ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3024/2014

Asupra conflictului negativ de competență de față, Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Cadrul procesual Prin cererea de chemare în judecată înregistrată sub nr. 28775/3/2012 reclamantul A.C.A. a învestit Tribunalul București cu o acțiune având un singur capăt de cerere, și anume anularea deciziei nr. 42 din 29 mai 2012, prin care i-a fost desfăcut contractul de muncă încheiat cu pârâta R.A.A.P.P.S., S.A.I.F.I. 2. Hotărârea Tribunalului București Prin sentința nr. 1945 din 19 februarie 2014 a Tribunalului București, secția a VlII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, a fost declinată competența de soluționare a cererii formulate de reclamantul A.C.A.

în contradictoriu cu intimata R.A.A.P.P.S. în favoarea Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că prin cererea de chemare în judecată înregistrată sub nr. 28775/3/2012, astfel cum a fost ulterior precizată, reclamantul a solicitat ca instanța să constate lipsa oricărui răspuns la avertizările publice făcute în condițiile legii, din partea pârâtei. Instanța a reținut că solicitarea reclamantului de a se constata lipsa oricărui răspuns din partea pârâtei la avertizările publice efectuate a fost formulată ca și pretenție principală în acțiunea civilă, reclamantul apreciind că rezolvarea acestei cereri influențează soluționarea conflictului de muncă ce face obiectul celeilalte cereri principale formulate prin aceeași acțiune.

În ce privește competența materială de soluționare a acestei cereri principale, instanța reține competența sa limitată la soluționarea conflictelor de muncă cu privire la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea și încetarea contractelor individuale sau, după caz, colective de muncă (art. 266 C. muncii) și la soluționarea cauzelor în materia asigurărilor sociale (art. 153 Legea nr. 263/2010). Instanța apreciază că solicitarea reclamantului, vizând constatarea refuzului unei autorități publice de a răspunde unei sesizări formulate în calitate de avertizor public, nu reprezintă nici un conflict de muncă și nici o cerere în materia asigurărilor sociale.

Instanța a constatat că nesoluționarea în termenul legal, de către o autoritate publică, a unei cereri formulate de o persoană ce se consideră vătămată într-un drept sau interes legitim este asimilată unui act administrativ, a cărui legalitate este verificată de instanța de contencios administrativ în conformitate cu prevederile art. 1 alin. (1) și art. 10 alin. (1) Legea nr. 554/2004. Prin urmare, întrucât reclamantul se consideră vătămat prin refuzul R.A.A.P.P.S. de a-i răspunde sesizărilor făcute în calitate de avertizor publice, văzând că pârâta este o autoritate publică centrală, instanța a trimis cauza spre competentă soluționare la Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal.

3. Hotărârea Curții de Apel București Prin sentința nr. 1636 din 23 mai 2014 a Curții de Apel București a fost admisă excepția necompetenței materiale a Curții de Apel București și, în consecință, a fost declinată competența de soluționare a cauzei formulată de reclamantul A.C.A., în contradictoriu cu pârâtele R.A.A.P.P.S. și S.A.I.F.I., în favoarea Tribunalului București, secția a VIII-a. Constatând ivit un conflict negativ de competență Tribunalul a dispus înaintarea dosarului la Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal în vederea pronunțării regulatorului de competență.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că deși reclamantul a precizat, în cuprinsul acțiunii sale, că solicită „constatarea lipsei oricărui răspuns la avertizările publice”, în cuprinsul petitului având ca obiect anularea deciziei de încetare a raportului de muncă, concluzionând că reclamantul nu a urmărit obligarea pârâților destinatari ai avertizărilor publice să răspundă la aceste petiții, ci s-a susținut numai că lipsa oricărui răspuns la avertizările publice constituie în sine un motiv de nelegalitate a deciziei nr. 42 din 29 mai 2012. În atare context, instanța a constatat că în mod greșit a apreciat tribunalul că este învestit cu o acțiune în contencios administrativ, având ca obiect obligarea pârâților la soluționarea petițiilor reprezentate de avertizările publice în discuție.

Față de aceste considerente, curtea a constatat că nu are competența de a se pronunța asupra motivelor invocate în sprijinul cererii de anulare a deciziei de încetare a raportului muncă și, în consecință, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale. II. Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în regulator de competență. Înalta Curte de Casație și Justiție sesizată cu stabilirea regulatorului de competență, în conformitate cu dispozițiile art. 20, art. 21 și art. 22 C. proc.

civ., analizând obiectul cauzei deduse judecății și dispozițiile legale incidente va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția conflicte de muncă și de asigurări sociale, pentru considerentele ce urmează: 1. Argumentele de fapt și de drept relevante Înalta Curte reține că reclamantul a învestit Tribunalul București cu o acțiune având un singur capăt de cerere, și anume anularea deciziei nr. 42 din 29 mai 2012, prin care i-a fost desfăcut contractul de muncă încheiat cu pârâta R.A.A.P.P.S., S.A.I.F.I. În cadrul apărărilor formulate prin acțiunea introductivă, reclamantul a susținut nelegalitatea deciziei atacate și a precizat acțiunea în sensul că solicită constatarea lipsei oricărui răspuns la avertizările publice pe care le-a adresat primului Ministru al României, cu privire la motivele care au dus la concedierea sa din funcția deținută, pe motiv de rudenie, fiind fratele fostului secretar general al Guvernului României.

Înalta Curte reține că obiectul cererii introductive se circumscrie materiei ce privește un conflict de muncă, fiind generat și menținut de existența dispoziției emise de pârâta S.A.I.F.I., R.A.A.P.P.S. de încetare a contractului de muncă cu reclamantul, iar cererea de constatare a lipsei unui răspuns la avertizările publice făcute de reclamant este în fapt motivarea pentru susținerea nelegalității deciziei contestate. În fapt, litigiul de față nu poate fi disjuns în materii ce ar impune abordări diferite, întrucât reclamantul invocă prin cererile sale numai abuzul autorității pârâte care a emis decizia de concediere, solicitând sub acest aspect cercetarea din partea instanței judecătorești și dezlegarea conflictului.

Constatând că litigiul de față nu se circumscrie sferei contenciosului administrativ, așa cum este definit expres de legiuitor prin dispozițiile art. 2 lit. f) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, Înalta Curte va trimite cauza spre competentă soluționare instanței specializate de dreptul muncii, văzând dispozițiile art. 2 lit. c) C. proc. civ. 2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 22 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei, în primă instanță, în favoarea Tribunalului București, secția conflicte de muncă și de asigurări sociale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Stabilește competența de soluționare a cauzei privind pe reclamantul A.C.A. în contradictoriu cu pârâții R.A.A.P.P.S. și R.A.A.P.P.S., S.A.I.F.I., în favoarea Tribunalului București, secția conflicte de muncă și de asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 iunie 2014.