ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 427/2015

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 427/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 2645/F din 8

octombrie 2013 a Tribunalului Bistrița-Năsăud, pronunțată în Dosarul nr.

2877/112/2013, s-au admis excepțiile lipsei calității procesuale pasive

invocate de pârâtele Agenția Județeană pentru Plăți și Inspecție Socială

Bistrița-Năsăud și Casa Județeană de Pensii Bistrița-Năsăud și, pe cale de

consecință, s-a respins acțiunea față de acestea, ca fiind formulată împotriva

unor persoane fără calitate procesuală pasivă.

S-a respins excepția

lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice, ca neîntemeiată.

S-a respins acțiunea

civilă formulată de reclamanta T.R., împotriva pârâtului Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice, cu domiciliul procesual ales la D.G.F.P.

Bistrița-Năsăud, ca neîntemeiată. Fără cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța

această sentință, tribunalul a analizat cu prioritate, în conformitate cu art.

137 C. proc. civ. din 1865, excepțiile lipsei calității procesuale pasive

invocate de pârâți și a reținut următoarele:

În ceea ce privește

excepțiile lipsei calității procesual pasive a pârâtelor Agenția Județeană

pentru Plăți și Inspecție Socială Bistrița-Năsăud și Casa Județeană de Pensii

Bistrița-Năsăud, tribunalul a constatat că reclamanta T.R. a precizat, în

ședința publică din 1 octombrie 2013 și s-a consemnat în încheierea de ședință,

că nu are pretenții de la aceste două pârâte, împrocesându-le doar pentru

opozabilitate.

Având în vedere

aceste precizări, instanța de fond a admis excepțiile lipsei calității

procesual pasive ale acestora.

Aspectul potrivit

căruia despăgubirile solicitate au fost calculate prin raportare la

indemnizația recunoscută în favoarea reclamantei în baza Decretului-lege nr.

118/1990, nu poate atrage în sine calitatea procesuală a Agenției Județeană

pentru Plăți și Inspecție Socială Bistrița-Năsăud (cu atribuții de

acordarea/stabilirea indemnizației) sau a Casei Județene de Pensii

Bistrița-Năsăud (instituție care achită lunar indemnizația), întrucât chiar în

ipoteza admiterii acțiunii și acordarea despăgubirilor solicitate, acestea nu

ar avea același regim juridic cu indemnizațiile lunare și nu există vreo

dispoziție legală care să prevadă obligații pentru aceste două pârâte în

achitarea eventualelor despăgubiri.

Raportat la admiterea

celor două excepții, tribunalul a respins acțiunea formulată de reclamantă, ca

fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.

În ceea ce privește

însă excepția lipsei calității procesual pasive a Statului Român - reprezentat

prin Ministerul Finanțelor Publice, tribunalul a apreciat că aspectele invocate

de acest pârât în susținerea excepției sunt de fapt apărări de fond, iar

raportat la aceste motive, excepția urmează a fi respinsă ca nefondată. Astfel,

s-a invocat că prin acțiunea introductivă precizată, reclamanta nu a arătat și

nu a motivat în niciun fel caracterul prejudiciabil al pârâtului Statul Român,

în demersul său de a-și descoperi documentele care să-i poată conferi și

demonstra calitatea de persoană îndreptățită și că nu s-a contestat vreun act

sau fapt administrativ, nu s-a invocat o eventuală nesoluționare în termenul

legal a unei cereri. Toate aceste aspecte țin însă de stabilirea existenței

unui fapte ilicite (constând în acțiune sau inacțiune) săvârșită de vreo

instituție sau autoritate publică pentru care să poată fi angajată răspunderea

Statului Român și nu pot fi tranșate pe calea excepției lipsei calității

procesual pasive.

Pe fondul cauzei, cu

privire la natura acțiunii dedusă judecății, tribunalul a reținut că, prin

Sentința civilă nr. 626/2012, pronunțată de Curtea de Apel Cluj în Dosarul nr.

131/33/2012, s-a stabilit că cererea reclamantei nu a fost precedată de o

acțiune în contencios administrativ formulată și soluționată în temeiul art. 1

din Legea nr. 554/2004, ci a fost în legătură cu o eventuală culpă a

autorității publice care a determinat acordarea drepturilor prevăzute de

dispozițiile Decretului-lege nr. 118/1990 doar din 2008 și nu începând cu anul

1990, așa cum a considerat aceasta că ar fi fost îndreptățită, fiind incidente

dispozițiile art. 998 - 999 C. civ. în vigoare în perioada evocată. Aceste

statuări au stat și la baza declinării competenței în favoarea instanțelor

civile, iar raportat la cuantumul pretențiilor și domiciliul reclamantei,

competența i-a revenit secției I civile a Tribunalului Bistrița-Năsăud.

Fundamentarea

acțiunii pe aceste dispoziții a fost îmbrățișată ulterior și de reclamanta

T.R., prin înscrisul intitulat "întâmpinare" reclamanta invocând

expres dispozițiile art. 998 - 999 C. civ.

Înainte de a trece la

verificarea îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale, tribunalul

a procedat la o scurtă trecere în revistă a situației reclamantei și a

hotărârilor pronunțate de instanțele de judecată cu privire la drepturile

prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990.

Sub aspectul

situației de fapt, prima instanță a reținut că T. (S.) R. s-a născut la 26

ianuarie 1948 în comuna Sadova, raionul Gura Jiului, avându-i ca părinți

naturali pe S.V. și S.A. Începând cu 1 mai 1950, reclamanta s-a aflat în grija

și sub autoritatea familiei S.P. și N., S.P. fiind fratele părintelui natural

al reclamantei. "Părinții adoptivi" au avut domiciliul în București,

iar după naționalizarea imobilului, casă de locuit, au avut stabilit domiciliul

obligatoriu în comuna Lovrin, județul Timiș, așa cum rezultă din adeverința din

23 octombrie 2006 eliberată de Primăria comunei Lovrin. Chiar dacă adopția nu a

fost niciodată finalizată, această stare de fapt a fost recunoscută ca atare de

către autoritățile statului care în Registrul Agricol al localității Lovrin

evidențiază în perioada 1956 - 1958 la pag. 8 familia S. compusă din soțul P.

care desfășura activitate la Stațiunea de Cercetări Agricole, soția N. născută

în 1905 și R. născută în 1948.

Această realitate

faptică coroborată cu declarația din 22 mai 2008 a numitei L.A., cu adeverința

din 4 octombrie 2006 a Stațiunii de Cercetare-Dezvoltare Agricolă Lovrin și cu

adeverința de absolvire a studiilor din 11 noiembrie 2009 eliberată de

"Grupul Școlar R.P." din localitatea Lovrin au condus la pronunțarea

Sentinței civile nr. 40 din 10 februarie 2010 a Tribunalului Bistrița-Năsăud,

în Dosarul nr. 565/112/2009, prin care reclamantei T.R. i s-au recunoscut

drepturile prevăzute la art. 1 alin. (1) lit. d) din Decretul-lege nr.

