ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2498/2013

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2498/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată, reclamanta SC C.G.C.

SRL a chemat în judecată pe pârâta Casa Națională de Pensii Publice – Direcția

de Relații Internaționale, solicitând suspendarea executării adresei nr.

3761/MLSF din 23 februarie 2012 emisă de pârâtă, până la soluționarea acțiunii

de fond având ca obiect anularea aceluiași act, cu obligarea pârâtei la

cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii,

reclamanta a arătat că potrivit adresei nr. 3761/MLSF din 23 februarie 2012 s-a

decis retroactiv retragerea unui număr de 11 formulare E 101 emise în anul 2009

și 17 formulare E 101 și documente portabile A1 emise pentru perioada 01

aprilie 2010 - 31 martie  2012, că aceste formulare reprezintă acte

administrative, fiind certificate privind legislația în materie de securitate

socială și atestă faptul că nu are obligații de plată a contribuțiilor într-un

alt stat, pentru salariații detașați în Germania care au desfășurat activitate

de muncitori în construcții în baza unor contracte încheiate cu parteneri

germani.

Reclamanta a arătat

că a formulat plângere prealabilă la Casa Națională de Pensii Publice - Direcția Relații Internaționale, înregistrată sub nr. A/10836 din 9 martie 2012, prin

care a solicitat revocarea actului vătămător, precum și faptul că în cauză sunt

întrunite cerințele art. 14 din Legea nr. 554/2004 republicată în vederea

suspendării executării actului contestat.

Casa Națională de

Pensii Publice a formulat întâmpinare, solicitând respingerea cererii de

suspendare ca neîntemeiată.

Totodată, a invocat

excepția prematurității introducerii cererii față de dispozițiile art. 7 din

Legea nr. 554/2004, arătând că reclamanta s-a adresat cu prezenta cerere instanței

de judecată fără a aștepta răspunsul la plângerea prealabilă, deși termenul

legal de 30 de zile nu expirase.

A invocat de asemenea

excepția inadmisibilității cererii de suspendare, întrucât pentru modificarea

sau desființarea adresei atacate se prevede prin lege organică o altă procedură

judiciară, iar actul atacat nu reprezintă un act administrativ de autoritate

și, ca atare, nu poate fi supus controlului instanței de contencios.

Prin Sentința

civilă nr. 2856 din 2 mai 2012, Curtea de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, a respins excepțiile prematurității și

inadmisibilității acțiunii, invocate de pârâtă, a respins cererea de suspendare

formulată de

reclamanta

SC C.G.C. SRL, în contradictoriu cu pârâta Casa Națională de Pensii Publice -

Direcția de Relații Internaționale,

ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de fond a reținut, în esență, că potrivit dispozițiilor

art. 7 din Legea nr. 554/2004 reclamanta s-a adresat cu plângere prealabilă

către autoritatea pârâtă solicitând revocarea actului vătămător, plângere

înregistrată sub nr. A/10836 din 9 martie 2012, iar instanța de contencios

administrativ a fost sesizată la data de 13 martie 2012; că împrejurarea că

reclamanta nu a așteptat expirarea termenului prevăzut de lege pentru a primi

răspuns la plângerea prealabilă nu este de natură a justifica soluția de

respingere ca prematură, atâta timp cât nici după împlinirea acestui termen, pe

parcursul soluționării cauzei, nu a fost comunicat un astfel de răspuns.

În ceea ce privește

excepția inadmisibilității acțiunii motivat de faptul că adresa atacată nu

reprezintă un act de autoritate, Curtea a reținut că, în raport de definiția

actului administrativ potrivit art. 2 alin. (1) lit. c), din Legea nr. 554/2004

adresa nr. 3761/MLSF din 23 februarie 2012 îndeplinește condițiile legale

pentru a fi considerată act administrativ, astfel că excepția a fost respinsă

ca nefondată.

Cu privire la condițiile

de admisibilitate a cererii de suspendare prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004

Curtea a reținut că prima condiție este îndeplinită, adresa nr. 3761/MLSF din 23

februarie 2012 fiind, în mod indiscutabil, un act administrativ unilateral cu

caracter individual, în raport de conținutul său.

Instanța a constatat,

însă că în cazul de față, cercetând „aparența de legalitate” a actului ce

formează obiectul litigiului, fără a intra în analiza fondului, întrucât ar

excede obiectului prezentei cereri, nu există un caz bine justificat, deoarece toate

argumentele invocate de reclamantă sunt în realitate critici de nelegalitate a

actului, care nu sunt evidente la o cercetare aparentă, ci presupun, în mod

obligatoriu, administrarea unor probe pe fondul cauzei, ceea ce excede

obiectului prezentei cereri.

