ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 427/2015

Asupra recursului de față; Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 2645/F din 8 octombrie 2013 a Tribunalului Bistrița-Năsăud, pronunțată în Dosarul nr. 2877/112/2013, s-au admis excepțiile lipsei calității procesuale pasive invocate de pârâtele Agenția Județeană pentru Plăți și Inspecție Socială Bistrița-Năsăud și Casa Județeană de Pensii Bistrița-Năsăud și, pe cale de consecință, s-a respins acțiunea față de acestea, ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă. S-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca neîntemeiată. S-a respins acțiunea civilă formulată de reclamanta T.R., împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, cu domiciliul procesual ales la D.G.F.P.

Bistrița-Năsăud, ca neîntemeiată. Fără cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a analizat cu prioritate, în conformitate cu art. 137 C. proc. civ. din 1865, excepțiile lipsei calității procesuale pasive invocate de pârâți și a reținut următoarele: În ceea ce privește excepțiile lipsei calității procesual pasive a pârâtelor Agenția Județeană pentru Plăți și Inspecție Socială Bistrița-Năsăud și Casa Județeană de Pensii Bistrița-Năsăud, tribunalul a constatat că reclamanta T.R. a precizat, în ședința publică din 1 octombrie 2013 și s-a consemnat în încheierea de ședință, că nu are pretenții de la aceste două pârâte, împrocesându-le doar pentru opozabilitate. Având în vedere aceste precizări, instanța de fond a admis excepțiile lipsei calității procesual pasive ale acestora.

Aspectul potrivit căruia despăgubirile solicitate au fost calculate prin raportare la indemnizația recunoscută în favoarea reclamantei în baza Decretului-lege nr. 118/1990, nu poate atrage în sine calitatea procesuală a Agenției Județeană pentru Plăți și Inspecție Socială Bistrița-Năsăud (cu atribuții de acordarea/stabilirea indemnizației) sau a Casei Județene de Pensii Bistrița-Năsăud (instituție care achită lunar indemnizația), întrucât chiar în ipoteza admiterii acțiunii și acordarea despăgubirilor solicitate, acestea nu ar avea același regim juridic cu indemnizațiile lunare și nu există vreo dispoziție legală care să prevadă obligații pentru aceste două pârâte în achitarea eventualelor despăgubiri.

Raportat la admiterea celor două excepții, tribunalul a respins acțiunea formulată de reclamantă, ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă. În ceea ce privește însă excepția lipsei calității procesual pasive a Statului Român - reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, tribunalul a apreciat că aspectele invocate de acest pârât în susținerea excepției sunt de fapt apărări de fond, iar raportat la aceste motive, excepția urmează a fi respinsă ca nefondată. Astfel, s-a invocat că prin acțiunea introductivă precizată, reclamanta nu a arătat și nu a motivat în niciun fel caracterul prejudiciabil al pârâtului Statul Român, în demersul său de a-și descoperi documentele care să-i poată conferi și demonstra calitatea de persoană îndreptățită și că nu s-a contestat vreun act sau fapt administrativ, nu s-a invocat o eventuală nesoluționare în termenul legal a unei cereri.

Toate aceste aspecte țin însă de stabilirea existenței unui fapte ilicite (constând în acțiune sau inacțiune) săvârșită de vreo instituție sau autoritate publică pentru care să poată fi angajată răspunderea Statului Român și nu pot fi tranșate pe calea excepției lipsei calității procesual pasive. Pe fondul cauzei, cu privire la natura acțiunii dedusă judecății, tribunalul a reținut că, prin Sentința civilă nr. 626/2012, pronunțată de Curtea de Apel Cluj în Dosarul nr. 131/33/2012, s-a stabilit că cererea reclamantei nu a fost precedată de o acțiune în contencios administrativ formulată și soluționată în temeiul art. 1 din Legea nr. 554/2004, ci a fost în legătură cu o eventuală culpă a autorității publice care a determinat acordarea drepturilor prevăzute de dispozițiile Decretului-lege nr. 118/1990 doar din 2008 și nu începând cu anul 1990, așa cum a considerat aceasta că ar fi fost îndreptățită, fiind incidente dispozițiile art. 998 - 999 C. civ.

în vigoare în perioada evocată. Aceste statuări au stat și la baza declinării competenței în favoarea instanțelor civile, iar raportat la cuantumul pretențiilor și domiciliul reclamantei, competența i-a revenit secției I civile a Tribunalului Bistrița-Năsăud. Fundamentarea acțiunii pe aceste dispoziții a fost îmbrățișată ulterior și de reclamanta T.R., prin înscrisul intitulat "întâmpinare" reclamanta invocând expres dispozițiile art. 998 - 999 C. civ. Înainte de a trece la verificarea îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale, tribunalul a procedat la o scurtă trecere în revistă a situației reclamantei și a hotărârilor pronunțate de instanțele de judecată cu privire la drepturile prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990.

Sub aspectul situației de fapt, prima instanță a reținut că T. (S.) R. s-a născut la 26 ianuarie 1948 în comuna Sadova, raionul Gura Jiului, avându-i ca părinți naturali pe S.V. și S.A. Începând cu 1 mai 1950, reclamanta s-a aflat în grija și sub autoritatea familiei S.P. și N., S.P. fiind fratele părintelui natural al reclamantei. "Părinții adoptivi" au avut domiciliul în București, iar după naționalizarea imobilului, casă de locuit, au avut stabilit domiciliul obligatoriu în comuna Lovrin, județul Timiș, așa cum rezultă din adeverința din 23 octombrie 2006 eliberată de Primăria comunei Lovrin. Chiar dacă adopția nu a fost niciodată finalizată, această stare de fapt a fost recunoscută ca atare de către autoritățile statului care în Registrul Agricol al localității Lovrin evidențiază în perioada 1956 - 1958 la pag.

8 familia S. compusă din soțul P. care desfășura activitate la Stațiunea de Cercetări Agricole, soția N. născută în 1905 și R. născută în 1948. Această realitate faptică coroborată cu declarația din 22 mai 2008 a numitei L.A., cu adeverința din 4 octombrie 2006 a Stațiunii de Cercetare-Dezvoltare Agricolă Lovrin și cu adeverința de absolvire a studiilor din 11 noiembrie 2009 eliberată de "Grupul Școlar R.P." din localitatea Lovrin au condus la pronunțarea Sentinței civile nr. 40 din 10 februarie 2010 a Tribunalului Bistrița-Năsăud, în Dosarul nr. 565/112/2009, prin care reclamantei T.R. i s-au recunoscut drepturile prevăzute la art. 1 alin. (1) lit. d) din Decretul-lege nr. 118/1990. Astfel, pentru perioada 1 mai 1950 - 30 aprilie 1958 s-a apreciat că reclamanta s-a aflat în situația de a avea domiciliu obligatoriu, fiind îndreptățită să beneficieze de drepturile prevăzute de dispozițiile art. 4 alin. (2), (8) și (9) din Decretul-lege nr. 118/1990.