118/1990. Astfel, pentru perioada 1 mai 1950 - 30 aprilie 1958 s-a apreciat că

reclamanta s-a aflat în situația de a avea domiciliu obligatoriu, fiind

îndreptățită să beneficieze de drepturile prevăzute de dispozițiile art. 4 alin.

(2), (8) și (9) din Decretul-lege nr. 118/1990.

Decizia nr. 294/2010,

prin care a fost soluționat recursul declarat de AJPS Bistrița-Năsăud împotriva

acestei hotărâri, a menținut dispoziția referitoare la recunoașterea

drepturilor reclamantei de beneficiar al Decretului-lege nr. 118/1990.

Prin Decizia civilă

nr. 3098/2012, pronunțată de Curtea de Apel Cluj în Dosarul nr. 2226/112/2011,

s-a schimbat Sentința civilă nr. 217 din 23 iunie 2010 a Tribunalului

Bistrița-Năsăud, în sensul că s-a admis cererea de completare a dispozitivului

Sentinței civile nr. 40/2010, pronunțată în Dosarul nr. 565/112/2009 al

Tribunalului Bistrița-Năsăud și s-a constatat că reclamanta T. (S.) R., în

perioada 1 mai 1950 - 30 aprilie 1958, s-a aflat în situația prevăzută de art.

1 alin. (1) lit. e) din Decretul-lege nr. 118/1990 și este îndreptățită să

beneficieze și de drepturile prevăzute de art. 4 alin. (1) din același act

normativ.

Referitor la

aplicarea art. 998 - 999 C. civ., reclamanta a arătat că există un prejudiciu,

întrucât legea a reglementat drepturile din 1990 și a fost aplicată

discriminatoriu numai din decembrie 2008; fapta a fost ilicită, încălcându-se

prevederile legale în vigoare pe toată durata menționată; există raport de

cauzalitate, deoarece prin actele normative de aplicare a legii dispuse de

către o altă instituție a Statului Român, a fost limitat accesul la drepturile

odată legiferate; a fost de notorietate opoziția intenționată a unor

instituții, manifestată prin intermediul membrilor Parlamentului în a permite

accesul tuturor cetățenilor la dosarele dresate de către poliția politică a

regimului comunist, date fiind abuzurile ce au ieșit ulterior la lumină.

Tribunalul a reținut

că pentru angajarea răspunderii civile delictuale în baza art. 998 - 999

vechiul C. civ., se cer a fi întrunite cumulativ câteva condiții [1],

respectiv: a) existența unui prejudiciu, în considerarea faptului că nu poate

exista răspundere civilă delictuală dacă nu s-a produs un prejudiciu; b)

existența unei fapte ilicite, considerându-se că numai o faptă ilicită poate să

atragă după sine răspunderea civilă delictuală; c) existența unui raport de

cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, arătându-se că pentru a fi

angajată răspunderea unei persoane nu este suficient să existe, pur și simplu,

fără legătură între ele, o faptă ilicită și un prejudiciu suferit de o altă

persoană, ci este necesar ca între faptă și prejudiciu să fie un raport de

cauzalitate, în sensul că acea faptă a provocat acel prejudiciu; d) existența

vinovăției, subliniindu-se că nu este îndeajuns să fi existat o faptă ilicită

aflată în raport de cauzalitate cu prejudiciul produs, ci este necesar ca

această faptă să fie imputabilă autorului ei.

Din analiza

dispozițiilor art. 998 - 999 C. civ., instanța de fond a avut în vedere că

pentru angajarea răspunderii civile delictuale se cer a fi întrunite cumulativ

următoarele condiții: existența unui prejudiciu, existența unei fapte ilicite,

existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu și

existența vinovăției celui care a cauzat prejudiciul constând în intenția,

neglijența sau imprudența cu care a acționat.

În ceea ce privește

fapta ilicită, care poate consta într-o acțiune sau inacțiune, tribunalul a

reținut că niciuna din susținerile reclamantei nu poate fi confirmată și nu se

poate identifica vreo instituție publică sau autoritate, care prin acțiunile,

refuzul ei să fi vătămat interesele reclamantei.

Astfel, în primul

rând, trebuie observat că reclamanta a invocat faptul că s-a adresat

instituțiilor statului, dar acestea și-ar fi declinat competența. În acest

sens, reclamanta a invocat că s-a adresat Postului de Poliție Lovrin și

Arhivelor Statului din județul Timiș cu aceeași solicitare de a furniza

informații despre familia S. și perioada în care aceasta a locuit în Lovrin.

Într-adevăr, reclamanta a depus în copie la dosar aceste două adrese, datate 18

septembrie 2006, dar nu există dovada certă cu privire la expedierea lor, copia

recipiselor de la fila 7 - verso, nefiind suficient de concludentă, nu conține

data expediției și nici confirmarea de primire. Reclamanta a mai depus copiile

unor plicuri (fila 7 față - verso dosar inițial), destinatar fiind T.R., iar

expeditorul Postul de Poliție Lovrin și Arhivele Statului din județul Timiș,

dar, pe de o parte, nu se poate desluși data de pe aceste plicuri, iar, pe de

altă parte, nu există niciun fel de indicii cu privire la conținutul lor.

Rezultă astfel că în

baza probelor existente la dosar nu se poate conchide că Postul de Poliție

Lovrin și Arhivele Statului din județul Timiș ar fi săvârșit vreo faptă ilicită

în dauna reclamantei, or, sarcina probei, în acest sens, conform art. 1169

vechiul C. civ., o avea reclamanta.

De altfel, între

înscrisurile, care au stat la baza recunoașterii de către instanțele de judecată

în favoarea reclamantei a drepturilor prevăzute de dispozițiile art. 4 alin.

(1), (2), (8) și (9) din Decretul-lege nr. 118/1990, au fost și următoarele:

adeverința din 23 octombrie 2006 eliberată de Primăria comunei Lovrin,

adeverința de absolvire a studiilor din 11 noiembrie 2009 eliberată de Grupul

Școlar "R.P." din localitatea Lovrin. Nu au existat niciun fel de

elemente sau indicii că reclamanta ar fi solicitat eliberarea acestor

înscrisuri anterior anului 2006, respectiv 2009 și i s-ar fi refuzat această

solicitare, fiind evident că nu există nicio culpă din partea vreunei

instituții ale statului, ci reclamanta a pornit demersurile pentru obținerea

documentelor doveditoare abia în anul 2006, iar cererea privind acordarea

indemnizației, a formulat-o doar în 11 noiembrie 2008, fiind stabilită

indemnizația începând cu 1 decembrie 2008.

