ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6364/2013

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Cluj, reclamanta I.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Cluj, anularea deciziei de soluționare a contestației nr. 560 din data de 13 iulie 2012 emisă de către D.G.F.P. Cluj; anularea deciziei de impunere nr. 17969/2 din 25 aprilie 2012 a D.G.F.P. Cluj și a raportului de inspecție fiscală nr. 17969 din 25 aprilie  2012 a D.G.F.P. Cluj; suspendarea deciziei de impunere nr. 17969/1 din 25 aprilie 2012 a D.G.F.P. Cluj, până la soluționarea definitivă și irevocabilă a prezentei cauze; anularea deciziei de soluționare a contestațiilor nr. 712 din data de 22 octombrie 2012 emisă de către D.G.F.P. Cluj cu privire la debitele accesorii; anularea deciziei de impunere nr. 39.605 din data de 08 iulie 2012 emisă de către D.G.F.P. Cluj privind debitele accesorii și obligarea pârâtei D.G.F.P. Cluj la plata cheltuielilor de judecată.

De asemenea, s-a solicitat și suspendarea executării actelor administrativ fiscale contestate până la soluționarea irevocabilă a cauzei.

În susținerea cererii de suspendare, reclamanta a arătat că în ceea ce privește condițiile cerute de lege pentru admiterea cererii de suspendare pe temeiul art. 14 - 15 din Legea nr. 554/2004, acestea sunt îndeplinite.

Prin încheierea din 14 ianuarie 2013, Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă de contencios administrativ și fiscal, a respins cererea de suspendare formulată de reclamanta I.A.

Pentru a pronunța această soluție, Curtea a reținut că, î

n raport de circumstanțele concrete ale prezentei cauze, îndeplinirea cumulativă a celor două condiții impuse de art. 14 din Legea nr. 554/2004 nu poate fi reținută.

Astfel,

reclamanta nu a adus elemente prin care să probeze una din condițiile ce se cer a fi îndeplinite cumulativ, respectiv paguba iminentă, care constă în pretinsul prejudiciu material care ar fi greu sau imposibil de înlăturat ulterior dacă s-ar dovedi că actul este nelegal sau în perturbarea

previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public

.

Susținerea reclamantei potrivit căreia prin eventuala pornire a executării silite (nedovedită nici până la data pronunțării instanței, deși s-a invocat că scadența ar fi fost data de 25 aprilie 2012) s-ar ajunge la producerea unui prejudiciu cert în patrimoniul său nu este suficientă pentru a demonstra existența celei de-a doua condiții,

întrucât eventuala producere a unei pagube trebuie să fie o consecință a executării, iar nu însăși executarea actului administrativ atacat. Cu alte cuvinte, paguba ar trebui să constea, în cazul de față, într-o împrejurare determinată de pornirea executării silite. Altfel, s-ar ajunge la concluzia că cerința referitoare la iminența producerii unei pagube este presupusă în majoritatea cazurilor executării unui act administrativ, ceea ce ar contraveni caracterului de excepție al instituției suspendării executării actelor administrative.

De altfel,

executarea unei obligații bugetare, afirmă I.C.C.J., stabilita printr-un act administrativ fiscal ce se bucura de prezumția de legalitate, nu poate constitui prin ea însăși o paguba, în sensul art. 2 alin. (1) lit. s) din Legea 554/2004; din punct de vedere economic, orice diminuare a patrimoniului este echivalenta cu o paguba, dar, din punct de vedere juridic, paguba este reprezentata doar de o diminuare ilicita a patrimoniului.

Curtea a mai reținut că reclamanta nu a administrat niciun fel de probă de natură să formeze convingerea instanței în sensul iminenței unei pagube materiale greu sau imposibil de înlăturat ulterior în cazul în care în final actul ar fi anulat, astfel încât să se circumscrie caracterului de excepție al suspendării executării actului administrativ, conform fizionomiei pe care legea în prezent în vigoare o conferă acestei instituții juridice.

