ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 844/2015

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 844/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea în contencios administrativ

înregistrată pe rolul Curții de Apel Cluj, reclamantul D.N. în contradictoriu

cu pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Cluj, a solicitat

anularea Deciziei de soluționare a contestației din data de 28 septembrie 2012

emisă de către D.G.F.P. Cluj; anularea Deciziei de impunere din 17 iulie 2012 a

D.G.F.P. Cluj și a Raportului de inspecție fiscală din 17 iulie 2012 a D.G.F.P.

Cluj; precum și obligarea pârâtei D.G.F.P. Cluj la plata cheltuielilor de

judecată.

În motivarea acțiunii

s-a arătat că, în baza unei inspecții fiscale începute la data de 29 noiembrie

2011 și finalizată la data de 23 mai 2012, D.N. a făcut obiectul unei inspecții

fiscale care s-a finalizat cu emiterea raportului de inspecție fiscală și a

deciziei de impunere aferente. La data de 10 august 2012, prin intermediul

plângerii prealabile pe care a formulat-o la D.G.F.P. Cluj a solicitat

revocarea deciziei de impunere și a raportului de inspecție fiscală aferent.

Prin Decizia de

soluționare a contestației din 28 septembrie 2012, contestația a fost respinsă

ca fiind neîntemeiată.

În aceste condiții,

în baza art. 10 din Legea nr. 554/2004, reclamantul a decis să sesizeze secția

de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel Cluj cu privire la

refuzul expres al organului administrativ-fiscal de a soluționa în mod pozitiv

cererea sa.

Cu privire la

deficiențele procedurale ale actelor administrative fiscale contestate, a

apreciat că în speță pot fi identificate mai multe încălcări ale legii de

natură procedurală, care pot conduce la admiterea cererii de suspendare și, pe

fond, la anularea actelor administrativ-fiscale contestate. Totodată, a

apreciat că o soluție de anulare pe considerente procedurale ar face inutilă

abordarea fondului cauzei.

În continuare

reclamantul a susținut următoarele:

- Nulitatea inspecție

fiscale, a raportului de inspecție fiscală și a deciziei de impunere ca urmare

a necompetenței Direcției Generale a Finanțelor Publice Cluj pentru efectuarea

inspecției fiscale;

- Nulitatea inspecție

fiscale, a raportului de inspecție fiscală și a deciziei de impunere ca urmare

a nerespectării dreptului la apărare;

- Nulitatea

raportului de inspecție fiscală și a deciziei de impunere ca urmare a

nerespectării termenului legal pentru efectuarea inspecției fiscale și a

perioadei care poate fi supusă inspecției fiscale.

În Dosarul nr.

1745/33/2012 reclamanta D.I.M. (soția reclamantului D.N.) a formulat acțiune în

contencios administrativ în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală a

Finanțelor Publice Cluj solicitând anularea Deciziei de soluționare a

contestației din 28 septembrie 2012 emisă de către Direcția Generală a

Finanțelor Publice Cluj, anularea Deciziei de impunere din 17 iulie 2012 a

Direcției Generale a Finanțelor Publice Cluj și a Raportului de inspecție

fiscală din 17 iulie 2012 a D.G.F.P. Cluj cu obligarea pârâtei la plata

cheltuielilor de judecată.

S-a observat că

motivele de fapt și de drept ale acestei acțiuni sunt identice cu cele mai sus

arătate și invocate de reclamantul D.N.

Instanța prin

Încheierea ședinței publice din 29 ianuarie 2013 (Dos. 1745/33/2012) a apreciat

că sunt îndeplinite în cauză condițiile impuse de dispozițiile art. 164 alin.

(3) C. proc. civ. și prin urmare, în temeiul dispozițiilor art. 164 alin. (1)

C. proc. civ. a dispus conexarea Dosarului nr. 1745/33/2012 la Dosarul nr.

1677/33/2012 a Curții de Apel Cluj.

Prin întâmpinarea

depusă la dosar, Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Cluj a

solicitat respingerea acțiunii în contencios administrativ-fiscal formulată de

reclamantul D.N. împotriva Deciziei din 28 septembrie 2012 emisă de instituția

intimatei și implicit împotriva Deciziei de impunere din 17 iulie 2012 a

Activității de Inspecție Fiscală.

