ÎNAPOI LA REZULTATE Înalta Curte de Casație și Justiție
Sursă originală
ÎCCJ 26.01.2011

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 345/2011

HOTĂRÂRE
26.01.2011
CAMERĂ
civil_2
Citează această cauză
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 345/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra contestației în anulare de

față;

Din examinarea lucrărilor din dosar

constată următoarele:

Prin

sentința nr. 483 din 4 martie 2008, Tribunalul Comercial Cluj a respins

excepția invocată de SC C.F.R.T. SA București, privind necompetența materială a

instanței, precum și excepția inadmisibilității acțiunii.

Acțiunea reclamantei SN T.F.M.C.F.R.

SA Cluj-Napoca a fost admisă în parte, dispunându-se evacuarea pârâtei SC C.F.R.T.

SA București din spațiile cu caracter lucrativ și administrativ menționate în

anexa 1A la contractul de închiriere din 29 decembrie 2005 spații situate în

terminalul Cluj și Agenția T.C. Cluj.

De asemenea, pârâta a fost obligată să

plătească reclamantei suma de 1.113.742,47 RON despăgubiri pentru perioada 1

ianuarie 2005 - 31 martie 2007.

Apelul declarat de pârâtă împotriva sentinței

a fost admis în parte prin decizia nr. 194 din 21 octombrie 2008 a Curții de Apel

Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, care a schimbat

sentința în parte, în sensul că s-a luat act de renunțarea reclamantei la petitul

privind evacuarea pârâtei, menținându-se restul dispozițiilor sentinței.

Prin aceeași decizie au fost respinse excepțiile

necompetenței materiale și a prematuritătii acțiunii.

Pentru a pronunța această decizie, instanța

de apel a avut în vedere precizările depuse de intimata-reclamantă potrivit cărora

a înțeles să-și mențină doar pretențiile privind plata despăgubirilor și să renunțe

la cererea privind evacuarea pârâtei.

Referitor la excepția necompetenței materiale

a instanței s-a considerat că este nefondată deoarece pretențiile deduse judecății

derivă dintr-un contract de închiriere derulat între părți, contract care nu conține

o clauză compromisorie, având incidență prevederile art. 17 din contract raportate

la cele ale art. 10 pct. 2 C. proc. civ..

De asemenea, s-a reținut, că reclamanta

a respectat prevederile art. 720 C. proc. civ., iar faptul că ulterior concilierii

directe, prin acțiune reclamanta și-a majorat pretențiile nu are relevanță sub aspectul

valabilității procedurii concilierii prealabile directe.

Cu privire la cuantumul despăgubirilor

datorate cu titlu de chirie s-a constatat că instanța a avut în vedere prevederile

contractuale existente între părți și Hotărârea nr. 4 din 12 aprilie 2006 prin care

s-a aprobat reactualizarea tarifelor de închiriere pentru spațiile aparținând reclamantei.

Împotriva deciziei a declarat recurs reclamanta,

care a invocat motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc.

civ., în susținerea cărora a arătat următoarele:

Excepția de necompetență generală a instanțelor

de judecată a fost greșit soluționată, în condițiile în care - la data sesizării

instanței -contractul părților expirase, iar singurul act în vigoare era Convenția

nr. 2.4 a/117/2002, care reglementa toate relațiile dintre părți, deci și modalitatea

de plată a chiriei.

Excepția prematuritătii acțiunii trebuia

să fie admisă, în condițiile în care convocarea la reziliere s-a realizat pentru

o sumă mai mică decât cea care a format obiectul acțiunii.

Ambele instanțe au soluționat litigiul

fără a se intra în cercetarea fondului, în condițiile în care sumele solicitate

au fost contestate, arătându-se că toate calculele sunt greșite.

A susținut că din tabelele anexate la cererea

introductivă s-a calculat cuantumul chiriei pentru mai multe locații în timp ce

litigiul privește doar bunurile situate în locația Cluj.

De asemenea, Hotărârea nr. 4 din 12 aprilie

2006 nu a fost depusă la instanța fondului și nu i-a fost comunicată astfel că nu

și-a putut efectua apărările necesare.

Suma datorată, a susținut recurenta, este

mult mai mică decât cea acordată de instanță.

Recurenta a arătat că în cauză a operat

tacita relocațiune câtă vreme a fost lăsată să folosească bunurile și a emis facturi

conform contractului, astfel că valoarea chiriei nu putea fi majorată.