Decizia nr. 294/2010, prin care a fost soluționat recursul declarat de AJPS Bistrița-Năsăud împotriva acestei hotărâri, a menținut dispoziția referitoare la recunoașterea drepturilor reclamantei de beneficiar al Decretului-lege nr. 118/1990. Prin Decizia civilă nr. 3098/2012, pronunțată de Curtea de Apel Cluj în Dosarul nr. 2226/112/2011, s-a schimbat Sentința civilă nr. 217 din 23 iunie 2010 a Tribunalului Bistrița-Năsăud, în sensul că s-a admis cererea de completare a dispozitivului Sentinței civile nr. 40/2010, pronunțată în Dosarul nr. 565/112/2009 al Tribunalului Bistrița-Năsăud și s-a constatat că reclamanta T. (S.) R., în perioada 1 mai 1950 - 30 aprilie 1958, s-a aflat în situația prevăzută de art. 1 alin. (1) lit. e) din Decretul-lege nr. 118/1990 și este îndreptățită să beneficieze și de drepturile prevăzute de art. 4 alin. (1) din același act normativ.

Referitor la aplicarea art. 998 - 999 C. civ., reclamanta a arătat că există un prejudiciu, întrucât legea a reglementat drepturile din 1990 și a fost aplicată discriminatoriu numai din decembrie 2008; fapta a fost ilicită, încălcându-se prevederile legale în vigoare pe toată durata menționată; există raport de cauzalitate, deoarece prin actele normative de aplicare a legii dispuse de către o altă instituție a Statului Român, a fost limitat accesul la drepturile odată legiferate; a fost de notorietate opoziția intenționată a unor instituții, manifestată prin intermediul membrilor Parlamentului în a permite accesul tuturor cetățenilor la dosarele dresate de către poliția politică a regimului comunist, date fiind abuzurile ce au ieșit ulterior la lumină.

Tribunalul a reținut că pentru angajarea răspunderii civile delictuale în baza art. 998 - 999 vechiul C. civ., se cer a fi întrunite cumulativ câteva condiții [1], respectiv: a) existența unui prejudiciu, în considerarea faptului că nu poate exista răspundere civilă delictuală dacă nu s-a produs un prejudiciu; b) existența unei fapte ilicite, considerându-se că numai o faptă ilicită poate să atragă după sine răspunderea civilă delictuală; c) existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, arătându-se că pentru a fi angajată răspunderea unei persoane nu este suficient să existe, pur și simplu, fără legătură între ele, o faptă ilicită și un prejudiciu suferit de o altă persoană, ci este necesar ca între faptă și prejudiciu să fie un raport de cauzalitate, în sensul că acea faptă a provocat acel prejudiciu; d) existența vinovăției, subliniindu-se că nu este îndeajuns să fi existat o faptă ilicită aflată în raport de cauzalitate cu prejudiciul produs, ci este necesar ca această faptă să fie imputabilă autorului ei.

Din analiza dispozițiilor art. 998 - 999 C. civ., instanța de fond a avut în vedere că pentru angajarea răspunderii civile delictuale se cer a fi întrunite cumulativ următoarele condiții: existența unui prejudiciu, existența unei fapte ilicite, existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu și existența vinovăției celui care a cauzat prejudiciul constând în intenția, neglijența sau imprudența cu care a acționat. În ceea ce privește fapta ilicită, care poate consta într-o acțiune sau inacțiune, tribunalul a reținut că niciuna din susținerile reclamantei nu poate fi confirmată și nu se poate identifica vreo instituție publică sau autoritate, care prin acțiunile, refuzul ei să fi vătămat interesele reclamantei.

Astfel, în primul rând, trebuie observat că reclamanta a invocat faptul că s-a adresat instituțiilor statului, dar acestea și-ar fi declinat competența. În acest sens, reclamanta a invocat că s-a adresat Postului de Poliție Lovrin și Arhivelor Statului din județul Timiș cu aceeași solicitare de a furniza informații despre familia S. și perioada în care aceasta a locuit în Lovrin. Într-adevăr, reclamanta a depus în copie la dosar aceste două adrese, datate 18 septembrie 2006, dar nu există dovada certă cu privire la expedierea lor, copia recipiselor de la fila 7 - verso, nefiind suficient de concludentă, nu conține data expediției și nici confirmarea de primire.

Reclamanta a mai depus copiile unor plicuri (fila 7 față - verso dosar inițial), destinatar fiind T.R., iar expeditorul Postul de Poliție Lovrin și Arhivele Statului din județul Timiș, dar, pe de o parte, nu se poate desluși data de pe aceste plicuri, iar, pe de altă parte, nu există niciun fel de indicii cu privire la conținutul lor. Rezultă astfel că în baza probelor existente la dosar nu se poate conchide că Postul de Poliție Lovrin și Arhivele Statului din județul Timiș ar fi săvârșit vreo faptă ilicită în dauna reclamantei, or, sarcina probei, în acest sens, conform art. 1169 vechiul C. civ., o avea reclamanta.

De altfel, între înscrisurile, care au stat la baza recunoașterii de către instanțele de judecată în favoarea reclamantei a drepturilor prevăzute de dispozițiile art. 4 alin. (1), (2), (8) și (9) din Decretul-lege nr. 118/1990, au fost și următoarele: adeverința din 23 octombrie 2006 eliberată de Primăria comunei Lovrin, adeverința de absolvire a studiilor din 11 noiembrie 2009 eliberată de Grupul Școlar "R.P." din localitatea Lovrin.