La data de 19

noiembrie 2013, Curtea de Apel Cluj, prin Sentința nr. 557, a admis în

totalitate cele două acțiuni conexate, dispunând anularea Deciziei de

soluționare a contestației din 28 septembrie 2012 emisă de către D.G.F.P. Cluj,

precum și a Deciziei de soluționare a contestației emise la data de 28

septembrie 2012 de către Direcția Generală a Finanțelor Publice Cluj, anularea

Deciziei de impunere din 17 iulie 2012 a Direcției Generale a Finanțelor

Publice Cluj și a Raportului de inspecție fiscală din 17 iulie 2012 a D.G.F.P.

Cluj, precum și a Deciziei de impunere din 17 iulie 2012 a D.G.F.P. Cluj și a

Raportului de inspecție fiscală din 17 iulie 2012 a D.G.F.P. Cluj, și a obligat

pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Cluj să plătească reclamanților

în solidar suma de 5.537,2 RON cheltuieli de judecată reprezentând taxă de

timbru, timbru judiciar și onorariu expertiză.

Pentru a pronunța

această hotărâre, Curtea a reținut în primul rând, că reclamanții au invocat

nulitatea actelor administrative atacate, decizia de soluționare a

contestației, decizia de impunere și raportul de inspecție fiscală, pe

considerentul că inspecția fiscală realizată de organele de inspecție din

cadrul D.G.F.P. Cluj este nulă, dat fiind că această autoritate fiscală este

necompetentă.

În opinia instanței,

această apărare nu a făcut obiectul contestației formulate pe cale

administrativă, ceea ce a pus problema dacă o atare critică putea fi evocată

pentru prima dată în fața instanței.

Curtea a reținut că

faza administrativă de control administrativ asupra actului administrativ

fiscal este reglementată de C. proc. fisc., în special art. 209 - 218, iar faza

judecătorească și apoi judiciară a acestor litigii este guvernată alături de

unele dispoziții speciale C. proc. fisc., în principal este grefată pe normele

procedurale conținute de Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Astfel, s-a reținut

că faza de control de legalitate operată de organul de soluționare a

contestației nu prezintă toate garanțiile conferite de normele ce guvernează

procesul de contencios administrativ.

În acest context,

dacă nu s-a reținut și, de altfel nici nu s-a invocat, exercitarea cu

rea-credință a drepturilor procesuale conform art. 129 alin. (1) C. proc. civ.

de la 1865 sub sancțiunea prevăzută de art. 723 din același cod, cercetarea

altor aspecte de legalitate a actului administrativ-fiscal, încuviințarea

probelor și stabilirea stării de fapt fiscale cu ajutorul probei cu expertiza

fiscală judiciară în limitele de contradictorialitate este perfect validă din

punct de vedere procesual.

Instanța a statuat că

nu trebuie omis faptul că procedura administrativă prevăzută de art. 205 și

urm. C. proc. fisc. nu este o procedură administrativ-judiciară și nici

acțiunea în contencios fiscal prevăzută de art. 218 alin. (2) din același cod

corelată cu art. 1 alin. (1) și art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 nu

poate fi calificată ca fiind o cale judiciară de atac, deci nu se poate invoca

principiul specific căilor de atac.

În continuare instanța

a procedat la analiza primului motiv de nelegalitate invocat de reclamanți.

În acest context,

Curtea a reținut că inițial reclamanții au contestat competența materială și

teritorială a D.G.F.P. a județului Cluj pentru realizarea inspecției fiscale în

materie de TVA și aceasta are competență exclusiv în materia impozitului pe

venit, dat fiind regimul juridic reglementat de art. 99 C. proc. fisc.

Cu privire la

competența de realizare a inspecției fiscale, s-a reținut că: inspecția fiscală

se exercită exclusiv, nemijlocit și neîngrădit prin Agenția Națională de

Administrare Fiscală sau, după caz, de compartimentele de specialitate ale

autorităților administrației publice locale, conform dispozițiilor prezentului

titlu, ori de alte autorități care sunt competente, potrivit legii, să

administreze impozite, taxe, contribuții sau alte sume datorate bugetului

general consolidat.

De asemenea, conform

art. 99 alin. (2) din același cod, competența de exercitare a inspecției

fiscale pentru Agenția Națională de Administrare Fiscală și unitățile sale

subordonate se stabilește prin ordin al președintelui Agenției Naționale de

Administrare Fiscală. Organele de inspecție fiscală din aparatul central al

Agenției Naționale de Administrare Fiscală au competență în efectuarea inspecției

fiscale pe întregul teritoriu al țării, iar conform art. 99 alin. (3)

competența privind efectuarea inspecției fiscale se poate delega altui organ

fiscal. În cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală condițiile în care

se poate efectua delegarea altui organ fiscal se stabilesc prin ordin al

președintelui Agenției Naționale de Administrare Fiscală.