S-a mai invocat de

către reclamantă faptul că Decretul nr. 92 din 19 aprilie 1950 a apărut pe

internet abia în anul 2008, pe pagina de internet www.juris.ro, dar publicarea

lui pe această pagină de internet, nu are nicio relevanță în cauză, actul

normativ a fost publicat în Buletinul Oficial nr. 36 din 20 aprilie 1950 și

reclamanta nu a dovedit faptul că nu ar fi avut acces din vina vreunei

autorități ale statului la acest act cu anexele aferente încă din anul 1990.

În ceea ce privește

Hotărârea nr. 517 din 28 aprilie 2009 privind declasificarea unor decrete ale

Consiliului de Stat adoptate în perioada 1953 - 1989 și a unor decrete

prezidențiale adoptate în perioada 1974 - 1989 și Hotărârea nr. 1608 din 16

decembrie 2009, acestea într-adevăr au apărut în anul 2009, dar reclamanta nu a

precizat ce relevanță ar fi avut aceste acte normative cu privire la

recunoașterea în favoarea ei a drepturilor prevăzute de Decretul-lege nr.

118/1990, iar din consultarea deciziilor pronunțate de instanțele de judecată,

se poate concluziona că aceste acte normative nu au fost avute în vedere la

stabilirea drepturilor.

Având în vedere cele

arătate mai sus, tribunalul a conchis că reclamanta nu a dovedit săvârșirea de

către instituțiile, autoritățile Statului Român a vreunei fapte ilicite, prin

care ea ar fi fost împiedicată să beneficieze de indemnizație încă din anul

1990, pentru a rezulta prejudiciul de 518.400 lei RON solicitat. Raportat la

această concluzie, nu s-a mai impus analiza celorlalte condiții ale răspunderii

civile delictuale, fiind evident că în lipsa săvârșirii unei fapte ilicite, nu

s-a putut angaja răspunderea civilă delictuală a Statului Român și s-a impus

respingerea acțiunii civile formulată de reclamanta T.R., împotriva pârâtului

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca neîntemeiată. Pârâții nu au

solicitat cheltuieli de judecată.

Prin Decizia civilă

nr. 438/A/2014 din 8 mai 2014, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, a respins

ca nefondat apelul declarat de reclamanta T.R. împotriva Sentinței civile nr.

2645/F din 8 octombrie 2013 a Tribunalului Bistrița-Năsăud, pronunțată în

Dosarul nr. 2877/112/2013, pe care a menținut-o.

Pentru a pronunța

această decizie, curtea de apel a reținut următoarele:

Astfel, în ședința

publică din 8 mai 2014, curtea de apel, din oficiu, în temeiul art. 298 C.

proc. civ. raportat la art. 137 alin. (1) C. proc. civ. și art. 294 alin. (1)

C. proc. civ. a invocat excepția inadmisibilității cererilor noi formulate de

reclamanta apelantă, prin memoriul de apel, respectiv a următoarelor cereri:

- cererea prin care

se solicită instanței să constate drepturile ce derivă din statutul reclamantei

de persoană asupra căreia au fost luate măsuri administrative abuzive în

perioada 1950 - 1958, drepturi conferite de Decretul-lege nr. 118/1990 și

acordate parțial;

- cererea prin care

se solicită obligarea pârâtului de rândul 1 la plata unei pensii speciale la

care a avut dreptul în perioada 1 decembrie 1990 - 1 decembrie 2008 (având în

vedere că prin deciziile Curții de Apel Cluj, enumerate în apel, a fost dispusă

achitarea pensiei speciale în cuantum de circa 2.400 lei/lună, numai începând

cu 1 decembrie 2008, prin obligarea Statului Român la plata acestor drepturi),

însumând în total suma de 518.400 lei;

- cererea formulată

prin concluziile înregistrate la dosar în data de 8 mai 2014, privind

"obligarea Statului Român la plata sumei solicitate, cu titlu de

indemnizație în baza Decretului-lege nr. 118/1990, de a cărui aplicare nu am

putut beneficia din culpa sa, într-un termen rezonabil după promovarea

decretului".

De asemenea, în

temeiul acelorași dispoziții legale, curtea de apel, din oficiu, a invocat

excepția inadmisibilității schimbării parțiale a temeiului juridic al acțiunii

deduse judecății, respectiv prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a

fost precizată în fața instanței de fond, reclamanta a invocat dispozițiile

art. 998 și art. 999 din vechiul C. civ., coroborat cu dispozițiile art. 52 și

art. 53 din Constituția României, art. 1, 7, 14, 17 și 18 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului și art. 8 din Declarația universală a

drepturilor omului - Paris 1948, iar în plus, prin motivele de apel, a invocat

temeiuri juridice noi, care nu au fost invocate niciodată, în termen

procedural, în fața primei instanțe, respectiv dispozițiile art. 5, 6, 7, 19,

20, 24 și 42 din Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene.

A reținut că, în

conformitate cu dispozițiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ., în apel nu se

poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în

judecată și nici nu se pot face alte cereri noi.

Art. 298 C. proc.

civ. prevede că, dispozițiile de procedură privind judecata în primă instanță

se aplică și în instanța de apel, în măsura în care nu sunt potrivnice celor

cuprinse în prezentul titlu.

Potrivit art. 137

alin. (1) C. proc. civ., instanța se pronunță mai întâi asupra excepțiilor de

procedură și asupra celor de fond care fac de prisos, în totul sau în parte,

cercetarea în fond a pricinii.

Prin urmare, în

temeiul acestor texte legale, curtea de apel s-a pronunțat cu prioritate asupra

excepțiilor inadmisibilității cererilor noi formulate pentru prima dată în

calea de atac a apelului, precum și asupra excepției inadmisibilității

schimbării parțiale a cauzei juridice a cererii de chemare în judecată, astfel

cum aceasta a fost precizată.

Așa fiind, curtea de

apel a constatat că prin acțiunea în contencios administrativ înregistrată

inițial sub nr. 1131/33/2012 pe rolul Curții de Apel Cluj la data de 25 iulie

2012, reclamanta T.R., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor

Publice, a solicitat constatarea și realizarea drepturilor în valoare de

518.400 lei, prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990, pe perioada 1 decembrie

1990 - 1 decembrie 2008.

În motivarea cererii,

reclamanta a arătat că, prin Deciziile nr. 2943/2010, în Dosarul nr.

565/112/2009 și nr. 3098/2012, în Dosarul nr. 2226/112/2011 ale Curții de Apel

Cluj s-a constatat că este beneficiară ca titular al drepturilor prevăzute de

alin. (1) și (2) al art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, din 1 decembrie

2008.

