ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2433/2017

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Obiectul acțiunii

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Cluj, secția contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/33/2012, reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Cluj, a solicitat instanței să dispună anularea următoarelor acte:

- Decizia de soluționare a contestației nr. 662 din 27.09.2012 emisă de Direcția Generală a Finanțelor Publice Cluj;

- Decizia de impunere nr. 41421 din 18 iulie 2012 emisă de Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Cluj;

- Anularea raportului de inspecție fiscală nr. 41421 din 18 iulie 2012 emisă de D.G.F.P. Cluj

Reclamanta A. a solicitat extinderea acțiunii, solicitând anularea și a Deciziei de soluționare a contestației nr. 7 din 10 ianuarie 2013 emisă de Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Cluj și decizia de impunere referitoare la obligațiile fiscale accesorii nr. 55339 din 07 octombrie 2012.

În Dosarul nr. x/33/2012 al Curții de Apel Cluj, secția contencios administrativ și fiscal, reclamantul B. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Cluj, anulare următoarelor acte emise de pârât:

- Decizia nr. 561 din 13 iulie 2012;

- Decizia de impunere nr. 41421 din 26 aprilie 2012;

- Raportul de inspecție fiscală nr. 41421 din 26 aprilie 2012

Ulterior, și acest reclamant a solicitat extinderea acțiunii, în sensul anulării parțiale a deciziei de impunere nr. 55339 din 07 octombrie 2012, referitoare la obligațiile fiscale accesorii și a deciziei nr. 2 din 09 ianuarie 2013.

În ședința publică de la data de 21.03.2013, instanța a dispus conexarea Dosarului nr. x/33/2012 la Dosarul nr. x/33/2012, în vederea pronunțării unei soluții cu caracter unitar.

Hotărârea instanței de fond

Prin sentința nr. 392 din 1 iulie 2013 a Curții de Apel Cluj, secția contencios administrativ și fiscal, pronunțată în Dosarul nr. x/33/2012, a fost respinsă acțiunea conexă formulată de reclamanții B. și A., în contradictoriu cu Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Cluj.

Hotărârea instanței de recurs

Prin decizia nr. 3890 din 03 decembrie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a fost admis recursul formulat de reclamanții B. și A., a fost casată sentința, cauza fiind trimisă pentru rejudecare aceleiași instanțe.

În motivarea deciziei, instanța de control judiciar a respins criticile vizând competența de exercitare a inspecției fiscale, încălcarea dreptului la apărare și extinderea inspecției fiscale peste termenul prevăzut de art. 98 alin. (3) teza I C. proc. fisc.

Pe fondul cauzei, s-a statuat că reclamanții sunt persoane impozabile în înțelesul legii fiscale, tranzacțiile efectuate fiind supuse taxei pe valoarea adăugată.

Având în vedere că pe parcursul derulării procesului a intervenit dezlegarea dată de C.J.U.E. la 9 iulie 2015, s-a apreciat că modul de determinare a TVA se impune a fi analizat în sensul celor statuate de C.J.U.E. și prin Hotărârea din 7.11.2013.

Totodată s-a stabilit că la modul de calcul al TVA trebuie avut în vedere regimul de proprietate existent între cei doi soți, respectiv cel al devălmășiei, conform art. 30 C. fam.

În lipsa unei asocieri, este necesar să se determine momentul depășirii plafonului de scutire la plata taxei pe valoarea adăugată.

Cu privire la contractele nr. 2379 din 9 octombrie 2009 s-a reținut că se poate aplica o cotă de TVA de 5% în locul celei standard de 19%, ceea ce are o implicare directă asupra cuantumului debitului principal.

Referitor la obligațiile fiscale accesorii, s-a dispus ca instanța în rejudecare să facă o reevaluare, din perspectiva principiului proporționalității, urmând a se aprecia dacă accesoriile sunt excesive; dacă se impune redimensionarea lor la un cuantum rezonabil; dacă sunt sau nu proporționale cu obiectul urmărit.

