ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1655/2014

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, a constatat următoarele: Prin sentința penală nr. 490 din data de 1 octombrie 2013 Curtea de Apel București, secția I penală, în temeiul art. 403 alin. (3) C. proc. pen. a respins, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de condamnata P.M. împotriva sentinței penale nr. 192 din 9 iulie 2008, pronunțată de Curtea de Apel București în Dosarul nr. 22638/2/2005. În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen. a obligat condamnata revizuentă la plata sumei de 200 RON, cheltuieli judiciare către stat. S-a reținut că prin cererea adresată Parchetului la data de 20 mai 2013 condamnata P.C.M. a solicitat revizuirea sentinței penale nr. 192 din 9 iulie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, definitivă prin decizia nr. 2574 din data de 29 iunie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, invocând cazul de revizuire prev. de art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc.

pen. În motivarea cererii condamnata a arătat că la momentul pronunțării condamnării instanța nu a cunoscut existența expertizei contabile extrajudiciare nr. 28 din 6 iulie 2012 întocmită de DADI-94-CONT, extrasul de carte funciară nr. FF din localitatea N. și sentința comercială nr. 1148 din 28 martie 2007 a Tribunalului București, secția a Vll-a comercială, pronunțată în Dosarul nr. 4929/3/2005. S-a mai arătat că expertiza contabilă a concluzionat faptul că bunul imobil ce face obiectul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 4513 din 12 noiembrie 2001 a fost înregistrat în contabilitatea SC V. în exercițiul financiar 2001 și a fost scos din patrimoniul societății în exercițiul financiar 2003, astfel că actul autentificat de condamnată nu cuprinde fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului.

De asemenea, prin sentința comercială menționată a fost anulat contractul de vânzare-cumpărare mai sus menționat, astfel că acesta nu mai era de natură să producă consecințe juridice. Totodată a susținut faptul că extrasul de carte funciară nu menționează înscrierea vreunui privilegiu în vederea garantării prețului de vânzare neachitat, ceea ce înseamnă că prețul s-a încasat ulterior vânzării, prin virament bancar. În susținerea acestei afirmații s-a învederat faptul că la data de 3 ianuarie 2006 s-a intabulat un drept de ipotecă asupra imobilului ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare în discuție, ceea ce nu ar fi fost posibil dacă nu era achitat integral prețul. În dovedirea cererii de revizuire a fost depus la dosar, în fotocopie, extrasul de carte funciară menționat, expertiza contabilă extrajudiciară, sentința comercială nr. 1148 din 28 martie 2007 a Tribunalului București, secția a VII-a comercială pronunțată în Dosarul nr. 4929/3/2005.

Analizând actele dosarului, Curtea de apel a constatat că revizuenta a fost condamnată prin sentința penală nr. 192 din 9 iulie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, definitivă prin decizia nr. 2574 din 29 iunie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, sub aspectul săvârșirii infracțiunii de fals intelectual, reținându-se că în calitate de notar public a autentificat contractul de vânzare-cumpărare privind înstrăinarea unui imobil din patrimoniul SC F.N. SA, deși semnăturile de pe actul respectiv nu au aparținut nici vânzătorului, nici cumpărătorului.

S-a reținut că cele trei înscrisuri noi invocate de revizuenta-condamnată nu au relevanță cu privire la infracțiunea pentru care aceasta a fost condamnată, întrucât sentința comercială a fost pronunțată anterior condamnării revizuentei, deci nu poate fi considerat un înscris nou, iar celelalte două înscrisuri, extrasul de carte funciară și expertiza contabilă extrajudiciară, nu pot avea nici o influență cu privire la elementele constitutive ale infracțiunii de fals intelectual, respectiv a dovedirii semnării contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 22 noiembrie 2003 de către părțile menționate în contract. În acest sens, au fost avute în vedere concluziile raportului de constatare tehnico-științifică grafoscopică și depoziția martorei C.E.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs revizuenta condamnată P.C.M. Concluziile formulate de reprezentantul Ministerului Public și de apărătorul desemnat din oficiu al recurentei revizuentei condamnate au fost consemnate în partea introductivă a prezentei hotărâri, urmând a nu mai fi reluate. Examinând recursul declarat de recurenta revizuenta condamnată P.C.M. prin raportare la dispozițiile art. 385 9 C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 2/2013, Înalta Curte a constatat că acesta este nefondat pentru considerentele care urmează. Consacrând efectul parțial devolutiv al recursului reglementat ca a doua cale de atac ordinară, art. 385 6 C. proc. pen.