Situația s-a datorat

faptului că, în aprilie 1950, când era dată spre adopție unei familii cu

domiciliul în București, str. P., acestora le-au fost naționalizate cele 4

apartamente prin Decretul nr. 92 și au fost strămutați în comuna Lovrin,

județul Timiș. După încetarea domiciliului obligatoriu în 30 aprilie 1958,

familia a apreciat că nu a fost în interesul copilului continuarea actelor de

adopție și reclamanta a fost redată familiei biologice. Ca urmare, la decesul

celor doi potențiali părinți adoptivi în 1975, reclamanta nu a rămas cu niciun

fel de acte de stare civilă ale acestora prin care să poată demonstra după 1990

naționalizarea și strămutarea, singura modalitate de a beneficia de prevederile

legale în materie, rămânând declarațiile notariale ale doi martori (foarte

bătrâni și care au fost dificil de găsit) și actele eliberate de școala unde a

absolvit primele patru clase primare.

Aceasta fiind

situația de fapt, deși a încercat să obțină acte de la unele instituții ale

statului încă din 1991 (instituții, care a considerat reclamanta că ar trebui

să dețină informații care să o ajute), conform dovezilor anexate, acestea și-au

declinat competența.

După desecretizarea

unor acte și dosare din arhiva fostei Securități în 2008, au apărut mai multe

documente pe internet ("studiul" Consiliului Securității Statului din

decembrie 1967, Decretul nr. 92/1950 cu lista celor cărora li s-au naționalizat

imobilele și probabil multe altele) care într-un târziu au dus la obținerea

deciziilor de mai sus, a căror aplicabilitate a fost dispusă începând cu 1

decembrie 2008.

Comparativ cu alți

beneficiari ai Decretului-lege nr. 118/1990, reclamanta a considerat că a fost

împiedicată în obținerea informațiilor și dovezilor de care a avut nevoie (prin

lipsa accesului la informațiile ținute secrete până în 2008), pentru ca

instanțele să ajungă la concluziile materializate prin hotărârile și deciziile

specificate la alin. (1).

De asemenea, s-a

apreciat că prin neacordarea drepturilor prevăzute de această reglementare (de

care s-a dovedit că trebuia să beneficieze într-un termen rezonabil de la

apariția lui în aprilie 1990), este discriminată în raport cu celelalte

persoane care au suferit măsuri administrative similare și care și-au realizat

drepturile imediat după apariția Decretului-lege nr. 118/1990.

S-a menționat că

reparația a fost parțială, deoarece nu a beneficiat în tot acest timp de

scutirile de impozite, de biletele gratuite (de tratament și CFR); și mai ales,

s-a datorat regimului comunist faptul că a rămas fără dreptul de a revendica în

calitate de unic moștenitor imobilele din București (care au intrat în

patrimoniul ICRAL Foișor).

Pentru că de aceste

prejudicii s-a făcut vinovat Statul Român, a solicitat instanței ca în baza

articolelor 52 - 53 din Constituția României și a Convenției Europene a

Drepturilor Omului la care România este parte, să constate dreptul și să oblige

Ministerul Finanțelor la plata despăgubirilor solicitate, în cuantum de 518.400

lei, pentru perioada 1 decembrie 1990 - 1 decembrie 2008 (dată de la care au

intrat în vigoare deciziile CJP Bistrița-Năsăud).

Prin precizarea și

extinderea de acțiune depusă de reclamantă la termenul de judecată din 12

aprilie 2013, aceasta a chemat în judecată pe pârâții Statul Român - prin

Ministerul Finanțelor Publice, Agenția Județeană pentru Plăți și Inspecție

Socială Bistrița-Năsăud și Casa Județeană de Pensii Bistrița-Năsăud.

Pe fond, reclamanta a

solicitat acordarea despăgubirilor materiale, ca urmare a daunelor aduse

persoanei de-a lungul timpului, prin imposibilitatea de a beneficia de

prevederile Decretului-lege nr. 118/1990, statuate ulterior prin Decizia Curții

de Apel Cluj nr. 3098/2012 (urmate de Decizia AJPIS Bistrița și punerea în

plată prin nr. 120528/2011 și nr. 91883/2012 ale Casei Județene de Pensii

Bistrița), precum și de Sentința definitivă și irevocabilă a Tribunalului

Bistrița-Năsăud în Dosarul nr. 233/112/2012 (care a constatat statutul acesteia

de persoană care a suferit de măsuri administrative abuzive în perioada 1 mai

1950 - 30 aprilie 1958, confirmând implicit, dreptul de a beneficia de măsuri

reparatorii pentru acea perioadă. Despăgubirile pe care le solicită sunt calculate

începând cu 1 decembrie 1990 și până la 1 decembrie 2008 (dată de la care a

primit retroactiv plățile prin deciziile CJP Bistrița-Năsăud enumerate mai

sus), rezultând un cuantum de 2.400 lei lunar, total = 518.400 lei.

Reclamanta a mai

solicitat și actualizarea cu indicele de inflație a tuturor sumelor datorate

lunar, în baza O.G. nr. 9/2000 și O.G. nr. 13/2011.

În drept, s-au

invocat dispozițiile Decretului-lege nr. 118/1990, Decretului nr. 92/1950, Nota

Consiliului Securității statului din decembrie 1967, O.G. nr. 9/2000 și O.G.

nr. 13/2011, Decizia Curții de Apel Cluj nr. 3098/2012, definitivă și

irevocabilă, Sentința Tribunalului Bistrița-Năsăud în Dosarul nr. 233/112/2012,

definitivă și irevocabilă, Carta Europeană a Drepturilor Omului.

Ulterior, prin

înscrisul intitulat "întâmpinare" depus la data de 24 mai 2014,

reclamanta a arătat că a solicitat împrocesarea pârâților din extinderea de

acțiune pentru ca hotărârea să le fie opozabilă.

Totodată, a menționat

expres că a fost prejudiciată în drepturile sale, în toată această perioadă,

datorită faptului că nu a avut acces la actele care i-ar fi putut dovedi

statutul.

În drept, reclamanta

a indicat în mod expres prevederile art. 998 - 999 C. civ., Declarația

universală a drepturilor omului - Paris 1948, art. 52 alin. (1) și art. 53

alin. (2) din Constituția României, O.G. nr. 9/2000 și O.G. nr. 13/2011,

deciziile Curții de Apel Cluj menționate anterior.

În ședința publică

din 1 octombrie 2013, reclamanta a arătat că raportat și la precizarea de

acțiune de la dosar, solicită obligarea la despăgubiri doar a Statului Român,

iar cu privire la pârâții de rând 2 și 3 i-a împrocesat doar pentru

opozabilitate, având în vedere că la obținerea și plata pensiilor din 1

decembrie 2010 și până în prezent ambele instituții au fost implicate.

Din verificarea

obiectului și cauzei juridice a cererii de chemare în judecată, prezentate pe

larg, a rezultat că reclamanta a formulat pentru prima dată în calea de atac a

apelului următoarele cereri: să se constate drepturile ce derivă din statutul

reclamantei de persoană asupra căreia au fost luate măsuri administrative

abuzive în perioada 1950 - 1958, drepturi conferite de Decretul-lege nr.