Nu au existat niciun fel de elemente sau indicii că reclamanta ar fi solicitat eliberarea acestor înscrisuri anterior anului 2006, respectiv 2009 și i s-ar fi refuzat această solicitare, fiind evident că nu există nicio culpă din partea vreunei instituții ale statului, ci reclamanta a pornit demersurile pentru obținerea documentelor doveditoare abia în anul 2006, iar cererea privind acordarea indemnizației, a formulat-o doar în 11 noiembrie 2008, fiind stabilită indemnizația începând cu 1 decembrie 2008. S-a mai invocat de către reclamantă faptul că Decretul nr. 92 din 19 aprilie 1950 a apărut pe internet abia în anul 2008, pe pagina de internet www.juris.ro, dar publicarea lui pe această pagină de internet, nu are nicio relevanță în cauză, actul normativ a fost publicat în Buletinul Oficial nr. 36 din 20 aprilie 1950 și reclamanta nu a dovedit faptul că nu ar fi avut acces din vina vreunei autorități ale statului la acest act cu anexele aferente încă din anul 1990. În ceea ce privește Hotărârea nr. 517 din 28 aprilie 2009 privind declasificarea unor decrete ale Consiliului de Stat adoptate în perioada 1953 - 1989 și a unor decrete prezidențiale adoptate în perioada 1974 - 1989 și Hotărârea nr. 1608 din 16 decembrie 2009, acestea într-adevăr au apărut în anul 2009,

dar reclamanta nu a precizat ce relevanță ar fi avut aceste acte normative cu privire la recunoașterea în favoarea ei a drepturilor prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990, iar din consultarea deciziilor pronunțate de instanțele de judecată, se poate concluziona că aceste acte normative nu au fost avute în vedere la stabilirea drepturilor. Având în vedere cele arătate mai sus, tribunalul a conchis că reclamanta nu a dovedit săvârșirea de către instituțiile, autoritățile Statului Român a vreunei fapte ilicite, prin care ea ar fi fost împiedicată să beneficieze de indemnizație încă din anul 1990, pentru a rezulta prejudiciul de 518.400 lei RON solicitat.

Raportat la această concluzie, nu s-a mai impus analiza celorlalte condiții ale răspunderii civile delictuale, fiind evident că în lipsa săvârșirii unei fapte ilicite, nu s-a putut angaja răspunderea civilă delictuală a Statului Român și s-a impus respingerea acțiunii civile formulată de reclamanta T.R., împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca neîntemeiată. Pârâții nu au solicitat cheltuieli de judecată. Prin Decizia civilă nr. 438/A/2014 din 8 mai 2014, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta T.R. împotriva Sentinței civile nr. 2645/F din 8 octombrie 2013 a Tribunalului Bistrița-Năsăud, pronunțată în Dosarul nr. 2877/112/2013, pe care a menținut-o.

Pentru a pronunța această decizie, curtea de apel a reținut următoarele: Astfel, în ședința publică din 8 mai 2014, curtea de apel, din oficiu, în temeiul art. 298 C. proc. civ. raportat la art. 137 alin. (1) C. proc. civ. și art. 294 alin. (1) C. proc. civ.

a invocat excepția inadmisibilității cererilor noi formulate de reclamanta apelantă, prin memoriul de apel, respectiv a următoarelor cereri: - cererea prin care se solicită instanței să constate drepturile ce derivă din statutul reclamantei de persoană asupra căreia au fost luate măsuri administrative abuzive în perioada 1950 - 1958, drepturi conferite de Decretul-lege nr. 118/1990 și acordate parțial; - cererea prin care se solicită obligarea pârâtului de rândul 1 la plata unei pensii speciale la care a avut dreptul în perioada 1 decembrie 1990 - 1 decembrie 2008 (având în vedere că prin deciziile Curții de Apel Cluj, enumerate în apel, a fost dispusă achitarea pensiei speciale în cuantum de circa 2.400 lei/lună, numai începând cu 1 decembrie 2008, prin obligarea Statului Român la plata acestor drepturi), însumând în total suma de 518.400 lei; - cererea formulată prin concluziile înregistrate la dosar în data de 8 mai 2014, privind "obligarea Statului Român la plata sumei solicitate, cu titlu de indemnizație în baza Decretului-lege nr. 118/1990, de a cărui aplicare nu am putut beneficia din culpa sa, într-un termen rezonabil după promovarea decretului". De asemenea, în temeiul acelorași dispoziții legale, curtea de apel, din oficiu, a invocat excepția inadmisibilității schimbării parțiale a temeiului juridic al acțiunii deduse judecății,

respectiv prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată în fața instanței de fond, reclamanta a invocat dispozițiile art. 998 și art. 999 din vechiul C. civ., coroborat cu dispozițiile art. 52 și art. 53 din Constituția României, art. 1, 7, 14, 17 și 18 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 8 din Declarația universală a drepturilor omului - Paris 1948, iar în plus, prin motivele de apel, a invocat temeiuri juridice noi, care nu au fost invocate niciodată, în termen procedural, în fața primei instanțe, respectiv dispozițiile art. 5, 6, 7, 19, 20, 24 și 42 din Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene. A reținut că, în conformitate cu dispozițiile art. 294 alin. (1) C. proc.

civ., în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri noi. Art. 298 C. proc. civ. prevede că, dispozițiile de procedură privind judecata în primă instanță se aplică și în instanța de apel, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în prezentul titlu. Potrivit art. 137 alin. (1) C. proc. civ., instanța se pronunță mai întâi asupra excepțiilor de procedură și asupra celor de fond care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii. Prin urmare, în temeiul acestor texte legale, curtea de apel s-a pronunțat cu prioritate asupra excepțiilor inadmisibilității cererilor noi formulate pentru prima dată în calea de atac a apelului, precum și asupra excepției inadmisibilității schimbării parțiale a cauzei juridice a cererii de chemare în judecată, astfel cum aceasta a fost precizată.

Așa fiind, curtea de apel a constatat că prin acțiunea în contencios administrativ înregistrată inițial sub nr. 1131/33/2012 pe rolul Curții de Apel Cluj la data de 25 iulie 2012, reclamanta T.R., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, a solicitat constatarea și realizarea drepturilor în valoare de 518.400 lei, prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990, pe perioada 1 decembrie 1990 - 1 decembrie 2008. În motivarea cererii, reclamanta a arătat că, prin Deciziile nr. 2943/2010, în Dosarul nr. 565/112/2009 și nr. 3098/2012, în Dosarul nr. 2226/112/2011 ale Curții de Apel Cluj s-a constatat că este beneficiară ca titular al drepturilor prevăzute de alin. (1) și (2) al art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, din 1 decembrie 2008. Situația s-a datorat faptului că, în aprilie 1950, când era dată spre adopție unei familii cu domiciliul în București, str. P., acestora le-au fost naționalizate cele 4 apartamente prin Decretul nr. 92 și au fost strămutați în comuna Lovrin, județul Timiș.