stabilește, în alin. (2), că instanța de recurs examinează cauza numai în limitele motivelor de casare prevăzute în art. 385 9 din același Cod. Rezultă, așadar, că, în cazul recursului declarat împotriva hotărârilor date în apel, nici recurentul și nici instanța nu se pot referi decât la lipsurile care se încadrează în cazurile de casare prevăzute de lege, neputând fi înlăturate pe această cale toate erorile pe care le cuprinde decizia recurată, ci doar acele încălcări ale legii ce se circumscriu unuia dintre motivele de recurs limitativ reglementate în art. 385 9 C. proc. pen. Instituind, totodată, o altă limită a devolutiei recursului, art. 385 10 C. proc. pen. prevede, în alin. (2 1 ), că instanța de recurs nu poate examina hotărârea atacată pentru vreunul din cazurile prevăzute în art. 385 9 C. proc.

pen., dacă motivul de recurs, deși se încadrează în unul dintre aceste cazuri, nu a fost invocat în scris cu cel puțin 5 zile înaintea primului termen de judecată, așa cum se prevede în alin. (2) al aceluiași art., cu singura excepție a cazurilor de casare care, potrivit art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen., se iau în considerare din oficiu. În cauză, se observă că sentința recurată a fost pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, la data de 1 octombrie 2013, deci ulterior intrării în vigoare (15 februarie 2013) a Legii nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, situație în care aceasta este supusă casării în limita motivelor de recurs prevăzute în art. 385 9 C. proc.

pen., astfel cum au fost modificate prin actul normativ menționat, dispozițiile tranzitorii cuprinse în art. II din lege - referitoare la aplicarea, în continuare, a cazurilor de casare prevăzute de C. proc. pen. anterior modificării -vizând exclusiv cauzele penale aflate, la data intrării în vigoare a acesteia, în curs de judecată în recurs sau în termenul de declarare a recursului, ipoteza care, însă, nu se regăsește în speță. Prin Legea nr. 2/2013 s-a realizat, însă, o nouă limitare a devolutiei recursului, în sensul că unele cazuri de casare au fost abrogate, iar altele au fost modificate substanțial sau incluse în sfera de aplicare a motivului de recurs prevăzut de pct. 17 2 al art. 385 9 C. proc.

pen., intenția clară a legiuitorului, prin amendarea cazurilor de casare, fiind aceea de a restrânge controlul judiciar realizat prin intermediul recursului, reglementat ca a doua cale ordinară de atac, doar la chestiuni de drept. În ce privește cazul de casare prevăzut în art. 385 9 alin. (1) pct. 17 2 C. proc. pen., invocat de recurenta revizuentă condamntă, se constată că, într-adevăr, acesta a fost menținut și nu a suferit nicio modificare sub aspectul conținutului prin Legea nr. 2/2013, însă, potrivit art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen., în noua redactare, a fost exclus din categoria motivelor de recurs care se iau în considerare din oficiu, fiind necesar, pentru a putea fi examinat de către instanța de ultim control judiciar, respectarea condițiilor formale prevăzute în art. 385 10 alin. (1) și (2) C. proc.

pen. Verificând îndeplinirea acestor cerințe, se observă, că recurenta revizuentă condamnată și-a motivat recursul la data de 6 mai 2014, respectiv 8 mai 2014 (primul termen de judecata acordat în cauză fiind 14 mai 2014), respectându-și, astfel, obligația ce îi revenea potrivit art. 385 10 alin. (2) C. proc. pen. În ce privește cazul de casare prevăzut de art. 385 9 alin. (1) pct. 17 2 C. proc. pen. invocat de apărătorul desemnat din oficiu, în sensul admiterii cererii de revizuire formulată constatând că recurenta revizuentă condamnată nu se face vinovată de săvârșirea infracțiunii de fals intelectual și pronunțarea unei hotărâri de achitare, Înalta Curte constată că aspectele invocate nu vizează aspecte de nelegalitate a hotărârilor ci o eroare gravă de fapt, critică care se circumscrie cazului de casare de art. 385 9 alin. (1) pct. 18 C. proc.

pen. și care nu mai poate face obiectul verificării instanței de recurs, fiind abrogat prin Legea nr. 2/2013. Pe de altă parte, în raport de criticile formulate de recurenta revizuentă condamnată nu se identifică incidența vreunui caz de casare care poate fi luat în considerare din oficiu. Pentru considerente anterior expuse, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de revizuentă condamnată P.C.M. împotriva sentinței penale nr. 490 din data de 1 octombrie 2013 a Curții de Apel București, secția I penală. Va obliga recurenta revizuentă condamnată la plata sumei de 400 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de revizuenta condamnată P.C.M. împotriva deciziei penale nr. 490 din 1 octombrie 2013 a Curții de Apel București, secția I penală. Obligă recurenta revizuenta condamnată la plata sumei de 400 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 14 mai 2014.