S-a apreciat de către

instanță că, aparent, adresa nr. 3761/MLSF din 23 februarie 2012 a fost emisă

în forma prevăzută de lege, de autoritatea competentă, cu indicarea temeiurilor

de drept, iar argumentele invocate de reclamantă se referă la aspecte care nu

permit Curții, în lipsa administrării unor dovezi pe fondul cauzei, să rețină

eventuale indicii de nelegalitate, precum și faptul că simplele susțineri ale

reclamantei nu sunt suficiente pentru a considera îndeplinită cerința cazului

bine justificat, în lipsa unor împrejurări care să fie apte să creeze o

îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ, fără a antama

fondul, în acest sens fiind și jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Din aceste

considerente, Curtea a apreciat că cerința cazului bine justificat nu este

îndeplinită în cazul de față.

În ceea ce privește

prejudiciul, instanța a reținut, așa cum s-a statuat constant de Înalta Curte

de Casație și Justiție în jurisprudența sa, că executarea unei obligații

bugetare stabilite printr-un act administrativ care se bucură de prezumția de

legalitate nu poate constitui prin ea însăși o pagubă în sensul art. 2 alin. (1)

lit. s) din Legea nr. 554/2004, că din punct de vedere economic orice diminuare

a patrimoniului constituie o pagubă, dar din punct de vedere juridic paguba

este reprezentată doar de o diminuare ilicită a patrimoniului, astfel că

împrejurarea că reclamanta prin achitarea contribuțiilor de asigurări sociale

de stat în Germania ar suferi o perturbare a activității sale nu poate fi reținută

pentru a justifica „paguba iminentă”.

Instanța a

concluzionat că în cauză nu sunt îndeplinite cerințele art. 14 din Legea nr. 554/2004,

astfel că a respins ca neîntemeiată cererea de suspendare a executării actului

- adresa nr. 3761/MLSF din 23 februarie 2012 emisă de Casa Națională de Pensii

Publice.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat recurs reclamanta SC C.G.C. SRL, criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea

recursului declarat se arată că sentința atacată este vădit netemeinică și nelegală,

fiind de fapt complet nemotivată; că așa-zisele considerente ale hotărârii sunt

de fapt simple aprecieri teoretice, cu caracter general, valabile pentru orice

speță, că sentința nu cuprinde nici un argument concret pentru care nu au fost

reținute susținerile reclamantei; că instanța a ignorat complet motivele acțiunii,

precum și probele administrate, ceea ce înseamnă că, practic, nici măcar nu a

intrat în cercetarea fondului cauzei, limitându-se la a face considerații

teoretice și afirmații nemotivate, unele chiar incorecte din punct de vedere

juridic.

Arată recurenta că,

în realitate, contrar celor reținute în cuprinsul sentinței recurate, în speță

sunt îndeplinite condițiile cazului bine justificat și pagubei iminente; că la

o simpla cercetare aparentă a actului atacat, fără a fi necesară administrarea

de probe pe fondul cauzei, se poate observa că acesta este nemotivat în fapt și

în drept, neavând aparența de legalitate; că împrejurările care se constituie în

"indicii de nelegalitate'" reies dintr-o simplă lectură a adresei a

cărei suspendare s-a solicitat; că există o serie de împrejurări legate de

starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă

în privința legalității actului atacat, fiind astfel îndeplinită condiția

existenței unui caz bine justificat și că instanța nu a verificat dacă în speță

se poate vorbi de un prejudiciu material viitor și previzibil în patrimoniul

subscrisei.

Arată

recurenta că, în realitate, există un asemenea prejudiciu, întrucât, așa cum

rezultă din cuprinsul Adresei nr. 3761/MLSF din 23 februarie 20I2 emisă de Casa

Națională de Pensii Publice - Direcția de Relații Internaționale, pentru anul

2009 și perioada 01 aprilie 2010-31 martie 2012 urmează a se aplica legislația

germană de securitate socială, ceea ce implică obligația recurentei de plată în

Germania a unor sume exorbitante, cu titlu de contribuție de asigurări sociale,

sens în care autoritatea germana competentă - Asigurarea Germană de Pensii N. -

a emis Decizia nr. 44349557 din 18 iunie 2012, prin care a stabilit în sarcina recurentei

un debit de 810.310,33 euro, fixând ca termen de plată "antepenultima zi

bancară lucrătoare a lunii ce urmează datei deciziei", ceea ce înseamnă

data de 27 iulie 2012 (care a trecut).

