ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2767/2014

Asupra conflictului negativ de competență de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Caraș-Severin la data de 3 martie 2014, sub numărul Dosar 700/115/2014, reclamantul S.L. I. - CFR Caransebeș, în numele și pentru membrii săi de sindicat, a chemat în judecată pe pârâta SC E. CFR SA București, solicitând: - obligarea pârâtei ca, pentru perioada 1 februarie 2011 - 31 decembrie 2011, să plătească reclamanților membri de sindicat diferența dintre drepturile salariale rezultate din aplicarea coeficienților de ierarhizare a claselor de salarizare, cuprinși în Anexa nr. 1 din Contractul Colectiv de muncă la nivel de unitate, în raport cu salariul de bază minim brut pe țară garantat în plată de 670 lei conform art. 1 din H.G.

nr. 1193 din 24 noiembrie 2010 publicată în M. Of. nr. 824/09.12.2010 și drepturile salariale efectiv plătite în perioada respectivă, sume care să fie actualizate cu rata inflației de la data nașterii dreptului și până la data plății efective, precum și obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente diferențelor de drepturi salariale solicitate; - obligarea pârâtei ca, pentru perioada 01 ianuarie 2012 - 31 ianuarie 2013 să plătească reclamanților diferența dintre drepturile salariale rezultate din aplicarea coeficienților de ierarhizare a claselor de salarizare, cuprinși în Anexa nr. 1 din Contractul Colectiv de muncă la nivel de unitate, în raport cu salariul de bază minim brut pe țară garantat în plată de 700 lei conform art. 1 din H.G.

nr. 1225 din 14 decembrie 2011 publicată în M. Of. nr. 922/27.12.2011 și drepturile salariale efectiv plătite în perioada respectivă, sume care să fie actualizate cu rata inflației de la data nașterii dreptului și până la data plății efective, precum și obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente diferențelor de drepturi salariale solicitate; - obligarea pârâtei ca, pentru perioada 01 februarie 2011 - 31 martie 2013 să plătească reclamanților diferența dintre drepturile salariale rezultate din aplicarea coeficienților de ierarhizare a claselor de salarizare, cuprinși în Anexa nr. 1 din Contractul Colectiv de muncă la nivel de unitate, în raport cu salariul de bază minim brut pe țară garantat în plată de 750 lei conform art. 1 (1) din H.G.

nr. 23 din 22 ianuarie 2013, publicată în M. Of.

nr. 52/23.01.2013 și drepturile salariale efectiv plătite în perioada respectivă, sume care să fie actualizate cu rata inflației de la data nașterii dreptului și până la data plății efective, precum și obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente diferențelor de drepturi salariale solicitate; - obligarea pârâtei să elibereze adeverințe către reclamanți, în care să se menționeze drepturile salariale aferente perioadelor menționate astfel cum au rezultat în urma recalculării raportat la salariul minim brut pe țară garantat în plata de 670 lei pentru perioada 01 februarie 2011 - 31 decembrie 2011, la salariul minim brut pe tară garantat în plată de 700 lei pentru perioada 01 ianuarie 2012 - 31 ianuarie 2013 și raportat la salariul minim brut pe țară garantat în plata de 750 lei pentru perioada 01 februarie 2013 - 31 martie 2013; - obligarea pârâtei să calculeze și să vireze contribuția aferentă pensiei, pentru fiecare reclamant, în vederea recalculării punctului de pensie, iar drepturile bănești ce se vor acorda să fie actualizate cu indicele de inflație de la data nașterii dreptului și până la plata efectivă precum și dobânda legală aferentă acestora.

Învestit cu soluționarea cauzei, Tribunalul Caraș-Severin, secția I civilă, prin Sentința nr. 705 din 26 mai 2014 a disjuns acțiunea privind pe reclamanții B.C.A., D.I.-M., F.P., C.L., G.P.O.D., B.M.R., P.R.C. Acțiunea privind pe reclamantul B.C.A. în contradictoriu cu pârâta SC E. CFR SA a fost înregistrată la Tribunalul Caraș-Severin sub nr. 1639/115/2014. Prin Sentința nr. 783 din 6 iunie 2014, Tribunalul Caraș-Severin, secția I civilă a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Mehedinți, reținând că, potrivit art. 210 din Legea nr. 62/2011, competența de soluționare a conflictelor individuale de muncă aparține instanței judecătorești în a cărei circumscripție își are domiciliul reclamantul, respectiv localitatea Drobeta-Turnu Severin, Jud. Mehedinți.