După încetarea domiciliului obligatoriu în 30 aprilie 1958, familia a apreciat că nu a fost în interesul copilului continuarea actelor de adopție și reclamanta a fost redată familiei biologice. Ca urmare, la decesul celor doi potențiali părinți adoptivi în 1975, reclamanta nu a rămas cu niciun fel de acte de stare civilă ale acestora prin care să poată demonstra după 1990 naționalizarea și strămutarea, singura modalitate de a beneficia de prevederile legale în materie, rămânând declarațiile notariale ale doi martori (foarte bătrâni și care au fost dificil de găsit) și actele eliberate de școala unde a absolvit primele patru clase primare. Aceasta fiind situația de fapt, deși a încercat să obțină acte de la unele instituții ale statului încă din 1991 (instituții, care a considerat reclamanta că ar trebui să dețină informații care să o ajute), conform dovezilor anexate, acestea și-au declinat competența.

După desecretizarea unor acte și dosare din arhiva fostei Securități în 2008, au apărut mai multe documente pe internet ("studiul" Consiliului Securității Statului din decembrie 1967, Decretul nr. 92/1950 cu lista celor cărora li s-au naționalizat imobilele și probabil multe altele) care într-un târziu au dus la obținerea deciziilor de mai sus, a căror aplicabilitate a fost dispusă începând cu 1 decembrie 2008. Comparativ cu alți beneficiari ai Decretului-lege nr. 118/1990, reclamanta a considerat că a fost împiedicată în obținerea informațiilor și dovezilor de care a avut nevoie (prin lipsa accesului la informațiile ținute secrete până în 2008), pentru ca instanțele să ajungă la concluziile materializate prin hotărârile și deciziile specificate la alin. (1). De asemenea, s-a apreciat că prin neacordarea drepturilor prevăzute de această reglementare (de care s-a dovedit că trebuia să beneficieze într-un termen rezonabil de la apariția lui în aprilie 1990), este discriminată în raport cu celelalte persoane care au suferit măsuri administrative similare și care și-au realizat drepturile imediat după apariția Decretului-lege nr. 118/1990.

S-a menționat că reparația a fost parțială, deoarece nu a beneficiat în tot acest timp de scutirile de impozite, de biletele gratuite (de tratament și CFR); și mai ales, s-a datorat regimului comunist faptul că a rămas fără dreptul de a revendica în calitate de unic moștenitor imobilele din București (care au intrat în patrimoniul ICRAL Foișor). Pentru că de aceste prejudicii s-a făcut vinovat Statul Român, a solicitat instanței ca în baza articolelor 52 - 53 din Constituția României și a Convenției Europene a Drepturilor Omului la care România este parte, să constate dreptul și să oblige Ministerul Finanțelor la plata despăgubirilor solicitate, în cuantum de 518.400 lei, pentru perioada 1 decembrie 1990 - 1 decembrie 2008 (dată de la care au intrat în vigoare deciziile CJP Bistrița-Năsăud).

Prin precizarea și extinderea de acțiune depusă de reclamantă la termenul de judecată din 12 aprilie 2013, aceasta a chemat în judecată pe pârâții Statul Român - prin Ministerul Finanțelor Publice, Agenția Județeană pentru Plăți și Inspecție Socială Bistrița-Năsăud și Casa Județeană de Pensii Bistrița-Năsăud.

Pe fond, reclamanta a solicitat acordarea despăgubirilor materiale, ca urmare a daunelor aduse persoanei de-a lungul timpului, prin imposibilitatea de a beneficia de prevederile Decretului-lege nr. 118/1990, statuate ulterior prin Decizia Curții de Apel Cluj nr. 3098/2012 (urmate de Decizia AJPIS Bistrița și punerea în plată prin nr. 120528/2011 și nr. 91883/2012 ale Casei Județene de Pensii Bistrița), precum și de Sentința definitivă și irevocabilă a Tribunalului Bistrița-Năsăud în Dosarul nr. 233/112/2012 (care a constatat statutul acesteia de persoană care a suferit de măsuri administrative abuzive în perioada 1 mai 1950 - 30 aprilie 1958, confirmând implicit, dreptul de a beneficia de măsuri reparatorii pentru acea perioadă.

Despăgubirile pe care le solicită sunt calculate începând cu 1 decembrie 1990 și până la 1 decembrie 2008 (dată de la care a primit retroactiv plățile prin deciziile CJP Bistrița-Năsăud enumerate mai sus), rezultând un cuantum de 2.400 lei lunar, total = 518.400 lei. Reclamanta a mai solicitat și actualizarea cu indicele de inflație a tuturor sumelor datorate lunar, în baza O.G. nr. 9/2000 și O.G. nr. 13/2011. În drept, s-au invocat dispozițiile Decretului-lege nr. 118/1990, Decretului nr. 92/1950, Nota Consiliului Securității statului din decembrie 1967, O.G. nr. 9/2000 și O.G. nr. 13/2011, Decizia Curții de Apel Cluj nr. 3098/2012, definitivă și irevocabilă, Sentința Tribunalului Bistrița-Năsăud în Dosarul nr. 233/112/2012, definitivă și irevocabilă, Carta Europeană a Drepturilor Omului.

Ulterior, prin înscrisul intitulat "întâmpinare" depus la data de 24 mai 2014, reclamanta a arătat că a solicitat împrocesarea pârâților din extinderea de acțiune pentru ca hotărârea să le fie opozabilă. Totodată, a menționat expres că a fost prejudiciată în drepturile sale, în toată această perioadă, datorită faptului că nu a avut acces la actele care i-ar fi putut dovedi statutul. În drept, reclamanta a indicat în mod expres prevederile art. 998 - 999 C. civ., Declarația universală a drepturilor omului - Paris 1948, art. 52 alin. (1) și art. 53 alin. (2) din Constituția României, O.G. nr. 9/2000 și O.G. nr. 13/2011, deciziile Curții de Apel Cluj menționate anterior.

În ședința publică din 1 octombrie 2013, reclamanta a arătat că raportat și la precizarea de acțiune de la dosar, solicită obligarea la despăgubiri doar a Statului Român, iar cu privire la pârâții de rând 2 și 3 i-a împrocesat doar pentru opozabilitate, având în vedere că la obținerea și plata pensiilor din 1 decembrie 2010 și până în prezent ambele instituții au fost implicate.