Se

mai arată în motivele de recurs că, î

n măsura în care actul atacat nu s-ar fi

emis, ar fi fost valabile certificatele retrase, în baza cărora societatea recurentă

a plătit contribuțiile de asigurări sociale în România, conform legii române;

că, având în vedere cuantumul foarte mare al sumelor respective raportat la

situația financiară și datoriile recurentei, precum și iminența executării sale

silite

,

sunt grav afectate atât

desfășurarea normală a activității societății, cât și îndeplinirea obligațiilor

contractuale asumate sau proiectele aflate în derulare ale acesteia.

Recurenta

apreciază că executarea actului atacat ar fi, fără putință de tăgadă, de natură

a perturba activitatea economico-financiară prin modificarea fluxului

financiar, astfel cum acesta este stabilit prin bugetul de venituri și

cheltuieli, respectiv imposibilitatea plații salariilor angajaților (în valoare

totală medie lunară de 170.500 lei), ceea ce ar produce consecințe defavorabile

asupra raporturilor cu angajații prin păgubirea nejustificată a acestora și că,

drept urmare, până la soluționarea acțiunii în anulare, executarea actului

atacat se va fi finalizat, ceea ce constituie în mod cert o vătămare

iremediabilă a intereselor sale legitime, precum și a intereselor unor terți,

care s-ar putea evita numai prin admiterea prezentei cereri.

Examinând

cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum

și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru

considerentele ce se vor arăta în continuare.

Instanța de control

judiciar constată că în speță nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 304

sau art. 304

1

C. proc. civ., în vederea casării sau modificării

hotărârii prima instanță a reținut corect situația de fapt, în raport de

materialul probator administrat în cauză și a realizat o încadrare juridică

adecvată.

În speță, este

nefondat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., care se

referă la cazul în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau

când aceasta cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

În dreptul intern,

nemotivarea hotărârii judecătorești este sancționată de legiuitor, pornind de

la obligația statului de a respecta dreptul părții la un proces echitabil,

drept consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului.

În sensul strict al

termenului, motivarea hotărârii judecătorești înseamnă precizarea în scris a raționamentului

care îl determină pe judecător să admită sau să respingă o cerere.

În speța de față,

instanța de control judiciar constată că hotărârea recurată îndeplinește cerințele

impuse de dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât prima

instanță a expus corespunzător argumentele care au determinat formarea

convingerii sale, prezentând în cuprinsul sentinței pronunțate toate elementele

care au condus la concluzia netemeiniciei cererii de chemare în judecată.

Nici criticile

subsumate motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., invocate prin cererea de recurs formulată, nu sunt fondate, având în

vedere următoarele considerente:

Suspendarea

executării actului administrativ este o măsură provizorie de protecție a

drepturilor și intereselor legitime ale subiectelor potențial vătămate prin

aplicarea actului, până la momentul la care instanța competentă va evalua

legalitatea acestuia.

Potrivit art. 14 alin.

(1) din Legea nr. 554/2004, „ în cazuri bine justificate și pentru prevenirea

unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității

publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana

vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării

actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond”.

Deci, art. 14 alin. (1)

din Legea nr. 554/2004 impune, în acest scop, două condiții care trebuie

îndeplinite cumulativ, cazul bine justificat și iminența unei pagube, conform

definițiilor legale cuprinse în art. 2 alin. (1) lit. ș) și t) din același act

normativ.

În cadrul cererii de

suspendare instanța este limitată la a cerceta, după verificarea condiției de

admisibilitate, dacă sunt îndeplinite cumulativ cerințele prevăzute de dispozițiile

art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv cazul bine justificat și paguba

iminentă.

Îndeplinirea condițiilor

cazului bine justificat și a iminenței unei pagube sunt supuse aprecierii

judecătorului, care efectuează o analiză sumară a aparenței dreptului, pe baza

circumstanțelor de fapt și de drept ale cauzei. Acestea trebuie să ofere

indicii suficiente de răsturnare a prezumției de legalitate și să facă

verosimilă iminența producerii unei pagube în cazul particular supus evaluării.

Deci, în cadrul

cererii de suspendare, instanța nu va cerceta îndeplinirea condițiilor de

legalitate și oportunitate ale actului administrativ, această obligație

revenindu-i instanței de fond învestită cu soluționarea acțiunii în anulare.