118/1990 și acordate parțial; obligarea pârâtului de rândul 1 la plata unei

pensii speciale la care a avut dreptul în perioada 1 decembrie 1990 - 1

decembrie 2008, însumând în total suma de 518.400 lei; obligarea Statului Român

la plata sumei solicitate, cu titlu de indemnizație în baza Decretului-lege nr.

118/1990, de a cărui aplicare nu am putut beneficia din culpa sa, într-un

termen rezonabil după promovarea decretului.

S-a mai constatat că

reclamanta nu a învestit instanța de fond, nici prin cererea de chemare în

judecată și nici prin precizarea și extinderea de acțiune cu aceste cereri,

motiv pentru care curtea de apel a stabilit că acestea au caracterul unor

cereri noi în sensul art. 294 alin. (1) C. proc. civ., fiind inadmisibile în

apel.

De asemenea, în

temeiul acelorași dispoziții legale, curtea de apel a constatat că reclamanta a

invocat pentru prima dată, în calea de atac a apelului, temeiuri juridice noi,

care nu au fost invocate niciodată, în termen procedural, în fața primei

instanțe, respectiv dispozițiile art. 5, art. 6, art. 7, art. 19, art. 20, art.

24 și art. 42 din Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene

considerent pentru care a admis excepția inadmisibilității schimbării parțiale

a temeiului juridic al acțiunii deduse judecății invocată din oficiu.

Critica reclamantei

apelante referitoare la faptul că neavând studii juridice, nu a înțeles cum

acțiunea a fost motivată ca fiind de competența secției civile, deoarece

dreptul pretins derivă din aplicarea trunchiată în timp a unei prevederi legale

de care instanțele de contencios-administrativ au decis că putea beneficia imediat,

după promovarea legii, dacă putea dovedi în anul 1990, ceea ce a putut dovedi

după 2008, în opina curții de apel a fost apreciată ca fiind neîntemeiată.

În acest sens, curtea

de apel a reținut că, prin Sentința civilă nr. 626/2012 a Curții de Apel Cluj,

pronunțată în Dosarul nr. 1131/33/2012, s-a stabilit că cererea reclamantei nu

a fost precedată de o acțiune în contencios administrativ formulată și

soluționată în temeiul art. 1 din Legea nr. 554/2004, ci a fost în legătură cu

o eventuală culpă a autorității publice care a determinat acordarea drepturilor

prevăzute de dispozițiile Decretului-lege nr. 118/1990, doar din 2008 și nu

începând cu anul 1990, așa cum a considerat aceasta că ar fi fost îndreptățită,

fiind incidente dispozițiile art. 998 - 999 C. civ. în vigoare în perioada

evocată.

Prin precizarea de

acțiune depusă de reclamantă la termenul de judecată din 12 aprilie 2013,

aceasta a solicitat declinarea competenței materiale de soluționare a acțiunii,

către, secția de contencios administrativ a Tribunalului Bistrița-Năsăud, având

în vedere că a reclamat Statul Român prin Ministerul Finanțelor și instituții

subordonate acestuia.

Ulterior, prin

înscrisul intitulat "întâmpinare", reclamanta a invocat expres

dispozițiile art. 998 - 999 C. civ.

În ședința publică

din 14 iunie 2013, tribunalul a pus în discuția părților competența materială

de soluționare a cauzei.

Reclamanta a arătat

că nu mai susține solicitarea formulată prin acțiunea precizată cu privire la

transpunerea cauzei la, secția de contencios administrativ a Tribunalului

Bistrița-Năsăud, apreciind că poate să judece cauza orice complet de pe secția

civilă.

Reprezentantul

pârâtului, consilier juridic R.V., a solicitat a se lua act de renunțarea

reclamantei cu privire la competența materială de soluționare a cauzei.

Tribunalul a luat act

de poziția reclamantei, dar totodată a procedat la verificarea competenței

conform art. 1591 alin. (4) C. proc. civ. și a reținut că, față de conținutul

acțiunii și de statuările făcute în Sentința civilă nr. 626/2012 a Curții de

Apel Cluj, prezentul litigiu este unul civil, iar competența conform valorii

obiectului cererii raportat la art. 2 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., aparține

tribunalului - secția I civilă.

Art. 2 alin. (1) lit.

b) C. proc. civ. statuează că tribunalul judecă în primă instanță procesele și

cererile în materie civilă al căror obiect are o valoare de peste 500.000 lei.

Având în vedere

obiectul cererii de chemare în judecată precizată, precum și cauza juridică a

acesteia, astfel cum a fost în mod expres indicată de reclamantă, curtea de

apel a constatat că în mod legal tribunalul a stabilit natura juridică civilă a

acțiunii pendinte potrivit dispozițiilor legale mai sus arătate. Faptul că

reclamanta a înțeles să cheme în judecată Statul Român prin Ministerul

Finanțelor și instituții subordonate acestuia nu este suficient pentru

calificarea cererii ca fiind una de contencios administrativ, în condițiile în

care reclamanta nu se pretinde a fi o persoană vătămată într-un drept al său

ori într-un interes legitim, de o autoritate publică, printr-un act

administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri.

Critica reclamantei

privind îndeplinirea condițiilor legale pentru angajarea răspunderii civile

delictuale a pârâtului Statul Român și, în consecință, obligarea acestuia la

plata sumei de 518.184 lei reprezentând despăgubiri, actualizată cu rata

inflației, sumă cu care a fost prejudiciată lunar în perioada decembrie 1990 -

decembrie 2008 (18 ani x 12 luni x 2.399 lei), în opinia curții de apel a fost

apreciată ca neîntemeiată, pentru următoarele argumente.

Astfel, prin Sentința

civilă nr. 40 din 10 februarie 2010 a Tribunalului Bistrița-Năsăud, pronunțată

în Dosarul nr. 565/112/2009, s-a admis acțiunea în contencios administrativ formulată

de reclamanta T.R., împotriva pârâtei Agenția Județeană pentru Prestații

Sociale Bistrița-Năsăud, și în consecință s-a anulat Decizia nr. 2 din 9

decembrie 2008 emisă de DMPS Bistrița-Năsăud, de respingerea stabilirii

calității de beneficiari ai drepturilor prevăzute de Decretul-lege nr.

118/1990. S-a constatat că petenta în perioada 1 mai 1950 - 30 aprilie 1958,

s-a aflat în situația prevăzută de dispozițiile art. 1 alin. (1) lit. d) din

Decretul-lege nr. 118/1990 republicat, și este îndreptățită să beneficieze de

drepturile prevăzute de dispozițiile art. 4 alin. (2), art. 8 și art. 9 din

același act normativ, sens în care a obligat intimata Agenția Județeană pentru

Prestații Sociale Bistrița-Năsăud la plata drepturilor cuvenite.

