expertiza contabilă, admițând recursul și trimițând cauza spre rejudecare, atât
timp cât din actele existente la dosar rezultă că se impune acest lucru,- țin în
mod evident de administrarea probelor și analizarea cauzei pe fond, reprezentând
chestiunea de judecată ce nu pot fi supuse examinării instanței, prin formularea
prezentei căi de atac.
Motivul de contestație prevăzut de
art. 318 alin. (1) teza 2 C. proc. civ. ce are în vedere omisiunea cercetării din
greșeală a vreunuia din motivele de modificare sau casare, în situația respingerii
sau admiterii numai în parte a recursului nu se regăsește nici el în susținerile
contestatoarei, de vreme ce se constată că instanța de recurs, respingând ca nefondat
recursul pârâtei, prezenta contestatoare, a analizat și respins argumentat fiecare
dintre motivele de recurs formulate de recurenta-pârâtă, concluzionând că a face
aprecieri asupra probelor administrate ar contraveni prevederilor art. 304 pct.
1-9 C. proc. civ., care limitează controlul instanței de recurs doar la aspecte
de nelegalitate.
În fine, instanța de recurs a confirmat
prin respingerea recursului, soluția pronunțată de celelalte două instanțe care
s-au pronunțat în cauză,- de fond și de apel - în sensul că pârâta datorează despăgubiri
constând în contravaloarea lipsei de folosință a activelor, pentru perioada în care
le-a folosit fără titlu, neputându-se reține critica recurentei-pârâte conform căreia
nu a fost soluționat fondul cauzei.
În consecință, față de cele mai sus arătate,
contestația în anulare formulată de contestatoarea SC
C.F.R.T. SA se va respinge ca nefondată,
nefiind îndeplinite niciuna din cerințele art. 318 C. proc. civ., invocat de contestatoare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge contestația în anulare formulată
de contestatoarea SC C.F.R.T. SA București împotriva deciziei nr. 468 din 9 februarie
2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială.
Irevocabilă.
Pronunțată
în ședință publică, astăzi 26 ianuarie 2011.