Hotărârea instanței de fond în rejudecare

Prin sentința civilă nr. 77/2017 a Curții de Apel Cluj, secția contencios administrativ și fiscal, au fost admise în parte acțiunile conexe formulate de reclamanții B. și A., astfel:

- A anulat în parte: decizia nr. 662 din 27 septembrie 2012, decizia de impunere nr. 41421 din 18 iulie 2012, raportul de inspecție fiscală nr. 41421 din 18 iulie 2012, decizia nr. 7 din 10 ianuarie 2013, decizia nr. 55339 din 07 octombrie 2012, decizia nr. 138 din 28 martie 2013 și decizia nr. 2660 din 13 ianuarie 2013, constatând că obligațiile datorate de reclamanta A. sunt în sumă de 266.459 lei reprezentând 137.569 lei TVA, 108.255 lei dobândă și 206.35 lei penalități;

- A anulat în parte: decizia nr. 561 din 13 iulie 2012, decizia de impunere nr. 41421 din 26 aprilie 2012, raportul de inspecție fiscală nr. 41421 din 26 aprilie 2012, decizia nr. 2 din 09 ianuarie 2013, decizia 55339 din 07 octombrie 2013, decizia nr. 135 din 27 martie 2013 și decizia nr. 2660 din 13 ianuarie 2013, constatând că obligațiile datorate de reclamantul B. sunt în sumă de 57.850 lei TVA și accesorii aferente acesteia;

- A obligat pârâta să plătească reclamanților câte 2.015 lei cheltuieli parțiale de judecată, reprezentând 2000 lei onorariu expert și 15 lei taxă judiciară de timbru.

În motivarea sentinței, instanța de fond a reținut, în esență, că activitatea desfășurată de reclamanți era una economică, fiind persoane impozabile din perspectiva Directivei 2006/112/CE.

În condițiile disputei privind determinarea taxei pe valoarea adăugată și dreptul de deducere a TVA, instanța a dispus efectuarea unei expertize și apoi a unei completări la expertiză.

Prima instanță a achiesat, în parte, punctului de vedere exprimat de expert, întrucât reclamanții au distribuit veniturile în proporție egală, reținând că trebuiau să se înregistreze ca plătitori de TVA când au depășit plafonul, urmând să devină plătitori de TVA de la data de 01.06.2007. În raport de normele fiscale, s-a reținut că, cotele reduse se aplică dacă se dețin documente, deducerea se face în baza documentelor justificative, cheltuielile sunt considerate deductibile dacă sunt efectuate în scopul activității, realizării de venituri/de operațiuni taxabile. Instanța de fond a constatat că prin acte, respectiv facturi, și prin expertiză au fost evidențiate achiziții de bunuri și servicii aferente activității dar nu pe numele reclamantei și doar pe numele reclamantului,însă nu toate conținând numele complet. Ca urmare, deducerea trebuie recunoscută reclamantului doar în proporția contribuției personale la realizarea imobilelor, respectiv în proporție de 50% și în raport de actele ce evidențiază datele complete.

Cât privește majorările/accesoriile, instanța a reținut că potrivit art. 119 C. fisc. pentru neachitarea la termen a obligațiilor de plată se datorează majorări iar potrivit art. 120 din același act normativ majorările se calculează pentru fiecare zi de întârziere, începând cu ziua imediat următoare termenului de scadență și până la data stingerii sumei datorate iar nivelul majorărilor este de 0,1% pentru fiecare zi și poate fi modificat prin legi bugetare anuale.

S-a reținut că reclamanții datorează accesorii la debitul principal, dar problema care se impune a fi analizată vizează proporționalitatea lor.

Raportat la aspectele invocate în contestația administrativă s-a reținut că au fost respectate principiile certitudinii impunerii, eficientei impunerii, normele legale ce reglementau obligațiile reclamantului în legătură cu TVA-ul fiind clare și precise Împrejurarea că anterior anului 2010 nu s-au impozitat tranzacțiile efectuate, nu înlătură aceste concluzii și nici culpa reclamanților care nu au întreprins demersuri pentru clarificarea situației fiscale .

Curtea a reținut că în cauza de față, raportat la jurisprudența C.J.U.E. dezvoltată în cauza Salomie și Oltean, principiul proporționalității nu a fost încălcat astfel în considerentele acestei hotărâri se arată că "pentru asigurarea colectării în mod corect a taxei și pentru prevenirea evaziunii, statele membre au, printre altele, posibilitatea legală să prevadă în propriile legislații naționale sancțiuni corespunzătoare care să urmărească sancționarea penală a nerespectării obligației de înscriere în registrul persoanelor impozabile în scopuri de TVA, asemenea sancțiuni nu trebuie să depășească ceea ce este necesar pentru atingerea acestor obiective. Revine instanței naționale sarcina de a verifica dacă cuantumul sancțiunii nu depășește ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivelor care constau în asigurarea colectării în mod corect a taxei și prevenirea evaziunii, având în vedere împrejurările speței și în special suma impusă în mod concret și eventuala existență a unei evaziuni sau a unei eludări a legislației aplicabile imputabile persoanei impozabile a cărei neînregistrare este sancționată (a se vedea în acest sens Hotărârea Rēdlihs, C 263/11, EU:C:2012:497, pct. 45, 46 și 54).