Din verificarea obiectului și cauzei juridice a cererii de chemare în judecată, prezentate pe larg, a rezultat că reclamanta a formulat pentru prima dată în calea de atac a apelului următoarele cereri: să se constate drepturile ce derivă din statutul reclamantei de persoană asupra căreia au fost luate măsuri administrative abuzive în perioada 1950 - 1958, drepturi conferite de Decretul-lege nr. 118/1990 și acordate parțial; obligarea pârâtului de rândul 1 la plata unei pensii speciale la care a avut dreptul în perioada 1 decembrie 1990 - 1 decembrie 2008, însumând în total suma de 518.400 lei; obligarea Statului Român la plata sumei solicitate, cu titlu de indemnizație în baza Decretului-lege nr. 118/1990, de a cărui aplicare nu am putut beneficia din culpa sa, într-un termen rezonabil după promovarea decretului.

S-a mai constatat că reclamanta nu a învestit instanța de fond, nici prin cererea de chemare în judecată și nici prin precizarea și extinderea de acțiune cu aceste cereri, motiv pentru care curtea de apel a stabilit că acestea au caracterul unor cereri noi în sensul art. 294 alin. (1) C. proc. civ., fiind inadmisibile în apel. De asemenea, în temeiul acelorași dispoziții legale, curtea de apel a constatat că reclamanta a invocat pentru prima dată, în calea de atac a apelului, temeiuri juridice noi, care nu au fost invocate niciodată, în termen procedural, în fața primei instanțe, respectiv dispozițiile art. 5, art. 6, art. 7, art. 19, art. 20, art. 24 și art. 42 din Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene considerent pentru care a admis excepția inadmisibilității schimbării parțiale a temeiului juridic al acțiunii deduse judecății invocată din oficiu.

Critica reclamantei apelante referitoare la faptul că neavând studii juridice, nu a înțeles cum acțiunea a fost motivată ca fiind de competența secției civile, deoarece dreptul pretins derivă din aplicarea trunchiată în timp a unei prevederi legale de care instanțele de contencios-administrativ au decis că putea beneficia imediat, după promovarea legii, dacă putea dovedi în anul 1990, ceea ce a putut dovedi după 2008, în opina curții de apel a fost apreciată ca fiind neîntemeiată.

În acest sens, curtea de apel a reținut că, prin Sentința civilă nr. 626/2012 a Curții de Apel Cluj, pronunțată în Dosarul nr. 1131/33/2012, s-a stabilit că cererea reclamantei nu a fost precedată de o acțiune în contencios administrativ formulată și soluționată în temeiul art. 1 din Legea nr. 554/2004, ci a fost în legătură cu o eventuală culpă a autorității publice care a determinat acordarea drepturilor prevăzute de dispozițiile Decretului-lege nr. 118/1990, doar din 2008 și nu începând cu anul 1990, așa cum a considerat aceasta că ar fi fost îndreptățită, fiind incidente dispozițiile art. 998 - 999 C. civ. în vigoare în perioada evocată.

Prin precizarea de acțiune depusă de reclamantă la termenul de judecată din 12 aprilie 2013, aceasta a solicitat declinarea competenței materiale de soluționare a acțiunii, către, secția de contencios administrativ a Tribunalului Bistrița-Năsăud, având în vedere că a reclamat Statul Român prin Ministerul Finanțelor și instituții subordonate acestuia. Ulterior, prin înscrisul intitulat "întâmpinare", reclamanta a invocat expres dispozițiile art. 998 - 999 C. civ. În ședința publică din 14 iunie 2013, tribunalul a pus în discuția părților competența materială de soluționare a cauzei. Reclamanta a arătat că nu mai susține solicitarea formulată prin acțiunea precizată cu privire la transpunerea cauzei la, secția de contencios administrativ a Tribunalului Bistrița-Năsăud, apreciind că poate să judece cauza orice complet de pe secția civilă.

Reprezentantul pârâtului, consilier juridic R.V., a solicitat a se lua act de renunțarea reclamantei cu privire la competența materială de soluționare a cauzei. Tribunalul a luat act de poziția reclamantei, dar totodată a procedat la verificarea competenței conform art. 1591 alin. (4) C. proc. civ. și a reținut că, față de conținutul acțiunii și de statuările făcute în Sentința civilă nr. 626/2012 a Curții de Apel Cluj, prezentul litigiu este unul civil, iar competența conform valorii obiectului cererii raportat la art. 2 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., aparține tribunalului - secția I civilă. Art. 2 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. statuează că tribunalul judecă în primă instanță procesele și cererile în materie civilă al căror obiect are o valoare de peste 500.000 lei.

Având în vedere obiectul cererii de chemare în judecată precizată, precum și cauza juridică a acesteia, astfel cum a fost în mod expres indicată de reclamantă, curtea de apel a constatat că în mod legal tribunalul a stabilit natura juridică civilă a acțiunii pendinte potrivit dispozițiilor legale mai sus arătate. Faptul că reclamanta a înțeles să cheme în judecată Statul Român prin Ministerul Finanțelor și instituții subordonate acestuia nu este suficient pentru calificarea cererii ca fiind una de contencios administrativ, în condițiile în care reclamanta nu se pretinde a fi o persoană vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri.

Critica reclamantei privind îndeplinirea condițiilor legale pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtului Statul Român și, în consecință, obligarea acestuia la plata sumei de 518.184 lei reprezentând despăgubiri, actualizată cu rata inflației, sumă cu care a fost prejudiciată lunar în perioada decembrie 1990 - decembrie 2008 (18 ani x 12 luni x 2.399 lei), în opinia curții de apel a fost apreciată ca neîntemeiată, pentru următoarele argumente. Astfel, prin Sentința civilă nr. 40 din 10 februarie 2010 a Tribunalului Bistrița-Năsăud, pronunțată în Dosarul nr. 565/112/2009, s-a admis acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamanta T.R., împotriva pârâtei Agenția Județeană pentru Prestații Sociale Bistrița-Năsăud, și în consecință s-a anulat Decizia nr. 2 din 9 decembrie 2008 emisă de DMPS Bistrița-Năsăud, de respingerea stabilirii calității de beneficiari ai drepturilor prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990.

S-a constatat că petenta în perioada 1 mai 1950 - 30 aprilie 1958, s-a aflat în situația prevăzută de dispozițiile art. 1 alin. (1) lit. d) din Decretul-lege nr. 118/1990 republicat, și este îndreptățită să beneficieze de drepturile prevăzute de dispozițiile art. 4 alin. (2), art. 8 și art. 9 din același act normativ, sens în care a obligat intimata Agenția Județeană pentru Prestații Sociale Bistrița-Năsăud la plata drepturilor cuvenite.