Prin Sentința civilă

nr. 217/CA din 23 iunie 2010 a Tribunalului Bistrița-Năsăud, pronunțată în

același dosar, s-a respins ca neîntemeiată cererea de completare a Sentinței

civile nr. 40/CA din 10 februarie 2010, pronunțată de Tribunalul

Bistrița-Năsăud, în Dosarul nr. 565/112/2009, formulată de petenta T.R., în

contradictoriu și cu intimata Agenția Județeană pentru Prestații Sociale, în

sensul de a se constata că s-a aflat în situația prevăzută de dispozițiile art.

1 alin. (1) lit. e) din Decretul-lege nr. 118/1990, și prin urmare, este

îndreptățită să beneficieze și de drepturile materiale prevăzute de art. 4

alin. (1) din același act normativ.

Împotriva Sentinței

civile nr. 40 din 10 februarie 2010 a Tribunalului Bistrița-Năsăud, pârâta AJPS

Bistrița-Năsăud a declarat recurs, care a fost admis prin Decizia nr. 2943 din

18 noiembrie 2010 a Curții de Apel Cluj, în sensul modificării în parte a

sentinței, prin înlăturarea obligației pârâtei la plata drepturilor prevăzute

de Decretul-lege nr. 118/1990 și al obligării acesteia la emiterea unei decizii

de recunoaștere a drepturilor reclamantei de beneficiar al Decretului-lege nr.

118/1990, pe perioada 1 mai 1950 - 30 aprilie 1958, menținându-se restul

dispozițiilor sentinței.

Prin Sentința civilă

nr. 1269 din 23 decembrie 2011 a Tribunalului Bistrița-Năsăud, pronunțată în

Dosarul nr. 2226/112/2011, s-a respins cererea de revizuire formulată de

revizuenta T.R., în contradictoriu cu intimata Agenția Județeană pentru

Prestații Sociale Bistrița-Năsăud, împotriva Sentinței civile nr. 217/CA/2010

pronunțată de Tribunalul Bistrița-Năsăud.

Prin Decizia civilă

nr. 3098/2012, pronunțată de Curtea de Apel Cluj în Dosarul nr. 2226/112/2011,

s-a admis cu majoritate de voturi, recursul declarat de revizuenta, s-a

schimbat Sentința civilă nr. 217 din 23 iunie 2010 a Tribunalului

Bistrița-Năsăud, în sensul că s-a admis cererea de completare a dispozitivului

Sentinței civile nr. 40/2010 pronunțată în Dosarul nr. 565/112/2009 al

Tribunalului Bistrița-Năsăud și s-a constatat că reclamanta T.R., în perioada 1

mai 1950 - 30 aprilie 1958, s-a aflat în situația prevăzută de art. 1 alin. (1)

lit. e) din Decretul-lege nr. 118/1990 și este îndreptățită să beneficieze și

de drepturile prevăzute de art. 4 alin. (1) din același act normativ.

În temeiul materialului

probator administrat s-a reținut că, față de familia S.P. și N., autoritățile

au luat măsura stabilirii domiciliului forțat, după exproprierea imobilului

deținut în București, în localitatea Lovrin, județul Timiș, începând cu 1 mai

1950.

Reclamanta a făcut

parte, în fapt, din această familie, chiar dacă procedura înfierii ei de către

rudele tatălui firesc nu au fost finalizate și, prin urmare, măsura stabilirii

domiciliului forțat asupra rudelor sale s-a luat implicit și în ceea ce

privește persoana sa.

S-a apreciat că

măsura stabilirii domiciliului obligatoriu și măsura strămutării, față de

familia S.P. și N., a avut efect direct și asupra reclamantei, care făcând

parte din familia lor în fapt, iar nu ca urmare a înfierii, a suferit aceleași

consecințe ca fiind persoană persecutată din motive politice de dictatura

instaurată începând cu 6 martie 1945 și drept urmare s-a constatat că

reclamanta, în perioada 1 mai 1950 - 30 aprilie 1958 s-a aflat în situația

prevăzută de dispozițiile art. 1 alin. (1) lit. d) și lit. e) din Decretul-lege

nr. 118/1990, cu modificările și completările ulterioare, astfel că este

îndreptățită să beneficieze de drepturile prevăzute de dispozițiile art. 4

alin. (1), (2) precum și art. 8 și 9 din același act normativ.

Prin Decizia nr.

120583 din 18 iunie 2012, emisă de Casa Teritorială de Pensii Bistrița-Năsăud,

s-a stabilit în favoarea reclamantei o indemnizație lunară de 1.600 lei pentru

strămutarea acesteia, plata începând cu data de 1 decembrie 2008, în baza

Decretului-lege nr. 118/1990.

Prin Decizia nr.

92883 din 10 iulie 2012 emisă de Casa Teritorială de Pensii Bistrița-Năsăud,

s-a stabilit în favoarea reclamantei o indemnizație lunară de 800 lei pentru

domiciliul obligatoriu al acesteia, plata începând cu data de 1 decembrie 2008,

în baza Decretului-lege nr. 118/1990.

În speță reclamanta

nu a dovedit existența cumulativă a cerinței legale rezultate din dispozițiile

art. 998 - 999 C. civ., pentru angajarea răspunderii civile delictuale a

pârâtului Statul Român.

Astfel, fapta ilicită

a pârâtului pretinsă de reclamantă constă în aceea că datorită menținerii

secretului de stat asupra unor documente, la care a avut acces numai după

desecretizarea lor în 2008 și 2009, reclamanta nu și-a putut dovedi statutul

juridic din acea perioadă, astfel că nu a primit drepturile decât începând cu

luna decembrie 2008.

Reclamanta a mai

arătat împrejurarea că s-a adresat instituțiilor statului, dar acestea și-ar fi

declinat competența. Reclamanta s-a adresat Postului de Poliție Lovrin și

Arhivelor Statului din județul Timiș cu solicitarea de a furniza informații

despre familia S. și perioada în care aceasta a locuit în Lovrin.

În probațiune

reclamanta a depus copii de pe următoarele înscrisuri: recipisa din 29

noiembrie 1993 a unei scrisori recomandate expediată la Postul de poliție al

comuna Lovrin, fără a se prezenta înscrisul expediat; adresa din 10 ianuarie

1994 emisă de Ministerul Justiției, Direcția Generală a Penitenciarelor prin

care reclamanta este îndrumată să se adreseze pentru obținerea adeverinței

solicitate la Arhivele Statului din județul de reședință al comunei în care a

fost deportată; adresa din 9 septembrie 1991 emisă de Postul de poliție Lovrin,

prin care i se comunică reclamantei că în evidențele lor nu există date cu

privire la cauza reclamantei și este îndrumată să se adreseze la Arhivele

Statului din județul Timiș; adresa din 3 iunie 1991 emisă de Filiala Arhivelor

Statului din județul Timiș prin care i se comunică reclamantei faptul că nu

dețin acte și nici nu cunosc deținătorul actelor referitoare la stabilirea

domiciliului obligatoriu.