Prin decizia nr. 468 din 9 februarie 2010,

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială, a respins ca nefondat recursul

declarat de pârâta SC C.F.R.T. SA București împotriva deciziei nr. 194 din 21 octombrie

2008 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal.

În motivarea acestei soluții, instanța

de recurs a reținut următoarele:

În ce privește soluția dată de instanțele

anterioare excepției de necompetență a .instanțelor judecătorești în soluționarea

litigiului a constatat că ambele instanțe au apreciat corect că, în contextul în

care raporturile juridice dintre părți derivă din contractul de locațiune din

29 decembrie 2005 sunt incidente prevederile art. 17 din contract.

Astfel, potrivit prevederilor menționate,

părțile au convenit că litigiile de orice fel izvorâte din convenție sunt de competența

instanțelor de drept comun.

Cum, potrivit dispozițiilor art. 10

pct. 2 C. proc. civ., în cererile ce izvorăsc dintr-un raport de locațiune a unui

imobil, competența aparține instanței de la locul unde se află imobilul, în mod

corect s-a stabilit competența în favoarea Tribunalului Comercial Cluj.

Ambele instanțe au statuat corect că prin

convenție părțile nu au inserat o clauză compromisorie așa cum au procedat în cazul

Convenției cadrul nr. 2.4 a/117/2002 care reglementează activitatea de transport

combinat cale ferată - șosea.

Instanța de recurs, a constatat că nici

critica privind greșita soluționare a excepției prematurității acțiunii nu poate

fi primită deoarece reclamanta a respectat prevederile art. 720 C. proc. civ. privind

concilierea directă prealabilă prin efectuarea procedurii;

De altfel, recurenta nu a contestat că

nu s-ar fi efectuat procedura, ci doar faptul că valoarea pretențiilor solicitate

în instanță este mai mare decât cea care a făcut obiectul concilierii, situație

ce nu are relevanță în condițiile în care niciuna din sume nu a fost recunoscută.

În ce privește cuantumul datorat stabilit

de instanțe ca valoare pentru lipsa de folosință a activelor închiriate, cuantum

contestat de recurentă, Înalta Curte a constatat că nu poate face obiectul analizei

în această fază procesuală pentru că s-ar impune aprecieri asupra probelor administrate

în cauză, ceea ce ar contraveni prevederilor art. 304 C. proc. civ. care limitează

controlul judiciar al instanței de recurs doar la aspectele de nelegalitate așa

cum ele sunt reglementate la pct. 1-9 ale textului menționat.

În fine, a arătat că așa cum au stabilit

instanțele în fond și în apel, pârâta datorează despăgubiri constând în contravaloarea

lipsei de folosință a activelor, pentru perioada în care le-a folosit fără titlu,

neputându-se primi critica recurentei potrivit cu care cauza nu ar fi fost soluționată

în fond.

Împotriva deciziei nr. 468 din 9 februarie

2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială, a formulat

contestație în anulare pârâta-recurentă SC C.F.R.T. SA Otopeni, întemeindu-se pe

dispozițiile art. 318 C. proc. civ. și solicitând admiterea acesteia, anularea deciziei

contestate și admiterea recursului său.

În motivarea contestației, contestatoarea

arată că atât Înalta Curte de Casație și Justiție cât și celelalte două instanțe

care s-au pronunțat în cauză au rămas pasive la obligația lor de a analiza și soluționa

fiecare pretenție dedusă judecății, iar argumentele oferite de acestea sunt criticabile.

Susține că instanțele de fond și de apel

au soluționat eronat litigiul fără a intra în cercetarea fondului și fără a dispune

administrarea probei cu expertiza contabilă, pe care o consideră pertinentă, concludentă

și utilă cauzei, deoarece:

Din tabelele anexate la cererea introductivă

de instanță de către intimata-reclamantă, pentru justificarea calculului sumei de

1.113.742,47 RON, rezultă că, pentru anul întreg 2006 și primul trimestru din 2007,

societatea sa datorează pentru locația din Cluj - (Arum și Cluj Nord - Est) suma

de 395.742,45 RON și nu 1.113.742,47 RON.