Cazul bine justificat

este definit de art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004 ca fiind o

împrejurare legată de starea de fapt și de drept, de natură să creeze o

îndoială serioasă asupra legalității actului administrativ.

Îndoiala serioasă

asupra legalității actului administrativ trebuie să rezulte cu ușurință în urma

unei cercetări sumare a aparenței dreptului, pentru că în cadrul procedurii

suspendării executării, pe calea căreia pot fi dispuse numai măsuri provizorii,

nu este permisă prejudecarea fondului litigiului.

Or, în speță,

motivele invocate de recurenta-reclamantă nu au caracterul unor indicii

aparente care să răstoarne prezumția de legalitate a actului administrativ, ci

necesită o analiză pe fond a raportului juridic dedus judecății.

Prin urmare, în mod corect

instanța de fond a apreciat ca nefiind îndeplinită condiția „cazului bine

justificat”, deoarece în cuprinsul hotărârii recurate nu sunt indicate fapte

sau împrejurări de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității

actului administrativ fără a fi analizat fondul cauzei, care este atributul

instanței care va soluționa eventuala cerere referitoare la anularea adresei

contestate.

Toate argumentele

invocate de reclamantă sunt în realitate critici de nelegalitate a actului,

care nu sunt evidente la o cercetare aparentă, ci presupun, în mod obligatoriu,

administrarea unor probe pe fondul cauzei, ceea ce excede obiectului prezentei

cereri, iar simplele susțineri ale reclamantei nu sunt suficiente pentru a

considera îndeplinită cerința cazului bine justificat, în lipsa unor

împrejurări care să fie apte să creeze o îndoială serioasă în privința legalității

actului administrativ, fără a antama fondul, astfel cum în mod corect a

apreciat și instanța de fond.

„Paguba iminentă”,

cea de-a doua condiție cerută de lege pentru a se dispune suspendarea

executării unui act administrativ, este definită în art. 2 lit. ș) din Legea nr.

554/2004, republicată, ca fiind prejudiciul material viitor și previzibil sau,

după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice

sau a unui serviciu public.

Cât privește

criticile referitoare la îndeplinirea condiției pagubei iminente, Înalta Curte

constată, de asemenea, că argumentele reținute în sentința atacată sunt întemeiate,

pentru că paguba iminentă nu se prezumă, ci trebuie dovedită de persoana

lezată, prin probe concludente.

Or, pentru a

înlătura, chiar și temporar, regula executării imediate și din oficiu a actelor

administrative, prin suspendarea acestora, instanța poate aprecia necesitatea

unei asemenea măsuri, doar prin raportare la probele administrate în cauză și

care trebuie să ofere suficiente indicii aparente de răsturnare a prezumției de

legalitate, fără a analiza pe fond conținutul actului administrativ, instanța

având posibilitatea, așa cum am arătat, să efectueze numai o cercetare sumară a

aparenței dreptului.

Recurenta-reclamantă

nu a administrat nici un fel de probă de natură să formeze convingerea instanței

în sensul iminenței unei pagube materiale greu sau imposibil de înlăturat

ulterior, în cazul în care în final actul ar fi anulat, astfel încât să se

circumscrie caracterului de excepție al suspendării executării actului

administrativ, conform fizionomiei pe care legea în prezent în vigoare o

conferă acestei instituții juridice.

În concluzie, în

raport de cele reținute mai sus, instanța de fond a apreciat în mod corect că

executarea unei obligații bugetare stabilite printr-un act administrativ care

se bucură de prezumția de legalitate nu poate constitui prin ea însăși o pagubă

în sensul art. 2 alin. (1) lit. s) din Legea nr. 554/2004, că din punct de

vedere economic orice diminuare a patrimoniului constituie o pagubă, dar din

punct de vedere juridic paguba este reprezentată doar de o diminuare ilicită a

patrimoniului, astfel că împrejurarea că reclamanta prin achitarea contribuțiilor

de asigurări sociale de stat în Germania ar suferi o perturbare a activității

sale nu poate fi reținută pentru a justifica „paguba iminentă”.

Astfel

fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentei sunt

neîntemeiate și nu pot fi primite, iar hotărârea instanței de fond este

temeinică și legală.

În

consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu prevederile art.

312 C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat, menținându-se sentința

atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de SC C.G.C. SRL București împotriva Sentinței civile nr. 2856

din 2 mai 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 1 martie 2013.