Aceste principii sunt valabile și în cazul majorărilor dacă au caracter de sancțiuni fiscale, aspect care trebuie verificat de instanța de trimitere. Majorările nu trebuie să fie excesive în raport cu gravitatea încălcării de către persoana impozabilă a obligațiilor sale."

În raport de considerentele expuse, instanța a reținut că un prim aspect ce trebuie analizat este daca accesoriile au caracter de sancțiune fiscală .

Astfel, dacă în privința penalităților de întârziere acest caracter este neechivoc rezultând din însăși prevederile legale ce le definesc, în privința majorărilor de întârziere se apreciază că nu subzistă acest caracter.

Majorările de întârziere sunt percepute ca un echivalent al lipsei folosinței sumelor ce trebuiau achitate de contribuabil, scopul lor fiind acela de a acoperi un prejudiciu creat bugetului de stat. Scopul lor nu este asigurarea colectării în mod corect a taxei și prevenirea evaziunii,ci al reparării unui prejudiciu. De altfel ele au și fost ulterior redefinite ca și dobândă și se acordă și contribuabililor în ipotezele prevăzute de lege respectiv pentru acoperirea prejudiciului creat acestora prin aplicarea greșită a normelor fiscale. Ca atare aceste majorări de întârziere sunt excluse din analiza respectării principiului proporționalității.

În ceea ce privește penalitățile de întârziere aplicate, s-a reținut că, cuantumul lor reprezintă 15% din suma datorată cu titlu de TVA, acest procent fiind proporțional cu gravitatea încălcării normelor fiscale de către reclamanți și cu culpa acestora.

S-a reținut că reclamanții au derulat o afacere imobiliară dar în nici un moment nu au realizat vreun demers pentru a verifica dacă sunt obligați să achite vreo sumă cu titlu de TVA deși normele legale erau clare și precise . Scopul lor era evident acela de a eluda dispozițiile legale incidente în materie, astfel că raportat la gravitatea încălcării, la sumele concrete de care ar fi fost lipsit bugetul de stat, instanța a apreciat că o penalitate de 15% respectă pe deplin principiul proporționalității.

Recursul exercitat în cauză

Împotriva sentinței nr. 77 din 22 februarie 2017 a Curții de Apel Cluj, au formulat recurs, reclamanții B. și A., cât și pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Cluj.

Argumentele care justifică anularea în integralitate a actelor administrative contestate, vizează colectarea de probe în mod nelegal de către organele fiscale, modalitate ce atrage incidența Hotărârii Bara și alții a C.J.U.E.

Drept urmare, sentința recurată este nelegală ca urmare a neaplicării raționamentului expus de CJUE care a condus la nesancționarea încălcării legislației cu privire la protecția datelor cu caracter personal.

În opinia recurenților-reclamanți, instanța de fond nu a analizat argumentele vizând colectarea de probe în mod nelegal și aplicarea cauzei Bora ș.a., aducând astfel o încălcare a dreptului la un proces echitabil garantat de art. 6 alin. (1) C.E.D.O.

Pe fondul cauzei, instanța a aplicat în mod eronat regulile cu privire la contenciosul administrativ din România.

Având în vedere că în prezenta speță există o multitudine de încălcări a normelor legale, recurenții apreciază că soluția finală care se impune este admiterea recursului cu consecința anulării în întregime a actelor administrative fiscale, organul fiscal având posibilitatea refacerii lor conform prevederilor legale.

Cu privire la dreptul de deducere al recurenților, se arată că instanța a recunoscut reclamantului B. dreptul de deducere în cuantum de 50% din valoarea determinată de expert, soluție ce nu este motivată prin considerentele expuse.

În mod nelegal, fără a face trimitere la un text legal care să îi susțină punctul de vedere, instanța a limitat dreptul de deducere al recurentului B. la 50% din valoarea determinată, considerând că 50% este contribuția personală la realizarea imobilelor, restul reprezentând contribuția recurentei A., dar în favoarea acesteia nu a fost recunoscut dreptul de deducere.

Nu poate fi reținut argumentul instanței de fond, în sensul că a procedat la diminuarea dreptului de deducere determinat de expert deoarece, în unele acte, nu apare numele complet al reclamantei A..