Curtea a constatat astfel că din probele administrate rezultă că una din condițiile de admisibilitate a cererii de suspendare - paguba iminentă - nu este îndeplinită, astfel ca măsura de excepție a suspendării actelor administrative contestate să fie justificată, analizarea condiției cazului bine justificat nemaifiind necesară.

Prin urmare, fără a se pronunța tranșant în sensul legalității actului administrativ emis de pârâtă și fără a interfera cu atribuțiile instanței de judecată care soluționează fondul pricinii, Curtea a reținut că, în limitele învestirii sale, nu a putut decela elemente de natură a justifica suspendarea actelor administrativ fiscale contestate.

2.

Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei încheieri, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, reclamanta I.A. a declarat recurs, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, recurenta arată că în mod greșit instanța de fond a reținut că

cea de-a treia condiție impusă de lege, respectiv "pagubă iminentă", nu a fost probată în mod convingător de către reclamantă.

Recurenta susține că, prin motivarea oferită, judecătorul fondului a aderat fără rezerve la punctul de vedere exprimat de către D.G.F.P. Cluj. Practic, în opinia judecătorului și al intimatei din prezentul recurs, privilegiul prealabilului și interesul public, ca linii de forță a unui act administrativ, nu pot permite niciodată suspendarea efectelor unui act administrativ.

În susținerea căii de atac, recurenta precizează că decizia de impunere a devenit scadentă la data de 20 mai 2012, că suma imputată este de 1.021.895 RON, iar cu începere din data de 21 mai 2012, la suma de mai înainte indicată, au început să curgă dobânzi fiscale în cuantum de 0,04% pe zi de întârziere. Până la data de 28 ianuarie 2013 s-au adunat dobânzi în cuantum de 89.109,24 RON. La data de 21 august 2012, au expirat 90 de zile de la scadență, ceea ce a mai atras penalități de întârziere în cuantum de 153.284,25 RON. Astfel, toate aceste sume au un cuantum foarte ridicat care în mod sigur pot avea o influență negativă asupra patrimoniului recurentei.

Pe de altă parte, se arată decizia civilă nr. 4349 din 27 septembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost depusă la dosarul cauzei și a fost adusă în atenția doamnei judecător, însă judecătorul cauzei a ales soluția ignorării jurisprudenței Înaltei Curți.

De altfel, apreciază recurenta, judecătorul cauzei a ignorat și jurisprudența constantă a Secției a II a Civilă, de Contencios Administrativ și Fiscal a Curții de Apel Cluj, la nivelul căreia, în spețe identice, s-au admis cererile de suspendare formulate de persoane aflate în situații identice (de pildă, încheierea din 8 ianuarie 2013, pronunțată de Dosarul nr. 1640/33/2012 sau încheierea din 9 ianuarie 2013, pronunțată în Dosarul nr. 1639/33/2012, într-o cauză care-l privește pe soțul doamnei I. și în esență aceeași stare de fapt fiscală expusă în fața judecătorului de fond din prezenta cauză).

În ceea ce privește existența unui "caz bine justificat", recurenta arată că instanța de fond nu a adus nicio critică cu privire la acest aspect, ceea ce o îndrituiește să creadă că argumentele au fost acceptate de către instanță.

Recurenta-reclamantă învederează, totodată, prin notele scrise depuse la dosarul de recurs, existența Dosarului nr. 1639/33/2012 pe rolul Curții de Apel Cluj și ulterior, pe rolul instanței supreme, în care s-a reținut o stare de fapt fiscală similară, în ceea ce-l privește pe soțul recurentei, Ispas Teodor și care s-a soluționat în scopul menținerii soluției de suspendare a deciziei de impunere emise de D.G.F.P. Cluj, prin Decizia nr. 6196 din 17 septembrie 2013 a Înaltei Curți.