În răspunsul la

această critică, pârâta a susținut inițial prin întâmpinare că sub acest aspect

reclamanții nu au oferit motive care să fie susținute nici în fapt și nici în

drept, ci rezultă dintr-o interpretare proprie a normelor legale incidente,

respectiv C. proc. fisc. și actele normative privind organizarea și

funcționarea structurilor de inspecție fiscală.

Mai apoi, în notele

de ședință s-a arătat că potrivit dispozițiilor art. 99 din O.G. nr. 92/2003

privind C. proc. fisc., ale art. 4 alin. (2), pct. 44 și alin. (3) din H.G. nr.

109/2009 privind organizarea și funcționarea A.N.A.F., precum și Ordinului

Președintelui A.N.A.F. nr. 1349/2009, competența teritorială privind efectuarea

inspecției fiscale pentru contribuabilul cu domiciliul în Cluj-Napoca revine

Serviciilor de Inspecție Fiscală din cadrul D.G.F.P. Cluj, unitate la nivelul

căreia sunt organizate structuri fiscale împuternicite pentru îndeplinirea unor

astfel de atribuții.

Cu trimitere la

dispozițiile art. 99 alin. (2) C. proc. fisc., pentru realizarea în concret a

inspecției fiscale, pârâta indică prevederile art. 42 alin. (1) din Ordinul

Președintelui A.N.A.F. nr. 1348/2009 referitoare la exercitarea inspecției

fiscale.

Pe de altă parte, s-a

susținut că această critică de nelegalitate nu poate fi primită în prezenta

cauză, ci poate eventual să facă obiectul unor alte proceduri de contestare pe

temeiul Legii nr. 554/2004.

Curtea a reținut că

sancționarea unei eventuale neregularități a actului administrativ emis ori

adoptat de președintele A.N.A.F. privind exercitarea inspecției fiscale poate

fi antamată și în această cauză, nu numai prin apelarea la căile procedurale

prevăzute de Legea nr. 554/2004.

În opinia instanței,

sancțiunea inexistenței actului administrativ normativ care nu este publicat în

M. Of. poate fi antamată și pe cale incidentală, această sancțiune nefiind

neapărat identificabilă cu nulitatea actului administrativ ca să facă neapărat

obiectul excepției de nelegalitate conform art. 4 din Legea nr. 554/2004 sau să

facă obiectul unei acțiuni directe de contencios administrativ care să aibă ca

obiect anularea actului administrativ normativ.

Ca atare, Curtea a

reținut că inexistența actului administrativ poate fi analizată ca și o

chestiune prejudicială în litigiul pendinte conform art. 17 C. proc. civ. de la

1865 cu toate consecințele ce decurg de aici.

Din această

perspectivă, Curtea a reținut că Ordinul nr. 1348/2009 exhibat de pârâtă nu

este publicat în M. Of. al României și, prin urmare, conform principiului

instituit de dispozițiile art. 108 alin. (4) din Constituția României

sancțiunea aplicabilă este inexistența actului respectiv.

Textul art. 11 alin.

(2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru

elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările și completările

ulterioare, include excepții de la publicare între care nu se află menționat

explicit și nici nu poate fi inclus actul normativ emis de președintele

A.N.A.F. privitor la organizarea inspecției fiscale.

Din această

perspectivă s-a reținut cu temei că Ordinul președintelui A.N.A.F. opus de

pârâtă nu poate produce efectele juridice urmărite de aceasta de vreme ce

condiția publicării privind intrarea în vigoare nu a fost îndeplinită.

Așa fiind, Curtea a

reținut că inspecția fiscală din speță a fost realizată cu nerespectarea

dispozițiilor legale imperative, aspect care atrage nulitatea acesteia și a

tuturor actelor încheiate în baza acesteia.

Deși s-a invocat și

încălcarea altor norme procedurale referitoare la dreptul la apărare, depășirea

termenului maxim de desfășurare a inspecției fiscale, pentru nerespectarea

perioadei care putea fi supusă inspecției fiscale, acestea nu au mai fost

analizate, de vreme ce a fost găsită ca întemeiată excepția nerespectării

dispozițiilor imperative privind necompetența materială a organului fiscal în

efectuarea inspecției fiscale.