Prin Sentința civilă nr. 217/CA din 23 iunie 2010 a Tribunalului Bistrița-Năsăud, pronunțată în același dosar, s-a respins ca neîntemeiată cererea de completare a Sentinței civile nr. 40/CA din 10 februarie 2010, pronunțată de Tribunalul Bistrița-Năsăud, în Dosarul nr. 565/112/2009, formulată de petenta T.R., în contradictoriu și cu intimata Agenția Județeană pentru Prestații Sociale, în sensul de a se constata că s-a aflat în situația prevăzută de dispozițiile art. 1 alin. (1) lit. e) din Decretul-lege nr. 118/1990, și prin urmare, este îndreptățită să beneficieze și de drepturile materiale prevăzute de art. 4 alin. (1) din același act normativ.

Împotriva Sentinței civile nr. 40 din 10 februarie 2010 a Tribunalului Bistrița-Năsăud, pârâta AJPS Bistrița-Năsăud a declarat recurs, care a fost admis prin Decizia nr. 2943 din 18 noiembrie 2010 a Curții de Apel Cluj, în sensul modificării în parte a sentinței, prin înlăturarea obligației pârâtei la plata drepturilor prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990 și al obligării acesteia la emiterea unei decizii de recunoaștere a drepturilor reclamantei de beneficiar al Decretului-lege nr. 118/1990, pe perioada 1 mai 1950 - 30 aprilie 1958, menținându-se restul dispozițiilor sentinței. Prin Sentința civilă nr. 1269 din 23 decembrie 2011 a Tribunalului Bistrița-Năsăud, pronunțată în Dosarul nr. 2226/112/2011, s-a respins cererea de revizuire formulată de revizuenta T.R., în contradictoriu cu intimata Agenția Județeană pentru Prestații Sociale Bistrița-Năsăud, împotriva Sentinței civile nr. 217/CA/2010 pronunțată de Tribunalul Bistrița-Năsăud.

Prin Decizia civilă nr. 3098/2012, pronunțată de Curtea de Apel Cluj în Dosarul nr. 2226/112/2011, s-a admis cu majoritate de voturi, recursul declarat de revizuenta, s-a schimbat Sentința civilă nr. 217 din 23 iunie 2010 a Tribunalului Bistrița-Năsăud, în sensul că s-a admis cererea de completare a dispozitivului Sentinței civile nr. 40/2010 pronunțată în Dosarul nr. 565/112/2009 al Tribunalului Bistrița-Năsăud și s-a constatat că reclamanta T.R., în perioada 1 mai 1950 - 30 aprilie 1958, s-a aflat în situația prevăzută de art. 1 alin. (1) lit. e) din Decretul-lege nr. 118/1990 și este îndreptățită să beneficieze și de drepturile prevăzute de art. 4 alin. (1) din același act normativ. În temeiul materialului probator administrat s-a reținut că, față de familia S.P.

și N., autoritățile au luat măsura stabilirii domiciliului forțat, după exproprierea imobilului deținut în București, în localitatea Lovrin, județul Timiș, începând cu 1 mai 1950. Reclamanta a făcut parte, în fapt, din această familie, chiar dacă procedura înfierii ei de către rudele tatălui firesc nu au fost finalizate și, prin urmare, măsura stabilirii domiciliului forțat asupra rudelor sale s-a luat implicit și în ceea ce privește persoana sa. S-a apreciat că măsura stabilirii domiciliului obligatoriu și măsura strămutării, față de familia S.P.

și N., a avut efect direct și asupra reclamantei, care făcând parte din familia lor în fapt, iar nu ca urmare a înfierii, a suferit aceleași consecințe ca fiind persoană persecutată din motive politice de dictatura instaurată începând cu 6 martie 1945 și drept urmare s-a constatat că reclamanta, în perioada 1 mai 1950 - 30 aprilie 1958 s-a aflat în situația prevăzută de dispozițiile art. 1 alin. (1) lit. d) și lit. e) din Decretul-lege nr. 118/1990, cu modificările și completările ulterioare, astfel că este îndreptățită să beneficieze de drepturile prevăzute de dispozițiile art. 4 alin. (1), (2) precum și art. 8 și 9 din același act normativ. Prin Decizia nr. 120583 din 18 iunie 2012, emisă de Casa Teritorială de Pensii Bistrița-Năsăud, s-a stabilit în favoarea reclamantei o indemnizație lunară de 1.600 lei pentru strămutarea acesteia, plata începând cu data de 1 decembrie 2008, în baza Decretului-lege nr. 118/1990.

Prin Decizia nr. 92883 din 10 iulie 2012 emisă de Casa Teritorială de Pensii Bistrița-Năsăud, s-a stabilit în favoarea reclamantei o indemnizație lunară de 800 lei pentru domiciliul obligatoriu al acesteia, plata începând cu data de 1 decembrie 2008, în baza Decretului-lege nr. 118/1990. În speță reclamanta nu a dovedit existența cumulativă a cerinței legale rezultate din dispozițiile art. 998 - 999 C. civ., pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtului Statul Român. Astfel, fapta ilicită a pârâtului pretinsă de reclamantă constă în aceea că datorită menținerii secretului de stat asupra unor documente, la care a avut acces numai după desecretizarea lor în 2008 și 2009, reclamanta nu și-a putut dovedi statutul juridic din acea perioadă, astfel că nu a primit drepturile decât începând cu luna decembrie 2008. Reclamanta a mai arătat împrejurarea că s-a adresat instituțiilor statului, dar acestea și-ar fi declinat competența.

Reclamanta s-a adresat Postului de Poliție Lovrin și Arhivelor Statului din județul Timiș cu solicitarea de a furniza informații despre familia S. și perioada în care aceasta a locuit în Lovrin.

În probațiune reclamanta a depus copii de pe următoarele înscrisuri: recipisa din 29 noiembrie 1993 a unei scrisori recomandate expediată la Postul de poliție al comuna Lovrin, fără a se prezenta înscrisul expediat; adresa din 10 ianuarie 1994 emisă de Ministerul Justiției, Direcția Generală a Penitenciarelor prin care reclamanta este îndrumată să se adreseze pentru obținerea adeverinței solicitate la Arhivele Statului din județul de reședință al comunei în care a fost deportată; adresa din 9 septembrie 1991 emisă de Postul de poliție Lovrin, prin care i se comunică reclamantei că în evidențele lor nu există date cu privire la cauza reclamantei și este îndrumată să se adreseze la Arhivele Statului din județul Timiș; adresa din 3 iunie 1991 emisă de Filiala Arhivelor Statului din județul Timiș prin care i se comunică reclamantei faptul că nu dețin acte și nici nu cunosc deținătorul actelor referitoare la stabilirea domiciliului obligatoriu.