De asemenea, instanțele nu au observat

Calculele chiriei datorate de către C.F.R.T.-terminal Cluj pe anii 2006 și 2007

existent la dosar, precum și faptul că suma solicitată prin cererea de chemare în

judecată cu titlu de despăgubiri 1.113.742,47 RON cuprinde calculul chiriei și pentru

terminalele din Baia Mare, Oradea, Zalău și Turda, nu numai chiria aferentă terminalului

din Cluj (Arum și Cluj Nord-Est).

În fine, consideră că societatea sa pentru

perioada 01 ianuarie 2006 - 31 decembrie 2006 și primul trimestru din 2007, pentru

folosința bunurilor din locația Cluj (Arum și Cluj Nord-Est) datorează intimatei-reclamante

suma de 21.178 RON, ce a fost calculată de ea potrivit art. 3 din contractul de

închiriere din 29 decembrie 2005 și dispozițiilor convenției nr. 2.4.a/117/2002.

Asupra contestației în anulare astfel formulată

Înalta Curte constată următoarele:

Referitor la excepția inadmisibilității

contestației în anulare, formulate de intimata SN T.F.M.C.F.R. SA, instanța, examinând-o

apreciază că nu este întemeiată și o respinge ca atare.

În ceea ce privește contestația în anulare

promovată de SC C.F.R.T. SA, pe fondul cererii, analizând susținerile contestatoarei,

constată că nu sunt întemeiate pentru considerentele ce vor fi arătat în continuare:

Motivul de contestație prevăzut de

art. 318 (1) teza 1 C. proc. civ., în sensul că dezlegarea dată pricinii de către

instanța de recurs este rezultatul unei erori materiale are în vedere erori materiale

evidente în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului cum ar fi: respingerea

greșită a unui recurs ca tardiv, anularea greșită ca netimbrat sau ca făcut de un

mandatar fără calitate și altele asemănătoare, pentru verificarea cărora nu este

necesară reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor.

Fiind vorba de un text de excepție, noțiunea

de greșeală materială nu trebuie interpretata extensiv și, drept urmare, pe această

cale nu pot fi valorificate greșeli de judecată sau orice alte erori care să determine

o reanalizare și reapreciere a probelor administrate în cauză.

Or, în speță, se constată că toate susținerile

contestatoarei,- respectiv faptul că nu a fost analizată și soluționată fiecare

pretenție punându-se în valoare rolul activ al instanței, că instanțele nu au intrat

în fondul cauzei și că eronat instanța de recurs nu a dispus administrarea probei

cu expertiza contabilă, admițând recursul și trimițând cauza spre rejudecare, atât

timp cât din actele existente la dosar rezultă că se impune acest lucru,- țin în

mod evident de administrarea probelor și analizarea cauzei pe fond, reprezentând

chestiunea de judecată ce nu pot fi supuse examinării instanței, prin formularea

prezentei căi de atac.

Motivul de contestație prevăzut de

art. 318 alin. (1) teza 2 C. proc. civ. ce are în vedere omisiunea cercetării din

greșeală a vreunuia din motivele de modificare sau casare, în situația respingerii

sau admiterii numai în parte a recursului nu se regăsește nici el în susținerile

contestatoarei, de vreme ce se constată că instanța de recurs, respingând ca nefondat

recursul pârâtei, prezenta contestatoare, a analizat și respins argumentat fiecare

dintre motivele de recurs formulate de recurenta-pârâtă, concluzionând că a face

aprecieri asupra probelor administrate ar contraveni prevederilor art. 304 pct.

1-9 C. proc. civ., care limitează controlul instanței de recurs doar la aspecte

de nelegalitate.

În fine, instanța de recurs a confirmat

prin respingerea recursului, soluția pronunțată de celelalte două instanțe care

s-au pronunțat în cauză,- de fond și de apel - în sensul că pârâta datorează despăgubiri

constând în contravaloarea lipsei de folosință a activelor, pentru perioada în care

le-a folosit fără titlu, neputându-se reține critica recurentei-pârâte conform căreia

nu a fost soluționat fondul cauzei.

În consecință, față de cele mai sus arătate,

contestația în anulare formulată de contestatoarea SC

C.F.R.T. SA se va respinge ca nefondată,

nefiind îndeplinite niciuna din cerințele art. 318 C. proc. civ., invocat de contestatoare.

Respinge contestația în anulare formulată

de contestatoarea SC C.F.R.T. SA București împotriva deciziei nr. 468 din 9 februarie

2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 26 ianuarie 2011.

Sursă