De altfel, în opinia

instanței, anularea actelor administrativ-fiscale se impune și pentru argumente

care țin de fondul cauzei, pentru nerespectarea regimului proprietății în

devălmășie. Astfel, așa cum s-a arătat și în cadrul cererilor de chemare în

judecată, organul fiscal a procedat la atribuirea unei cote de 50% din veniturile

obținute în sarcina fiecărui soț, această măsură fiind nelegală deoarece între

soți nu a existat niciodată o asociere în participațiune așa cum era aceasta

descrisă la art. 251 - 256 C. com., aplicabil în întregime în speță.

De asemenea, s-a

reținut că se încalcă regimul proprietății în devălmășie, acestui tip de

proprietate fiindu-i specifică tocmai prohibiția determinării pe cote

matematice a dreptului de proprietate a fiecărui soț, în absența unui partaj.

A reținut instanța că

organul fiscal pentru a determina în mod corect obligațiile fiscale ale celor

doi soți, trebuia ca anterior individualizării obligațiilor fiscale ale

acestora, să efectueze un partaj din care să rezulte care a fost cota de

contribuție a fiecărui soț la proprietatea comună.

Organul fiscal nu a

ținut cont nici de prevederile pct. 3 alin. (6) din Normele metodologice de

aplicare ale art. 127 C. fisc.

În concluzie, s-a

apreciat că, în prezenta speță, doar unul dintre soț putea îndeplini

obligațiile în materie de TVA și, prin urmare, acesta este încă un motiv de

admitere a acțiunii cu consecința obligării organelor fiscale la refacerea

inspecției fiscale în conformitate cu normele legale.

exercitată

Împotriva Sentinței

nr. 557/2013, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, a declarat recurs Direcția

Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca și a susținut netemeinicia

și nelegalitatea acesteia, solicitând admiterea recursului și, în principal,

casarea cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, iar în

subsidiar, admiterea recursului, casarea cu reținere și respingerea acțiunii

formulate de reclamanți.

Recurenta a invocat

ca temei legal dispozițiile art. 304 pct. 5, 6, 7, 9, art. 304

1

și

art. 312 C. proc. civ.

În motivarea căii de

atac, recurenta-pârâtă a susținut, în esență, următoarele critici:

- În ceea ce privește

motivul de recurs prev. de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., recurenta a susținut

că instanța de fond a încălcat principiile rolului activ și al

contradictorialității privind calificarea exactă a cererii, fapt ce reprezintă

motiv de nulitate.

Instanța de fond a

respins acțiunea și a anulat actele administrative contestate în baza unor

considerente legate de un alt act administrativ - Ordinul președintelui

A.N.A.F. nr. 1348/2009, invocat în apărare, și care nu a fost supus controlului

instanței de contencios administrativ pe calea unei excepții de nelegalitate în

contradictoriu și cu emitentul acestuia, în speță, Agenția Națională de

Administrare Fiscală.

De asemenea, se

susține că a fost încălcat principiul disponibilității și rolului activ prin

faptul că nu a avut loc o calificare exactă a cererii de chemare în judecată.

Dacă instanța de fond

aprecia că a fost învestită cu excepție, soluționarea acesteia trebuia să

rezulte atât din considerente, cât și din dispozitiv.

- În ceea ce privește

motivul de recurs prev. de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., se susține că

instanța nu a argumentat concluzia potrivit căreia inspecția realizată de

organele de inspecție fiscală din cadrul D.G.F.P. Cluj este nulă.

Recurenta a arătat că

nu a fost analizată apărarea sa potrivit căreia actul normativ care stabilește

competența privind activitatea de inspecție fiscală este O.G. nr. 92/2003,

republicată, cu modificările și completările ulterioare.

- Referitor la motivul

de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., s-a susținut că instanța a

acordat ceea ce nu s-a cerut, realizând o cercetare dincolo de limitele

învestirii sale, cu privire la Ordinul Președintelui A.N.A.F. nr. 1348/2009.

- În ceea ce privește

motivul de recurs prev. de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a

susținut, în esență, că instanța de fond nu a clarificat în niciun mod

aspectele legate de competența organelor care au realizat inspecția fiscală.

S-a susținut că actul

normativ care stabilește competența privind activitatea de inspecție fiscală

este O.G. nr. 92/2013, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Potrivit art. 99 din

O.G. nr. 92/2003, inspecția fiscală se exercită exclusiv, nemijlocit și

neîngrădit prin Agenția Națională de Administrare Fiscală.

