ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2434/2014

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bistrița-Năsăud, reclamanta R.C.M.U. din Bistrița a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, Comisia specială de retrocedare a unor bunuri care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România, pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să se dispună modificarea deciziei din 7 martie 2012 emisă de autoritatea pârâtă, în sensul admiterii cererii de retrocedare pe care a formulat-o, iar, în subsidiar, admiterea cererii și acordarea unor măsuri compensatori, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 195 din 15 februarie 2013 pronunțată de Tribunalul Bistrița-Năsăud, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal s-a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Cluj. La această instanță, cauza a fost înregistrată sub nr. 413/33/2013. 2. Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 244 din 1 aprilie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, s-a respins ca neîntemeiată acțiunea în contencios administrativ promovată de reclamanta R.C.M.U. din Bistrița, în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, Comisia Specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut, în considerentele decisive ale hotărârii următoarele: Prin decizia din 7 martie 2012 emisă de pârâtă a fost respinsă cererea de retrocedare înregistrată din 29 septembrie 2004, pe motiv că nu se încadrează în prevederile O.U.G. nr. 83/1999, întrucât solicitantul nu a făcut dovada calității de persoană îndreptățită, respectiv recunoașterea continuității persoanei juridice de drept privat, care se pretinde succesoarea fostului titular al dreptului de proprietate. Actul atacat se întemeiază pe dispozițiile art. 1 alin. (3) din O.U.G. nr. 83/1999 și art. 3 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2011.

Recunoașterea continuității entității juridice de drept privat care se pretinde succesoarea fostului titular al dreptului de proprietate se face de către instanța judecătorească ce a autorizat funcționarea acesteia, în condițiile prevăzute la art. 3 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare. Reclamanta înțelege să se prevaleze de dispozițiile încheierii din 17 octombrie 1992, prin care a fost admisă acțiunea și s-a dispus înregistrarea R.C.M.U. din Bistrița în registrul persoanelor juridice. Pârâta a evidențiat în mod corect că, prin încheierea prezentată în probațiune atât în fața autorității, cât și în fața instanței nu există o constatare în sensul recunoașterii continuității calității titularului dreptului pretins.

Verificarea îndeplinirii exigențelor legale în persoana titularului cererii nu poate fi realizată de către autoritatea publică decât prin raportare la dispozițiile legale speciale. Or, prevederile art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 83/1999 statuează în mod neechivoc faptul că recunoașterea continuității entității juridice de drept privat trebuie să fi fost realizată de instanța judecătorească ce a autorizat funcționarea și la această condiție nu poate fi adăugată o cerință ce excede acestor dispoziții legale. În consecință, prima instanță a apreciat că la emiterea deciziei nr. 281 din 7 martie 2012 s-a realizat o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor legale speciale și a dispus respingerea acțiunii reclamantei, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 244 din 1 aprilie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs, în termen legal, reclamanta R.C.M.U. din Bistrița, susținând că este nelegală și netemeinică, pentru următoarele motive: La termenul de judecată din data de 1 aprilie 2013, în fața Curții de Apel Cluj, reclamanta a invocat, prin notele de ședință, necompetența teritorială a acestei instanțe, având în vedere dispozițiile art. 2 alin. (2) din O.G. nr. 83/1999, s-a solicitat trimiterea cauzei la Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea stabilirii competenței prin pronunțarea unui regulator de competență.

Anterior primului termen de judecată, prin cerere sperată, a fost depusă la Curtea de Apel Cluj și o modificare a contestației, în temeiul art. 132 C. proc. civ., prin care s-a solicitat să se constate calitatea contestatoarei de continuatoare în drepturi a fostei R.A.A.I.M. din Bistrița (tradusă în limba maghiară: Besztercei Magyar Iparosok Kozmuvelodesi egyesulete), iar în unele traduceri R.C.M.U. (ambele denumiri reprezentând aceeași reuniune). Soluționarea acestei cereri, alături de contestația inițială, este admisibilă, având în vedere că, dacă această solicitare ar fi disjunsă, contestatoarea nu ar avea niciun pârât în acțiune, iar instanța de fond poate face statuări cu privire la această situație, mai ales că un precedent s-a creat deja în practica instanțelor, cât și prin încheierea nr. 28/1992 a Judecătoriei Bistrița.