Raportat la documentele justificative, ținând cont și de jurisprudența Înaltei Curți sub acest aspect, dreptul de deducere al reclamantului trebuia valorificat în întregime.

În măsura în care instanța a considerat că 50% din achizițiile care justifică dreptul de deducere au fost efectuate de reclamanta A., se impune să se recunoască în favoarea acesteia dreptul de deducere, în proporția contribuției personale chiar dacă documentele justificative prezentate nu erau emise pe numele acesteia.

Cu privire la menținerea obligațiilor accesorii, sentința recurată este nelegală, majorările de întârziere și penalitățile de întârziere neputând fi disociate de culpa celui care îi sunt imputate.

Suplimentar, în ceea ce privește pe recurentul B., obligațiile accesorii trebuiau înlăturate în totalitate ca urmare a faptului că în urma recunoașterii dreptului de deducere, în sarcina acestuia nu mai pot fi reținute obligațiile principale.

Chiar dacă s-ar aprecia că în speță sunt datorate debite accesorii, instanța a încălcat principiul proporționalității la care C.J.U.E. a făcut referire în Cauza Salomie și Oltean.

Cu referire la practica C.J.U.E., se solicită a fi înlăturate în totalitate obligațiile fiscale accesorii sau reduse cu respectarea principiului proporționalității.

În dezvoltarea motivelor de recurs, se arată că hotărârea instanței de fond are o motivare contradictorie legată de momentul depășirii plafonului TVA, de dreptul de deducere și de respectarea principiului proporționalității privind accesoriile.

În ceea ce privește momentul la care reclamanții au depășit plafonul de scutire, instanța arată că achiesează la punctul de vedere exprimat prin expertiză, reclamanții urmând să devină plătitori de TVA începând cu data de 1 ianuarie 2007, dar această dată nu este susținută de nicio probă, expertiza reținând o altă dată la care reclamanții ar fi devenit plătitori de TVA și anume 01.07.2008, situație contestată de pârâtă prin notele scrise.

În mod contradictoriu a fost reținută data de 1 ianuarie 2007, dată ce influențează soluția instanței de fond sub aspectul exercitării dreptului de deducere, prin luarea în considerare a cheltuielilor raportat la acea dată, expertul menționând în mod expres la pagina 9 din expertiză, că a luat în calcul cheltuielile începând cu data de 01.01.2007.

Instanța nu a ținut cont de apărările formulate și nici nu a argumentat față de faptul că reclamantul Câmpeanu Ștefan și-a exercitat dreptul de deducere prin depunerea Decontului de TVA nr. 182669 din 25 octombrie 2012 în care a fost înscris la rândul 30 "regularizare taxă TVA" în sumă de 170.228 lei.

Ca urmare, instanța de fond a ignorat faptul că reclamantul și-a exercitat dreptul de deducere prin depunerea Decontului de TVA nr. 182669 din 25 octombrie 2012, soluția instanței de fond fiind nemotivată și nelegală.

În ceea ce privește cuantumul majorărilor și penalităților, deși instanța reține legalitatea și temeinicia acestora, totuși aplică penalitățile la suma datorată cu titlu de TVA care au fost reduse de instanță, fără să țină cont de dispozițiile art. 142, art. 152 și art. 156 C. fisc.

Referitor la cheltuielile de judecată, constând în onorariu de expert, solicită reducerea acestuia într-un cuantum rezonabil.

În susținerea recursului, au fost depuse la dosar acte.

Recurenții B. și A. au formulat întâmpinare la recursul declarat de recurenta Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Cluj, prin care au invocat excepția nulității recursului, excepție respinsă de instanța de recurs în ședința publică din data de 7 iunie 2017, având în vedere dispozițiile art. 304 1 C. proc. civ., raportat la dispozițiile art. 304 pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ., dar și de dispozițiile art. 306 pct. 3 C. proc. civ.

Pe fondul cauzei, se solicită respingerea recursului ca nefondat, arătând că în cuprinsul sentinței s-a strecurat o eroare materială cu privire la data de 01.01.2007, instanța valorificând, în realitate, concluziile din Raportul de expertiză iar dreptul de deducere nu a fost valorificat de două ori, susținerile recurentului nefiind dovedite.

Și recurenta Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Cluj a formulat întâmpinare la recursul formulat de recurenții-reclamanți, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Invocarea cauzei Bara și alții nu poate fi reținută, având în vedere că organul fiscal intră în categoria operatorilor definiți prin Legea nr. 677/2001 privind protecția persoanelor.