Curtea de apel a constatat că deși reclamanta s-a prevalat de aceste înscrisuri, ea nu a făcut dovada conținutului efectiv al cererilor pe care le-a adresat acestor instituții. Este real că reclamanta a depus în copie la dosar încă două cereri adresate Postului de poliție al comunei Lovrin și Arhivelor Statului din județul Timiș, datate 18 septembrie 2006, prin care acestea solicită informații cu privire la perioada în care doamna S. a fost angajată în cadrul Stațiunii de Cercetări Agricole Lovrin, fiindu-i necesară pentru delimitarea perioadei de domiciliu obligatoriu, însă nu există nicio dovadă certă cu privire la expedierea lor, copia plicurilor și a recipiselor, nefiind suficient de concludentă, întrucât nu conțin data expedierii, confirmarea de primire de către destinatar și nu există indicii cu privire la conținutul acestor plicuri.

În aceste condiții nu se poate concluziona că Postul de Poliție Lovrin și Arhivele Statului din județul Timiș ar fi săvârșit vreo faptă ilicită în dauna reclamantei, ori în speță sarcina probei în acest sens conform art. 1169 C. civ., revine reclamantei. Mai mult decât atât, între înscrisurile, care au stat la baza recunoașterii de către instanțele de judecată în favoarea reclamantei a drepturilor prevăzute de dispozițiile art. 4 alin. (1), (2), (8) și (9) din Decretul-lege nr. 118/1990, au fost și următoarele: adeverința din 23 octombrie 2006 eliberată de Primăria comunei Lovrin, adeverința de absolvire a studiilor din 11 noiembrie 2009 eliberată de Grupul Școlar "R.P." din localitatea Lovrin.

În consecință, instanța de apel a apreciat că nu există niciun fel de elemente sau indicii care să ducă la concluzia că reclamanta ar fi solicitat eliberarea acestor înscrisuri anterior anului 2006, respectiv 2009 și i s-ar fi refuzat această solicitare, fiind evident că nu există nicio culpă din partea vreunei instituții ale statului. Deși Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945 a fost publicat în M. Of. nr. 50/9.04.1990 și a intrat în vigoare la data de 9 aprilie 1990, reclamanta a pornit demersurile pentru obținerea documentelor doveditoare abia în anul 2006, iar cererea privind acordarea indemnizației a formulat-o doar la data de 11 octombrie 2007, motiv pentru care nu se poate prevala de faptul că a fost discriminată în raport cu alte persoane beneficiare a indemnizației reglementate de acest act normativ.

Reclamanta a mai susținut că Decretul nr. 92 din 19 aprilie 1950 a apărut pe internet abia în anul 2008 pe pagina de internet www.juris.ro, dar publicarea lui pe această pagină de internet nu prezintă nicio relevanță în cauză, așa cum în mod corect a stabilit tribunalul, deoarece actul normativ a fost publicat în Buletinul Oficial nr. 36/20.04.1950, iar reclamanta nu a dovedit faptul că nu ar fi avut acces, din culpa vreunei autorități ale statului, la acest act normativ cu anexele aferente, încă din anul 1990. În ceea ce privește Hotărârea nr. 517 din 28 aprilie 2009 privind declasificarea unor decrete ale Consiliului de Stat adoptate în perioada 1953 - 1989 și a unor decrete prezidențiale adoptate în perioada 1974 - 1989 și Hotărârea nr. 1608 din 16 decembrie 2009, aceste acte normative au fost publicate în anul 2009, în M. Of.

al României, dar reclamanta nu a precizat ce relevanță ar fi avut aceste acte normative cu privire la recunoașterea în favoarea ei a drepturilor prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990, în sensul că în anexele acestora ar fi cuprinse decrete ale Consiliului de Stat sau decrete prezidențiale care au fost clasificate și care s-ar fi referit la situația reclamantei din perioada 1950 - 1958. De altfel, din considerentele hotărârilor judecătorești pronunțate de instanțele de judecată, anterior menționate, rezultă fără echivoc că aceste acte normative nu au fost avute în vedere la stabilirea drepturilor cuvenite reclamantei în baza Decretului-lege nr. 118/1990.

Reținând că reclamanta nu a probat săvârșirea vreunei fapte ilicite de către instituțiile și autoritățile Statului Român, prin care ea ar fi fost împiedicată să beneficieze de indemnizația cuvenită, pentru perioada decembrie 1990 - decembrie 2008, curtea de apel a apreciat că nu se mai impune analizarea îndeplinirii celorlalte cerințe legale necesare pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtului Statul Român. Pentru aceste considerente de fapt și de drept, curtea de apel, în temeiul art. 296 C. proc. civ., a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta T.R., împotriva Sentinței civile nr. 2.645/F din 8 octombrie 2013 a Tribunalului Bistrița-Năsăud, pronunțată în Dosarul nr. 2877/112/2013, pe care a menținut-o, ca fiind legală și temeinică.

Împotriva deciziei curții de apel a declarat recurs reclamanta T.R., întemeindu-se pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ. și solicitând admiterea recursului, însă nu prin prisma dispozițiilor art. 312 alin. (1) teza I C. proc. civ., ci prin schimbarea în tot a deciziei apelate și, pe cale de consecință, să se admită apelul așa cum a fost formulat, cu obligarea Statului Român la plata drepturilor ce derivă din aplicarea Decretului-lege nr. 118/1990 pentru perioada 1 decembrie 1990 - 1 decembrie 2008, actualizarea lunară a sumelor datorate în baza O.G. nr. 9/2000 și O.G. nr. 13/2011 și cheltuieli de judecată în sumă de 9.295 lei. Fără a proceda la o sistematizare a motivelor de recurs, astfel cum prevăd expres dispozițiile art. 304 C. proc.

civ., recurenta -reclamantă susține, în esență, următoarele: Datorită menținerii secretului de stat asupra unor documente (la care a avut acces numai după desecretizarea lor în 2008 și 2009), nu și-a putut dovedi statutul juridic din acea perioadă, astfel că nu a primit drepturile decât începând cu decembrie 2008. De această stare de fapt se face vinovat Statul Român prin instituțiile sale, drept pentru care, în baza art. 52 din Constituția României, solicită suma de 518.184 lei noi, reprezentând pensie specială suplimentară la care a dovedit că este îndreptățită (actualizată cu rata inflației aferentă fiecărei luni), sumă cu care a fost prejudiciată lunar în perioada decembrie 1990 - decembrie 2008 (18 ani x 12 luni x 2399 lei).