Prima instanță a respins excepția necompetenței materiale și teritoriale invocate, a omis să trimită cauza la Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea stabilirii competenței în cadrul regulatorului de competență, nesocotind astfel dispozițiile legale în materie. Mai mult, a dispus soluționarea cauzei pe fond, fără a mai comunica pârâtei modificarea contestației și fără a pune concluzii pertinente asupra acesteia. Cu ocazia soluționării cauzei pe fond, instanța nu s-a pronunțat asupra cererii contestatoarei privind constatarea calității de continuatoare în drepturi și nici asupra cererii de disjungere a acesteia și trimiterii ei, eventual, Tribunului Bistrița Năsăud pentru a fi soluționată în procedura necontencioasă prevăzută de art. 331 și urm. C. proc.

civ. A fost aplicată greșit legea și sub aspectul identificării greșite a celor două elemente de admisibilitate a constatării continuității în drepturi, neanalizându-se probele depuse în susținerea acesteia. Examinarea contestației depuse în termen a fost una lapidară, fără aprofundarea tuturor motivelor invocate, încălcându-se și dispozițiile clare de procedură. Prima instanță și-a motivat hotărârea pe unele prezumții legale, fără trimitere directă la texte legale și fără a fi analizată chestiunea de drept dedusă judecății conform interpretării legale.

În concluzie, pentru motivele expuse recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, iar, în subsidiar, casarea sentinței recurate, rejudecarea cauzei și admiterea contestației, astfel cum aceasta a fost precizată pentru termenul din 1 aprilie 2013. 4. Apărările formulate de intimata-pârâtă Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România Intimata a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii primei instanțe, ca fiind legală și temeinică. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză Examinând sentința recurată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele și lucrările dosarului, de dispozițiile legale aplicabile, inclusiv art. 304 1 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, potrivit considerentelor ce vor fi expuse în continuare. Argumente de fapt și de drept relevante Reclamanta R.C.M.U. din Bistrița a supus controlului de legalitate, în condițiile art. 2 alin. (2) din O.U.G. nr. 83/1999, republicată, decizia din 7 martie 2012 emisă de Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România. În privința competenței materiale și teritoriale de soluționare a cauzei, criticile formulate de recurenta-reclamantă sunt neîntemeiate, întrucât secția de contencios administrativ a Curții de Apel Oradea este competentă în soluționarea pricinii, având în vedere, pe de o parte, dispozițiile art. 2 alin. (2) din O.U.G.

nr. 83/1999, art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 3 pct. 1 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, obiectul litigiului, reprezentat de anularea unui act administrativ emis de o autoritate publică centrală, cu precizarea că imobilul a cărui retrocedare s-a solicitat este situat în raza teritorială a Curții de Apel Oradea. În aceste condiții, nu poate fi vorba de existența unui conflict negativ de competență între Tribunalul Bistrița-Năsăud și Curtea de Apel Oradea, care să impună sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea stabilirii competenței pe calea regulatorului de competență, susținerile recurentei sub acest aspect fiind eronate.

Referitor la omisiunea primei instanțe de a statua asupra capătului de cerere formulat de reclamantă prin cererea intitulată „precizare la contestație”, transmisă prin fax la data de 31 martie 2013 și înregistrată la instanță la data de 1 aprilie 2013, din analiza actelor și lucrărilor dosarului rezultă că prima instanță nu a analizat și nu s-a pronunțat asupra capătului de cerere prin care s-a solicitat să se constatate că reclamanta este continuatoarea în drepturi a fostei R.A.A.I.M. din Bistrița. Această omisiune, invocată prin calea recursului de către reclamantă, nu este de natură să afecteze legalitatea sentinței recurate întrucât, pentru o asemenea ipoteză, legiuitorul a instituit, prin art. 281 2 C. proc.

civ., procedura completării hotărârii judecătorești. Art. 281 2a C. proc. civ. stipulează expres faptul că numai în condițiile art. 281 2 se poate cere completarea hotărârii, și nu pe calea apelului s-au recursului. În privința cererii având ca obiect anularea deciziei Comisiei speciale de retrocedare nr. 281 din 7 martie 2012, criticile recurentei sunt neîntemeiate, întrucât soluția de respingere a cererii pronunțată de prima instanță se bazează pe interpretarea corectă atât a probei cu înscrisuri administrată în cauză, cât și a dispozițiilor legale aplicabile. Din analiza considerentelor hotărârii recurate se constată că prima instanță a examinat și a înlăturat argumentat toate motivele de nelegalitate invocate de reclamantă, prezentând cu claritate raționamentul logico juridic pe care și-a fundamenta decizia de respingere a cererii.

2. Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru toate considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. și art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, Înalta Curte va respinge recursului declarat de reclamanta R.C.M.U. din Bistrița, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta R.C.M.U. din Bistrița împotriva sentinței civile nr. 244 din 1 aprilie 2013 a Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 mai 2014.