Pe fondul cauzei, se arată că în raport de situația de fapt existentă, trebuie avut în vedere că reclamantul B. și-a exercitat dreptul de deducere prin Decontul de TVA, iar cu privire la cuantumul majorărilor și penalităților, se apreciază că toate criticile sunt vădit nefondate.

Hotărârea instanței de recurs

Analizând sentința recurată în limita criticilor formulate de recurenți din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ., raportat la art. 3041 C. proc. civ., ținând cont și de dispozițiile art. 315 C. proc. civ., se constată că recursurile sunt fondate, pentru următoarele considerente:

Prin decizia de casare nr. 3890 din 3 decembrie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în raport de dispozițiile art. 312 alin. (3) raportat la art. 3041 C. proc. civ., s-a dispus casarea sentinței nr. 392 din 4 iulie 2013 a Curții de Apel Cluj și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, stabilind și limitele rejudecării, respectiv:

În condițiile în care prin decizia de casare au fost stabilite limitele casării, motivele de recurs reiterate de recurenții B. și A. privind "colectarea de probe în mod nelegal" cu precizarea că instanța de fond "avea obligația de a analiza și de a anula actele contestate", nu poate fi reținută.

Prin sentința civilă nr. 392/2013 a Curții de Apel Cluj, instanța a analizat criticile vizând "colectarea probelor", iar prin decizia nr. 3890/2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a stabilit că chestiunile procedurale invocate în fața primei instanțe și reiterate prin cererea de recurs, au primit o "dezlegare corectă și legală", instanța de recurs stabilind limitele casării pe aspectele ce au vizat exclusiv fondul cauzei, instanța de fond având obligația de a se pronunța în limitele stabilite cu respectarea dispozițiilor art. 315 C. proc. civ.

Nici critica vizând aplicarea eronată a regulilor cu privire la contenciosul administrativ din România, în sensul că instanța de judecată nu se poate substitui organului administrativ, nu poate fi reținută, recurenții-reclamanți învestind instanța de contencios administrativ și fiscal, pe calea prevăzută de art. 218 alin. (2) C. proc. fisc. , să verifice legalitatea actelor enumerate în petitul acțiunii iar prin extindere și completare au solicitat anularea parțială a deciziilor de impunere.

De altfel, acest motiv de recurs a fost invocat pentru prima dată în recurs, în al doilea ciclu procesual, cu încălcare dispozițiilor art. 316 raportat la art. 292 alin. (1) C. proc. civ.

Criticile vizând modul de calcul al TVA, determinarea momentului depășirii plafonului de scutire de la plata TVA și obligațiile fiscale accesorii prin raportare la cauza Salomie și Oltean, sunt fondate, ținând cont de considerentele deciziei de casare.

Astfel, este de necontestat că recurenții-reclamanți soți și soție, în perioada 2007-2010, au desfășurat o activitate economică cu caracter de continuitate, constând în construirea și înstrăinarea unor imobile.

Prin decizia de casare, s-a stabilit că la modul de calcul al TVA vor fi avute în vedere dispozițiile art. 30 C. fam., care instituie prezumția relativă de comunitate.

Principala caracteristică a dreptului de proprietate comună în devălmășie, constă în faptul că titularii dreptului nu cunosc întinderea drepturilor și nici cota parte ce le revine, noțiunea proprietății în devălmășie desprinzându-se din dispozițiile art. 30 și 35 C. fam.

Comunitatea de bunuri a soților este prevăzută de art. 30 C. fam. și este constituită dintr-o universalitate de drepturi și obligații iar art. 35 din același act normativ stabilește modul de exercitare a atributelor dreptului de proprietate comună în devălmășie.

Art. 35 teza I C. fam., instituie prezumția mandatului tacit reciproc cu privire la actele de administrare.

Instanța de fond a statuat că deducerea TVA solicitată de reclamanți trebuie recunoscută pentru reclamantul B. în proporție de 50% contribuție personală dar nu precizează considerentele avute în vedere și cum a stabilit contribuția personală în cadrul comunității în devălmășie.

Deși prin suplimentul la expertiză se stabilește atât valoarea TVA deductibil, cât și TVA colectat, instanța de fond apreciază dreptul de deducere pentru recurentul B. în proporție de 50% reprezentând contribuție personală iar pentru reclamanta A. nu recunoaște un drept de deducere pentru facturile privind achizițiile de bunuri și servicii aferent activității desfășurate cu motivarea că achizițiile s-au făcut pe numele recurentului B.