Tribunalul Mehedinți, secția conflicte de muncă și asigurări sociale, prin Sentința nr. 3239 din 23 septembrie 2014, a declinat, la rândul său, competența în favoarea Tribunalului Caraș-Severin și, constatând ivit conflict negativ de competență, a înaintat Dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării acestuia. În motivarea sentinței, instanța a reținut că potrivit prevederilor art. 28 alin. (2) din Legea nr. 54/2003 a sindicatelor (abrogată prin Legea dialogului social nr. 62/2011), astfel cum au fost interpretate prin Decizia în interesul legii nr. 1/2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, organizațiile sindicale au calitate procesuală activă în acțiunile promovate în numele membrilor de sindicat.

Potrivit dispozițiilor aceleiași decizii în interesul legii, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 269 alin. (2) (fost art. 284 alin. (2) C. muncii, republicat, cu modificările și completările ulterioare, instanța competentă teritorial în soluționarea conflictelor de muncă în cazul acestor acțiuni este cea de la sediul sindicatului reclamant. Așa fiind, cum S.L. I. - CFR Caransebeș din cadrul S.R. E. Timișoara își are sediul în municipiul Caransebeș, instanța a statuat că revine Tribunalului Caraș-Severin competența de soluționare a litigiului dedus judecății.

Analizând lucrările dosarului, Înalta Curte constată următoarele: Declinarea reciprocă de competență a fost determinată de aprecierea diferită făcută de tribunale în legătură cu legitimarea ca reclamant în cauză, respectiv dacă aceasta trebuie recunoscută sindicatului sau membrilor de sindicat, pentru ca, raportat la sediul sau domiciliul acestora, să se stabilească și competența teritorială, conform art. 269 alin. (2) (fost 284 alin. (2) C. muncii). Această dispută jurisdicțională a fost generată de modalitatea, imprecisă, în care, prin dispozițiile art. 28 din Legea nr. 54/2003 se recunoștea organizațiilor sindicale posibilitatea de a formula acțiuni în justiție în numele și interesul membrilor lor (în valorificarea, așadar, a drepturilor acestora), dar fără a avea nevoie de mandat expres din partea lor.

Norma legală conducea la o confuzie între calitatea de reprezentant și aceea de reclamant, care a fost tranșată însă, prin Decizia nr. 1/2013 de Înalta Curte de Casație și Justiție, decizie prin care s-au admis recursurile în interesul legii declarate de prim adjunctul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Colegiul de conducere al Curții de Apel Brașov, statuându-se că: "În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 28 alin. (2) din Legea sindicatelor nr. 54/2003 (în prezent abrogată prin Legea dialogului social nr. 62/2011) stabilește că organizațiile sindicale au calitate procesuală activă în acțiunile promovate în numele membrilor de sindicat.

În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 269 alin. (2) (fost art. 284 alin. (2) C. muncii, republicat, instanța competentă teritorial în soluționarea conflictelor de muncă în cazul acestor acțiuni este cea de la sediul sindicatului reclamant." În concluzie, instanța supremă a arătat că "raportat la acțiunile reglementate expres de lege, organizațiile sindicale au legitimare procesuală activă, iar în determinarea competenței teritoriale potrivit dispozițiilor art. 269 alin. (2) C. muncii, republicat, cu modificările și completările ulterioare (fost art. 284 alin. (2)), se va ține seama de sediul sindicatului – reclamant". Atâta timp cât organizației sindicale i se recunoaște legitimare procesuală activă, fiind reclamant, în determinarea competenței teritoriale, potrivit art. 269 alin. (2) C. muncii, republicat, cu modificările și completările ulterioare, rezultă că în determinarea competenței teritoriale urmează să se țină seama de sediul sindicatului.

Această interpretare a legii nu neagă caracterul exclusiv al competenței teritoriale stabilite prin normele Codului muncii, ci asigură o protecție mai eficientă a drepturilor și intereselor membrilor organizației de sindicat. În consecință, raportat la acțiunile reglementate expres de lege, organizațiile sindicale au legitimare procesuală activă, iar în determinarea competenței teritoriale, potrivit dispozițiilor art. 269 alin. (2) C. muncii, republicat, cu modificările și completările ulterioare (fost art. 284 alin. (2)), se va ține seama de sediul sindicatului-reclamant. În speța supusă analizei, se constată că acțiunea este pornită de sindicat care, inclusiv în condițiile disjungerii, își păstrează calitatea de reclamant.

Așa fiind, în raport de dispozițiile art. 269 alin. (2) C. muncii astfel cum aceste dispoziții legale au fost interpretate prin Decizia în interesul legii nr. 1/2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, competența de soluționare a litigiului dedus judecății aparține instanței în a cărei circumscripție își are sediul sindicatul, respectiv Tribunalul Caraș-Severin.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalul Caraș-Severin. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 octombrie 2014. Procesat de GGC - CL