Examinând cauza prin prisma criticilor formulată de recurentă și a dispozițiilor art. 304

1

C. proc. civ., față de materialul probator și dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este fondat, în limitele și pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Verificând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată împrejurările conform cărora, prin decizia nr. 560 din 13 iulie 2012 emisă de către pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Cluj, s-a respins contestația formulată de reclamantă împotriva deciziei de impunere nr. 17969/2 din 25 aprilie 2012. Reclamanta I.A. a formulat acțiune în contencios administrativ împotriva deciziei menționate, iar în condițiile art. 15 din Legea nr. 554/2004, a solicitat suspendarea executării actelor fiscale contestate, până la soluționarea irevocabilă a cauzei.

Instanța de control judiciar reține faptul că instanța de fond a analizat într-o manieră eronată condiția pagubei iminente, concluzionând că reclamanta nu a administrat probe convingătoare referitoare la prejudiciul material, viitor și previzibil, care să justifice aplicarea unei măsuri de excepție.

Astfel, potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond. Cele două condiții sunt cumulative, adică trebuie să fie ambele întrunite pentru a se putea dispune suspendarea executării actului administrativ. Fiind cumulative, ele nu au o ordine de prioritate stabilită între ele în cadrul demersului analitic în vederea pronunțării hotărârii cu privire la suspendare.

Condițiile sunt explicitate de Legea nr. 554/2004 astfel: paguba iminentă este prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public (art. 2 alin. (1) lit. ș)); cazurile bine justificate sunt împrejurările legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ (art. 2 alin. (1) lit. t)).

Suspendarea actului administrativ este reglementată ca excepție de la aplicarea principiului conform cu care actul administrativ cu caracter unilateral se execută din oficiu (acesta beneficiind de prezumția de legalitate și de veridicitate), în scopul acordării unei protecții provizorii a drepturilor și intereselor particularilor până în momentul în care instanța competentă va cenzura legalitatea actului, însă pentru ca această măsură excepțională să poată opera, nu este suficient doar ca partea interesată să susțină că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege, ci trebuie să prezinte argumente pe baza cărora să se poată realiza o analiză în concret a cazului bine justificat și a iminenței unei pagube în raport cu natura și amploarea măsurii dispuse prin actul contestat, cu mențiunea că se impune ca analiza îndeplinirii acestor condiții legale să se realizeze doar în cadrul unei cercetări sumare a aparenței dreptului, în condițiile în care în cadrul procedurii de suspendare a executării actului administrativ nu poate fi prejudecat fondul litigiului.

De altfel, prevederile art. 14 - 15 din Legea contenciosului administrativ trebuie interpretate în lumina principiilor cuprinse în Recomandarea R(89) 8 a Comitetului de miniștri al Consiliului Europei privind protecția judiciară provizorie în materie administrativă, potrivit cărora „măsurile de protecție provizorie pot fi îndeosebi acordate, dacă executarea actului administrativ este de natură să creeze prejudicii grave, reparabile doar cu dificultate, și sub condiția existenței unui caz prima facie împotriva validității actului respectiv.” În aceeași termeni se referă și Recomandarea Rec(2003)16 a Comitetului de miniștri al Consiliului Europei privind executarea actelor administrative și hotărârilor judecătorești din domeniul dreptului administrativ, precum și Opinia Asociației Judecătorilor Europeni de Drept Administrativ din noiembrie 2008 cu privire la protecția provizorie și procedurile accelerate în fața instanțelor de contencios administrativ, la cercetarea aspectelor de fond de către judecătorul suspendării provizorii, întinderea verificărilor neputând depăși nivelul prima facie, la prima vedere, concept de drept anglo-saxon care este transpus în dreptul continental ca pipăire a fondului, examinare sumară și care nu antamează temeinicia argumentelor.

Existența cazului bine justificat nu presupune prezentarea unor dovezi de nelegalitate evidentă, căci o asemenea cerință și interpretare ar echivala cu prejudecarea fondului cauzei. În cazul suspendării actului instanța este chemată să realizeze o analiză de aparență a legalității, fără a influența și afecta fondul cauzei.