Ordinul nr. 375/2009

reglementează organizarea internă A.N.A.F. și a structurilor sale

deconcentrate, nefiind necesară publicarea în M. Of. al României, întrucât nu

face parte din categoria actelor normative, referindu-se doar la persoanele

care sunt supuse inspecției fiscale.

De asemenea,

prevederile art. 42 alin. (1) din Ordinul președintelui A.N.A.F. nr. 1348/2009

referitoare la exercitarea inspecției fiscale, confirmă că inspecția fiscală

privind impozitele, taxele, contribuțiile și alte sume datorate bugetului

general consolidat se realiza la acel moment de inspecția fiscală organizată la

nivelul D.G.F.P.-urilor.

În altă ordine,

recurenta a susținut că hotărârea recurată este nelegală întrucât instanța de

fond, deși a considerat că nu trebuie analizate restul motivelor de nulitate

invocate de reclamant, a analizat însă anumite aspectele legate de fondul

cauzei cu încălcarea prevederilor art. 85, art. 127 alin. (1) și (2) din Legea

nr. 571/2003 privind Codul fiscal.

Intimații-reclamanți

D.N. și D.I.M. au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea

recursului formulat de recurentă ca nefondat, iar în subsidiar trimiterea

cauzei spre rejudecare sub toate aspectele.

În esență, s-a

susținut că trebuie respinse motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5 și

6 C. proc. civ., întrucât organul fiscal care a efectuat inspecția fiscală nu a

fost competent, fapt care a fost reținut în mod corect de instanța de fond fără

a fi invocată vreo excepție în acest sens.

Referitor la lipsa

plângerii procedurii prealabile se arată că aceasta nu mai poate fi invocată

potrivit art. 109 alin. (3) C. proc. civ.

În ceea ce privește

solicitarea de a fi trimisă cauza spre rejudecare Curții de Apel Cluj, se arată

că această soluție se impune întrucât judecata a fost limitată la chestiunea

necompetenței materiale, însă se impune ca instanța de fond să se pronunțe

asupra tuturor aspectelor litigioase.

Recurenta a formulat

răspuns la întâmpinarea formulată de intimații-reclamanți, prin care a reiterat

argumentele din cuprinsul cererii de recurs.

recurs

Înalta Curte,

analizând recursul formulat, apreciază că acesta este fondat pentru

considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Rezultă din analiza

cuprinsului înscrisurilor ce se află la dosarul cauzei, inclusiv a deciziilor

contestate, că reclamanții, în cadrul contestației administrative, au susținut

necompetența materială a D.G.F.P. Cluj pentru efectuarea inspecției fiscale,

invocând inexistența Ordinului președintelui A.N.A.F. nr. 375 din 26 martie

2009 întrucât acesta este un act normativ și se impunea publicarea în M. Of. al

României.

Se reține că până în

prezent, judecata de fond a fost limitată la chestiunea necompetenței materiale

a D.G.F.P. Cluj, pentru efectuarea inspecției fiscale.

Se constată că

instanța de fond a dispus anularea actelor administrative contestate reținând

nulitatea inspecției fiscale din perspectiva faptului că Ordinul nr. 1348/2009

nu a fost publicat în M. Of. al României, fapt care atrage inexistența

acestuia, conform art. 108 alin. (4) din Constituția României și art. 11 alin.

(1) din Legea nr. 24/2000.

Înalta Curte reține

că, în ceea ce privește competența inspecției fiscale sunt incidente dispoziții

cuprinse prin acte normative cu forță juridică superioară, respectiv:

- art. 99 din Cap. II

- "Realizarea inspecției fiscale" C. proc. fisc., conform cărora:

"Art. 99 -

Competența (1) Inspecția fiscală se exercită exclusiv, nemijlocit și neîngrădit

prin Agenția Națională de Administrare Fiscală sau, după caz, de

compartimentele de specialitate ale autorităților administrației publice

locale, conform dispozițiilor prezentului titlu, ori de alte autorități care

sunt competente, potrivit legii, să administreze impozite, taxe, contribuții

sau alte sume datorate bugetului general consolidat. (2) Competența de

exercitare a inspecției fiscale pentru Agenția Națională de Administrare

Fiscală și unitățile sale subordonate se stabilește prin ordin al președintelui

Agenției Naționale de Administrare Fiscală. Organele de inspecție fiscală din

aparatul central al Agenției Naționale de Administrare Fiscală au competență în

efectuarea inspecției fiscale pe întregul teritoriu al țării. (3) Competența

privind efectuarea inspecției fiscale se poate delega altui organ fiscal. În

cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală condițiile în care se poate

efectua delegarea altui organ fiscal se stabilesc prin ordin al președintelui

Agenției Naționale de Administrare Fiscală".