Această abordare este greșită, ținând cont de considerentele deciziei de casare, dar și de dispozițiile art. 127 alin. (1), art. 125 1 pct. 18 C. fisc. și Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003, în materia TVA familia fiind o entitate juridică, iar potrivit art. 32 C. fam. (în vigoare la data achizițiilor), datoriile comune ale soților se acoperă din bunurile comune.

Ca urmare, recunoașterea dreptului de deducere pentru unul dintre soți, numai pentru partea sa de bunuri comune, în condițiile în care cota sa nu este determinată, este greșită, ținând cont că din actele de la dosar rezultă achiziții de bunuri și servicii aferente activității iar potrivit legislației, pentru exercitarea dreptului de deducere a TVA aferentă facturilor, singura condiție este ca persoana impozabilă să dețină o factură care să cuprindă informațiile prevăzute de art. 155 alin. (5) C. fam.

De asemenea, C.J.U.E., în cauza C 146/2005 Albert Colee a statuat că dreptul de deducere a TVA prev. de art. 167 și urm. din Directiva 2006/112/CE face parte din mecanismul de TVA și în principiu nu poate fi limitat, principiul neutralității fiscale impunând ca deducerea TVA să fie acordată dacă cerințele de fond sunt îndeplinite, chiar dacă anumite cerințe de formă au fost omise.

Ca urmare, ținând cont de cele statuate de C.J.U.E. cu privire la principiul prevalenței substanței asupra formei, de probatoriul administrat în cauză, completat de expertiză și contra expertiză, din care rezultă cuantumul TVA colectat și cuantumul TVA deductibil, în mod greșit instanța de fond a recunoscut dreptul de deducere pentru 50% din contribuția personală a reclamantului în realizarea imobilelor aflate în devălmășie, legiuitorul stabilind că familia în materia TVA este o entitate juridică, critica recurenților-reclamanți pe aspectele menționate, fiind corectă.

Cu privire la recursul formulat de pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Cluj, se constată că instanța a omis a examina apărările părților în litigiu, cu referire la susținerea că reclamantul B. și-a exercitat dreptul de deducere prin depunerea Decontului de TVA nr. 182669 din 25 octombrie 2012 în care a fost înscrisă la rândul 30 "regularizări taxa dedusă" TVA în sumă de 170.228 lei, existând riscul să se acorde dreptul de deducere de două ori pe aceleași documente justificative.

Mai mult, instanța de fond nu a arătat care sunt motivele pe care se sprijină soluția dată cererii de deducere a taxei pe valoarea adăugată; cele pentru care a acceptat în parte concluziile suplimentului de expertiză administrată; nu a identificat și nu a făcut aplicarea la situația de fapt a textelor normative incidente, aplicabile obligatoriu pentru a conferi suport legal soluției pronunțate și nu a respectat decizia de casare în raport de dispozițiile art. 315 C. proc. civ., motiv pentru care se impune admiterea recursurilor, casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare a cauzei.

În rejudecare, instanța va stabili întinderea dreptului de deducere a TVA în raport de întreg probatoriul administrat, cu respectarea dispozițiilor art. 30, art. 32 C. fam. privind regimul proprietății în devălmășie, va determina momentul depășirii plafonului de scutire de la plata TVA, urmând a fi analizate și apărările recurentei-pârâte formulate la data de 15.02.2017 și asupra cărora instanța nu s-a pronunțat.

De asemenea, în rejudecare, instanța va stabili și obligațiile accesorii aferente debitelor principale, cu respectarea principiului proporționalității statuat prin Hotărârea C.J.U.E. din 9 iunie 2015 în cauza Salomie și Oltean.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 312 raportat la art. 304 pct. 7 și 9 și al dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., va admite recursurile formulate de reclamanții A. și B. și de pârâta Direcția Regională a Finanțelor Publice Cluj Napoca (succesoare a Direcției Generale a Finanțelor Publice a Județului Cluj) împotriva sentinței civile nr. 77 din 22 februarie 2017 a Curții de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E

Admite recursurile declarate de reclamanții A. și B. și de pârâta Direcția Regională a Finanțelor Publice Cluj Napoca (succesoare a Direcției Generale a Finanțelor Publice a Județului Cluj) împotriva sentinței civile nr. 77 din 22 februarie 2017 a Curții de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 27 iunie 2017.