Din această perspectivă, Înalta Curte remarcă că eventuala acțiune în contencios fiscal cu argumentele prezentate în cererea de suspendare nu apare a fi manifest nefondată, în sensul că se invocă argumente de fapt și de drept, elementele unei cereri de chemare în judecată sunt clar prefigurate și nu există nici un motiv, fără a intra în temeinicia argumentelor, care să atragă respingerea unei astfel de acțiuni, „la prima vedere”, ci, eventual, doar în urma examinării atente a chestiunilor susceptibile de a fi deduse judecății în contenciosul fiscal propriu-zis.

Înscrisurile dosarului, ansamblul circumstanțelor speței și argumentele juridice aparent valabile în contestarea legalității actelor administrative fiscale sunt susceptibile să răstoarne prezumția de legalitate a actelor atacate.

Cu privire la paguba iminentă, s-a invocat în probațiune o prezumție simplă dedusă de reclamanta persoană fizică din chiar cuantumul considerabil al creanței fiscale, 1.021.895 lei, în sensul că plata acestei sume de bani i-ar afecta extrem de serios situația patrimonială. Această prezumție simplă nu a fost răsturnată de pârâtă cu o probă contrară, pârâta limitându-se la a remarca că reclamanta nu a produs probe din care sa rezulte ca se afla in ipoteza unui prejudiciu care nu s-a produs sau ca, odată produs, ar fi extrem de greu de reparat sau imposibil de reparat, cerințe suplimentare și de magnitudine care nu au fost impuse de legiuitor și care adaugă la textul clar al legii (spre deosebire de ipoteza perturbării previzibile grave a activității).

Înalta Curte reține că, prin valoarea semnificativă a datoriei fiscale pretins datorate și prin specificul executării silite - ce vizează patrimoniul personal - este indubitabil că există o pagubă iminentă.

Pe de altă parte, Înalta Curte reține că, în Dosarul nr. 1639/33/2012/a1 s-a pronunțat de către instanța supremă decizia nr. 6196 din 17 septembrie 2013, prin care s-a respins recursul declarat în cauză de organul fiscal, menținându-se soluția primei instanțe de suspendare a executării deciziei de impunere emisă de Direcția Generală a Finanțelor Publice Cluj în sarcina lui I.T., soțul recurentei din prezenta cauză.

Având în vedere că situațiile de fapt fiscale, argumentele de drept și debitele reținute de organele fiscale sunt similare în cele două litigii, instanța de recurs apreciază că pronunțarea unei soluții unitare înlătură riscul producerii unei atingeri principiului nediscriminării consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituție și de art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Pe de altă parte, din actele dosarului, rezultă că recurenta-reclamantă a solicitat acordarea cheltuielilor de judecată în cuantum de 15 lei (fila nr. 68 dosar recurs), depunând la dosar dovada achitării taxelor judiciare de timbru (fila nr. 5).

Având în vedere soluția pronunțată de instanța de control judiciar, devin incidente dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ. și, constatând culpa procesuală a intimatei, Înalta Curte o va obliga pe aceasta la plata către recurentă a sumei de 15 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru considerentele expuse și în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, raportat la art. 312 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul formulat de către reclamantă și va modifica sentința atacată în sensul că va admite cererea și va dispune suspendarea executării Deciziei de impunere nr. 17969/2 din 25 aprilie 2012, emisă de pârâtă, cu obligarea acestei autorități la plata cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de I.A. împotriva încheierii din 14 ianuarie 2013 a Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Modifică sentința recurată în sensul că admite cererea formulată de reclamanta I.A. și suspendă executarea deciziei de impunere nr. 17969/2 din 25 aprilie 2012 emisă de pârâta D.G.F.P. Cluj până la soluționarea pe fond a acțiunii în anulare.

Obligă intimata la plata către recurentă a sumei de 15 lei cheltuieli de judecată în recurs.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 septembrie 2013.