Potrivit art. 11

alin. (4) din H.G. nr. 109/2009 privind organizarea și funcționarea A.N.A.F.:

"structura organizatorică a direcțiilor generale ale finanțelor publice

județene, administrațiilor finanțelor publice municipale, orășenești și

comunale, precum și a Direcției Generale a Finanțelor Publice București și a

administrațiilor finanțelor publice ale sectoarelor Municipiului București, se

aprobă prin ordin al președintelui Agenției Naționale de Administrare Fiscală

(...)".

Ordinul nr. 375/2009

a fost emis în temeiul art. 11 alin. (4) din H.G. nr. 109/2009, acesta

reglementând organizarea internă a A.N.A.F. și a structurilor sale

deconcentrate.

Acest ordin nu se

încadrează în categoria actelor administrative normative.

Acesta a fost emis de

Președintele A.N.A.F. pentru organizarea internă a activității organului

fiscal, astfel că nu se impunea publicarea acestuia în M. Of., cum eronat a

reținut instanța de fond.

În altă ordine,

necontestat este că potrivit art. 5 alin. (2) ale acestui ordin:

"Activitatea de inspecție fiscală pentru contribuabilii aflați în evidența

fiscală a administrațiilor de județ și a administrațiilor finanțelor publice

din municipiile reședință de județ și a administrațiilor finanțelor publice

pentru contribuabilii mijlocii, se efectuează de către structurile de inspecție

fiscală constituite la nivelul aparatului propriu al direcției generale a

finanțelor publice județene, conform Anexei 1 la prezentul ordin, fiind

coordonată de către directorul executiv adjunct de la Activitatea de inspecție

fiscală".

În concluzie, în raport

cu dispozițiile legale prevăzute de C. proc. fisc. citate anterior, precum și

de prevederile Ordinului președintelui A.N.A.F. nr. 375/2009, competența

teritorială privind efectuarea inspecției fiscale pentru reclamanți revine

Serviciilor de inspecție fiscală din cadrul D.G.F.P. județul Cluj, unitate la

nivelul căreia sunt organizate structuri fiscale împuternicite cu îndeplinirea

unor astfel de atribuții din competența Agenției Naționale de Administrare

Fiscală.

Prin urmare, față de

aceste considerente, în mod eronat instanța de fond a reținut necompetența

echipei care a efectuat inspecția fiscală în cauză.

Mai mult,

intimații-reclamanți, în calitate de contribuabili, nu au dovedit o vătămare în

raport cu ordinele menționate, inclusiv Ordinul nr. 1348/2009, întrucât

măsurile fiscale dispuse de recurentă își au temeiul juridic în C. fisc.

În altă ordine,

referitor la Ordinul președintelui A.N.A.F. nr. 1348/2009, instanța de fond nu

a fost învestită cu nelegalitatea acestuia, care să fie analizată în contradictoriu

și cu emitentul.

Deci, Înalta Curte

constată că nu putea fi reținut ca temei al anulării actelor

administrativ-fiscale atacate pretinsa necompetență materială a echipei de

inspecție fiscală de a efectua controlul fiscal la persoanele fizice pe linie

de TVA, relevanță juridică prezentând prevederile C. proc. fisc.

Întrucât prima

instanță, valorificând numai acest motiv dintre cele invocate de

intimata-reclamantă în susținerea nelegalității actelor atacate, în mod evident

nu a intrat pe deplin în cercetarea fondului cauzei, astfel că, în temeiul art.

312 alin. (3) teza I și alin. (5) cu referire la art. 315 C. proc. civ., Înalta

Curte va casa hotărârea recurată, cu consecința trimiterii cauzei spre

rejudecare aceleiași instanțe, asupra tuturor cererilor și aspectelor rămase

nesoluționate.

Urmează, totodată, ca

instanța de rejudecare să se pronunțe și asupra cererilor noi formulate de

părți în recurs a căror soluționare nu s-a mai impus față de soluția adoptată

prin prezenta decizie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca

împotriva Sentinței nr. 557 din 19 noiembrie 2013 a Curții de Apel Cluj, secția

a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința

atacată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 26 februarie 2015.

Procesat

de GGC - AZ