Curtea de apel a

constatat că deși reclamanta s-a prevalat de aceste înscrisuri, ea nu a făcut

dovada conținutului efectiv al cererilor pe care le-a adresat acestor

instituții.

Este real că reclamanta

a depus în copie la dosar încă două cereri adresate Postului de poliție al

comunei Lovrin și Arhivelor Statului din județul Timiș, datate 18 septembrie

2006, prin care acestea solicită informații cu privire la perioada în care

doamna S. a fost angajată în cadrul Stațiunii de Cercetări Agricole Lovrin,

fiindu-i necesară pentru delimitarea perioadei de domiciliu obligatoriu, însă

nu există nicio dovadă certă cu privire la expedierea lor, copia plicurilor și

a recipiselor, nefiind suficient de concludentă, întrucât nu conțin data

expedierii, confirmarea de primire de către destinatar și nu există indicii cu

privire la conținutul acestor plicuri.

În aceste condiții nu

se poate concluziona că Postul de Poliție Lovrin și Arhivele Statului din

județul Timiș ar fi săvârșit vreo faptă ilicită în dauna reclamantei, ori în

speță sarcina probei în acest sens conform art. 1169 C. civ., revine

reclamantei.

Mai mult decât atât,

între înscrisurile, care au stat la baza recunoașterii de către instanțele de

judecată în favoarea reclamantei a drepturilor prevăzute de dispozițiile art. 4

alin. (1), (2), (8) și (9) din Decretul-lege nr. 118/1990, au fost și

următoarele: adeverința din 23 octombrie 2006 eliberată de Primăria comunei

Lovrin, adeverința de absolvire a studiilor din 11 noiembrie 2009 eliberată de

Grupul Școlar "R.P." din localitatea Lovrin.

În consecință,

instanța de apel a apreciat că nu există niciun fel de elemente sau indicii

care să ducă la concluzia că reclamanta ar fi solicitat eliberarea acestor

înscrisuri anterior anului 2006, respectiv 2009 și i s-ar fi refuzat această

solicitare, fiind evident că nu există nicio culpă din partea vreunei

instituții ale statului.

Deși Decretul-lege

nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive

politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945 a fost

publicat în M. Of. nr. 50/9.04.1990 și a intrat în vigoare la data de 9 aprilie

1990, reclamanta a pornit demersurile pentru obținerea documentelor doveditoare

abia în anul 2006, iar cererea privind acordarea indemnizației a formulat-o

doar la data de 11 octombrie 2007, motiv pentru care nu se poate prevala de

faptul că a fost discriminată în raport cu alte persoane beneficiare a

indemnizației reglementate de acest act normativ.

Reclamanta a mai

susținut că Decretul nr. 92 din 19 aprilie 1950 a apărut pe internet abia în

anul 2008 pe pagina de internet www.juris.ro, dar publicarea lui pe această

pagină de internet nu prezintă nicio relevanță în cauză, așa cum în mod corect

a stabilit tribunalul, deoarece actul normativ a fost publicat în Buletinul

Oficial nr. 36/20.04.1950, iar reclamanta nu a dovedit faptul că nu ar fi avut

acces, din culpa vreunei autorități ale statului, la acest act normativ cu

anexele aferente, încă din anul 1990.

În ceea ce privește

Hotărârea nr. 517 din 28 aprilie 2009 privind declasificarea unor decrete ale

Consiliului de Stat adoptate în perioada 1953 - 1989 și a unor decrete

prezidențiale adoptate în perioada 1974 - 1989 și Hotărârea nr. 1608 din 16

decembrie 2009, aceste acte normative au fost publicate în anul 2009, în M. Of.

al României, dar reclamanta nu a precizat ce relevanță ar fi avut aceste acte

normative cu privire la recunoașterea în favoarea ei a drepturilor prevăzute de

Decretul-lege nr. 118/1990, în sensul că în anexele acestora ar fi cuprinse

decrete ale Consiliului de Stat sau decrete prezidențiale care au fost

clasificate și care s-ar fi referit la situația reclamantei din perioada 1950 -

1958.

De altfel, din

considerentele hotărârilor judecătorești pronunțate de instanțele de judecată,

anterior menționate, rezultă fără echivoc că aceste acte normative nu au fost

avute în vedere la stabilirea drepturilor cuvenite reclamantei în baza

Decretului-lege nr. 118/1990.

Reținând că

reclamanta nu a probat săvârșirea vreunei fapte ilicite de către instituțiile

și autoritățile Statului Român, prin care ea ar fi fost împiedicată să

beneficieze de indemnizația cuvenită, pentru perioada decembrie 1990 -

decembrie 2008, curtea de apel a apreciat că nu se mai impune analizarea

îndeplinirii celorlalte cerințe legale necesare pentru angajarea răspunderii

civile delictuale a pârâtului Statul Român.

Pentru aceste

considerente de fapt și de drept, curtea de apel, în temeiul art. 296 C. proc.

civ., a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta T.R., împotriva

Sentinței civile nr. 2.645/F din 8 octombrie 2013 a Tribunalului

Bistrița-Năsăud, pronunțată în Dosarul nr. 2877/112/2013, pe care a menținut-o,

ca fiind legală și temeinică.

Împotriva deciziei

curții de apel a declarat recurs reclamanta T.R., întemeindu-se pe dispozițiile

art. 304 pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ. și solicitând admiterea recursului,

însă nu prin prisma dispozițiilor art. 312 alin. (1) teza I C. proc. civ., ci

prin schimbarea în tot a deciziei apelate și, pe cale de consecință, să se

admită apelul așa cum a fost formulat, cu obligarea Statului Român la plata

drepturilor ce derivă din aplicarea Decretului-lege nr. 118/1990 pentru

perioada 1 decembrie 1990 - 1 decembrie 2008, actualizarea lunară a sumelor

datorate în baza O.G. nr. 9/2000 și O.G. nr. 13/2011 și cheltuieli de judecată

în sumă de 9.295 lei.

Fără a proceda la o

sistematizare a motivelor de recurs, astfel cum prevăd expres dispozițiile art.

304 C. proc. civ., recurenta -reclamantă susține, în esență, următoarele:

Datorită menținerii

secretului de stat asupra unor documente (la care a avut acces numai după

desecretizarea lor în 2008 și 2009), nu și-a putut dovedi statutul juridic din

acea perioadă, astfel că nu a primit drepturile decât începând cu decembrie

2008.

De această stare de

fapt se face vinovat Statul Român prin instituțiile sale, drept pentru care, în

baza art. 52 din Constituția României, solicită suma de 518.184 lei noi,

reprezentând pensie specială suplimentară la care a dovedit că este

îndreptățită (actualizată cu rata inflației aferentă fiecărei luni), sumă cu

care a fost prejudiciată lunar în perioada decembrie 1990 - decembrie 2008 (18

ani x 12 luni x 2399 lei).