Precizează că a fost prejudiciată în drepturile sale în toată această perioadă, datorită faptului că nu a avut acces la actele ce i-ar fi putut dovedi statutul, dată fiind situația cu totul specială în care s-a aflat (copil încredințat spre adopție, dar care nu a mai fost adoptat niciodată, datorită evoluției situației politice). Statul Român are calitate procesuală, deoarece, prin Guvernul României care a emis și trimis spre ratificare toate actele de modificare a Decretului-lege nr. 118/1990, a limitat accesul reclamanților la drepturile odată statuate (începând cu ziua întâi a lunii următoare depunerii cererii, conform ultimei modificări, în baza căreia indemnizația s-a dat începând cu 1 decembrie 2008). Arată că la baza acțiunii sale stă art. 52 alin. (1) din Constituție și că i-a fost restrâns dreptul abuziv și discriminatoriu, cu încălcarea art. 14 și 18 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a art. 53 alin. (2) din Constituția României.

Susține că autosesizarea Curții cu privire la cereri noi formulate în apel, în opinia sa se justifică; deoarece pe fond, așa numitele cereri noi, sunt reformulări ale petitelor din apelul declarat inițial. De asemenea, apreciază ca greșită invocarea din oficiu a excepției inadmisibilității schimbării parțiale a temeiului juridic în apel a articolelor 5, 6, 7, 19, 20, 24 și 42 din Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene, deoarece actul a fost invocat în integralitatea sa în scriptul depus la fond pentru termenul din 14 iunie 2013. Având în vedere actele ce vor fi prezentate la Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs, recurenta susține că au fost evaluate eronat probele în apel și că a făcut dovada "conținutului cererilor" pe care le-a adresat unor instituții ale statului, prin conținutul explicit al unor răspunsuri.

În atare situație, apreciază că, prin aceste documente, a demonstrat că există culpa Statului Român și sunt respectate cele patru condiții, în aplicarea art. 998 și art. 999 C. civ., privind daunele delictuale pretinse și solicită admiterea recursului și apelului, așa cum au fost formulate, cu cheltuieli de judecată. Prin concluziile scrise depuse la dosar, recurenta-reclamantă solicită admiterea recursului, schimbarea în tot a deciziei recurate și, pe cale de consecință, fie admiterea recursului formulat, cu obligarea Statului Român la plata drepturilor ce derivă din aplicarea Decretului-lege nr. 118/1990 pentru perioada 1 decembrie 1990 - 1 decembrie 2008, cu acordarea de daune moratorii, daune compensatorii (actualizarea lunară a sumelor datorate) și cheltuieli de judecată în sumă de 9.295 lei; fie casarea sentinței și trimiterea dosarului spre rejudecare.

Solicită modificarea sentinței în condițiile art. 304 alin. (8) și (9), și nu în condițiile art. 312 alin. (3) teza I, raportat la art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. Asupra recursului astfel declarat, examinând susținerile recurentei-reclamante, în raport de dispozițiile legale aplicabile în cauză și de cele reținute de către instanța de apel, în considerentele deciziei pronunțate, Înalta Curte reține următoarele: Recursul nu este fondat. Este în afara oricărei discuții că, în speță, ne aflăm în prezența unui litigiu de natură civilă, astfel cum rezultă din statuările Curții de Apel Cluj, dispuse prin Sentința civilă nr. 626 din 27 septembrie 2012, pronunțată în Dosarul civil nr. 1131/33/2012, care au consfințit natura litigiului, ca fiind unul întemeiat pe dreptul comun, iar temeiul de drept incident fiind dispozițiile art. 998 - 999 C. civ., ce constituie norma de drept în ce privește condițiile generale ale răspunderii delictuale.

De altfel, reclamanta a indicat în mod expres prevederile art. 998 - 999 C. civ., Declarația universală a drepturilor omului, art. 52 alin. (1) și art. 53 alin. (2) din Constituția României, O.G. nr. 9/2000 și O.G. nr. 13/2011 și deciziile Curții de Apel Cluj. Deciziile invocate de reclamantă nu au însă relevanță în calificarea acțiunii ca fiind o acțiune de contencios administrativ, deoarece pretențiile pe care aceasta le-a formulat sunt independente de acele hotărâri și sunt determinate, în accepțiunea reclamantei, de o condiție culpabilă a autorității statului. Reclamanta însăși a arătat că a solicitat împrocesarea pârâților din extinderea de acțiune pentru ca hotărârea să le fie opozabilă și, totodată, a menționat în mod expres că a fost prejudiciată în drepturile sale, datorită faptului că nu și-a putut dovedi statutul, solicitând obligarea la despăgubiri doar a Statului Român.

Celelalte cereri cu care reclamanta nu a învestit instanța de fond, nici prin cererea de chemare în judecată și nici prin precizarea și extinderea de acțiune, în mod corect au fost apreciate de instanța de apel ca având caracterul unor cereri noi, în sensul dispozițiilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ. și au fost respinse ca inadmisibile, ca și temeiurile juridice noi, care au fost invocate pentru prima oară în apel. Prin urmare, instanțele au procedat judicios analizând dacă sunt îndeplinite condițiile generale ale răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie a pârâtului, - în raport de susținerile reclamantei.

Reclamanta a pretins astfel că fapta ilicită a pârâtului constă în aceea că datorită menținerii secretului de stat asupra unor documente, la care a avut acces numai după desecretizarea lor în 2008 și 2009, nu și-a putut dovedi statutul juridic din acea perioadă, așa încât nu și-a primit drepturile cuvenite decât începând cu luna decembrie 2008. De asemenea, reclamanta a mai arătat că s-a adresat instituțiilor statului, dar acestea și-au declinat competența; s-a adresat și Postului de Poliție Lovrin și Arhivelor Statului din județul Timiș cu solicitarea de a-i fi furnizate informații despre familia S. și perioada în care a locuit în Lovrin.

Contrar susținerilor reclamantei, instanța de apel a reținut corect că deși se prevalează de înscrisuri, pe care le-a și depus în copie, la dosar, acestea nu fac dovada conținutului efectiv al cererilor pe care le-a adresat acestor instituții, deoarece nu există nicio dovadă certă cu privire la expedierea lor, iar în ce privește demersurile invocate a fi făcute la Postul de Poliție Lovrin și la Arhivele Statului din județul Timiș, corect s-a concluzionat că nu s-a dovedit că acestea ar fi săvârșit vreo faptă ilicită în dauna reclamantei. Totodată, instanța de apel a avut în vedere și că nu există elemente sau indicii care să conducă la