Precizează că a fost

prejudiciată în drepturile sale în toată această perioadă, datorită faptului că

nu a avut acces la actele ce i-ar fi putut dovedi statutul, dată fiind situația

cu totul specială în care s-a aflat (copil încredințat spre adopție, dar care

nu a mai fost adoptat niciodată, datorită evoluției situației politice).

Statul Român are

calitate procesuală, deoarece, prin Guvernul României care a emis și trimis

spre ratificare toate actele de modificare a Decretului-lege nr. 118/1990, a

limitat accesul reclamanților la drepturile odată statuate (începând cu ziua

întâi a lunii următoare depunerii cererii, conform ultimei modificări, în baza

căreia indemnizația s-a dat începând cu 1 decembrie 2008).

Arată că la baza

acțiunii sale stă art. 52 alin. (1) din Constituție și că i-a fost restrâns

dreptul abuziv și discriminatoriu, cu încălcarea art. 14 și 18 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului și a art. 53 alin. (2) din Constituția României.

Susține că

autosesizarea Curții cu privire la cereri noi formulate în apel, în opinia sa

se justifică; deoarece pe fond, așa numitele cereri noi, sunt reformulări ale

petitelor din apelul declarat inițial.

De asemenea,

apreciază ca greșită invocarea din oficiu a excepției inadmisibilității

schimbării parțiale a temeiului juridic în apel a articolelor 5, 6, 7, 19, 20,

24 și 42 din Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene, deoarece

actul a fost invocat în integralitatea sa în scriptul depus la fond pentru

termenul din 14 iunie 2013.

Având în vedere

actele ce vor fi prezentate la Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs,

recurenta susține că au fost evaluate eronat probele în apel și că a făcut

dovada "conținutului cererilor" pe care le-a adresat unor instituții

ale statului, prin conținutul explicit al unor răspunsuri.

În atare situație,

apreciază că, prin aceste documente, a demonstrat că există culpa Statului

Român și sunt respectate cele patru condiții, în aplicarea art. 998 și art. 999

C. civ., privind daunele delictuale pretinse și solicită admiterea recursului

și apelului, așa cum au fost formulate, cu cheltuieli de judecată.

Prin concluziile

scrise depuse la dosar, recurenta-reclamantă solicită admiterea recursului,

schimbarea în tot a deciziei recurate și, pe cale de consecință, fie admiterea

recursului formulat, cu obligarea Statului Român la plata drepturilor ce derivă

din aplicarea Decretului-lege nr. 118/1990 pentru perioada 1 decembrie 1990 - 1

decembrie 2008, cu acordarea de daune moratorii, daune compensatorii

(actualizarea lunară a sumelor datorate) și cheltuieli de judecată în sumă de

9.295 lei; fie casarea sentinței și trimiterea dosarului spre rejudecare.

Solicită modificarea

sentinței în condițiile art. 304 alin. (8) și (9), și nu în condițiile art. 312

alin. (3) teza I, raportat la art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

Asupra recursului

astfel declarat, examinând susținerile recurentei-reclamante, în raport de

dispozițiile legale aplicabile în cauză și de cele reținute de către instanța

de apel, în considerentele deciziei pronunțate, Înalta Curte reține

următoarele:

Recursul nu este

fondat.

Este în afara

oricărei discuții că, în speță, ne aflăm în prezența unui litigiu de natură

civilă, astfel cum rezultă din statuările Curții de Apel Cluj, dispuse prin

Sentința civilă nr. 626 din 27 septembrie 2012, pronunțată în Dosarul civil nr.

1131/33/2012, care au consfințit natura litigiului, ca fiind unul întemeiat pe

dreptul comun, iar temeiul de drept incident fiind dispozițiile art. 998 - 999

C. civ., ce constituie norma de drept în ce privește condițiile generale ale

răspunderii delictuale.

De altfel, reclamanta

a indicat în mod expres prevederile art. 998 - 999 C. civ., Declarația

universală a drepturilor omului, art. 52 alin. (1) și art. 53 alin. (2) din

Constituția României, O.G. nr. 9/2000 și O.G. nr. 13/2011 și deciziile Curții

de Apel Cluj.

Deciziile invocate de

reclamantă nu au însă relevanță în calificarea acțiunii ca fiind o acțiune de

contencios administrativ, deoarece pretențiile pe care aceasta le-a formulat

sunt independente de acele hotărâri și sunt determinate, în accepțiunea

reclamantei, de o condiție culpabilă a autorității statului.

Reclamanta însăși a

arătat că a solicitat împrocesarea pârâților din extinderea de acțiune pentru

ca hotărârea să le fie opozabilă și, totodată, a menționat în mod expres că a

fost prejudiciată în drepturile sale, datorită faptului că nu și-a putut dovedi

statutul, solicitând obligarea la despăgubiri doar a Statului Român.

Celelalte cereri cu

care reclamanta nu a învestit instanța de fond, nici prin cererea de chemare în

judecată și nici prin precizarea și extinderea de acțiune, în mod corect au

fost apreciate de instanța de apel ca având caracterul unor cereri noi, în

sensul dispozițiilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ. și au fost respinse ca

inadmisibile, ca și temeiurile juridice noi, care au fost invocate pentru prima

oară în apel.

Prin urmare,

instanțele au procedat judicios analizând dacă sunt îndeplinite condițiile

generale ale răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie a pârâtului, -

în raport de susținerile reclamantei.

Reclamanta a pretins

astfel că fapta ilicită a pârâtului constă în aceea că datorită menținerii

secretului de stat asupra unor documente, la care a avut acces numai după

desecretizarea lor în 2008 și 2009, nu și-a putut dovedi statutul juridic din

acea perioadă, așa încât nu și-a primit drepturile cuvenite decât începând cu

luna decembrie 2008.

De asemenea,

reclamanta a mai arătat că s-a adresat instituțiilor statului, dar acestea

și-au declinat competența; s-a adresat și Postului de Poliție Lovrin și

Arhivelor Statului din județul Timiș cu solicitarea de a-i fi furnizate

informații despre familia S. și perioada în care a locuit în Lovrin.

Contrar susținerilor

reclamantei, instanța de apel a reținut corect că deși se prevalează de

înscrisuri, pe care le-a și depus în copie, la dosar, acestea nu fac dovada

conținutului efectiv al cererilor pe care le-a adresat acestor instituții,

deoarece nu există nicio dovadă certă cu privire la expedierea lor, iar în ce

privește demersurile invocate a fi făcute la Postul de Poliție Lovrin și la Arhivele

Statului din județul Timiș, corect s-a concluzionat că nu s-a dovedit că

acestea ar fi săvârșit vreo faptă ilicită în dauna reclamantei.

Totodată, instanța de

apel a avut în vedere și că nu există elemente sau indicii care să conducă la