ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2314/2013

Asupra

recursului de față:

Din

examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentința comercială nr. 1566

din 17 februarie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a Vl-a comercială,

în Dosarul nr. 41749/3/2008, a fost respinsă ca nefondată acțiunea formulată de

reclamantul D.I. având ca obiect plata de către pârâta SC U.A. SA a sumei de

76.065 euro, despăgubiri datorate conform poliței de asigurare facultativă a

autovehiculelor, valoarea ce a fost ulterior redusă la suma de 64.176 euro.

Pentru a pronunța

această soluție, prima instanță a reținut că părțile au încheiat contractul de asigurare

din 18 octombrie 2007 prin care pârâta a preluat riscul de avarii și furt în România

a autoturismului aparținând reclamantului la suma asigurată de 76.065 euro, efectele

poliței fiind extinse și pentru riscul de furt în străinătate prin polița semnată

cu Agenția P., încheiată la data de 12 martie 2008.

Prima instanță

a apreciat însă că refuzul pârâtei de a plăti despăgubiri reclamantului pentru furtul

autoturismului reclamat ca fiind produs în Italia, la data de 7 mai 2008, este justificat

de prevederile art. 3.3 lit. t) și art. 9.18.1 din condițiile generale ale asigurării.

Astfel, din probele

administrate în cauză, tribunalul a constatat că reclamantul a ascuns pârâtei o

împrejurare esențială care ar fi trebuit cunoscută la momentul asumării riscului

pentru furt în străinătate, respectiv faptul că este cetățean român cu domiciliul

în străinătate.

Împotriva soluției

a promovat apel reclamantul D.I., criticând soluția pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia comercială

nr. 468 din 17 noiembrie 2010, Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă, a

respins ca nefondat apelul reclamantului D.I., reținând în ceea ce privește aplicarea

prevederilor art. 9.18.1 din condițiile generale de asigurare, asumate de apelant

cu prilejul emiterii poliței Casco, depuse chiar și de către acesta cu prilejul

sesizării primei instanțe, că tribunalul a reținut în mod corect că reclamantul

a făcut dovada doar a declarării furtului la organele de poliție italiene, precum

și la organele de poliție române în vederea radierii autovehiculului, nu și a constatării

producerii faptei de către organele de poliție, astfel cum impuneau clauzele contractuale.

De altfel, această

clauză avea drept scop confirmarea de către organele de poliție, în speță cele italiene,

a producerii riscului asigurat, nefiind considerată suficientă declarația proprietarului

cu privire la furtul autovehiculului, singura ce a stat la baza emiterii documentelor

prezentate de apelant.

împotriva acestei

decizii D.I. a formulat cerere de revizuire, întemeiată pe dispozițiile art. 322

pct. 5 C. proc. civ., iar Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă, prin decizia

civilă nr. 259/2012 din 6 iunie 2012 a respins ca inadmisibilă cererea de revizuire,

reținând că, decizia a cărei revizuire se cere, nu întrunește condițiile de admisibilitate

prevăzute de art. 322 alin. (1) C. proc. civ., deoarece nu este o hotărâre care

evocă fondul litigiului dintre părți.

S-a argumentat

că hotărârea instanței de apel evocă fondul, atunci când prin ea s-a admis apelul

și, fie prin aceeași deciziei s-a anulat sentința și s-a cercetat fondul, fie s-a

schimbat sentința, cu condiția ca eventualul recurs exercitat împotriva ei să fie

respins, anulat sau perimat.

Aceste condiții

de admisibilitate nu sunt întrunite în speță, astfel că instanța de apel a admis

excepția inadmisibilității, invocată din oficiu.

Prin cererea înregistrată

la data de 7 august 2012, recurentul D.I. a declarat recurs împotriva acestei decizii,

solicitând în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., admiterea recursului și pe

cale de consecință admiterea cererii de revizuire a deciziei civile nr. 259/2012

din 6 iunie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă.

Criticile aduse

deciziei atacate se referă în esență la faptul că, în mod greșit a fost respinsă,

ca inadmisibilă cererea de revizuire, având în vedere că hotărârea a cărei revizuire

se solicită este susceptibilă de revizuire, deoarece soluționează fondul cauzei,

chiar dacă prin aceasta a fost respins ca nefondat apelul declarat împotriva sentinței

nr. 1566 din 17 februarie 2010.

În acest context,

recurentul susține că, chiar dacă în primul ciclu procesual se cercetează fondul

cauzei, iar instanța de apel se pronunță asupra fondului căii de atac, acesta consideră

că nu se poate trage concluzia că, orice hotărâre prin care apelul a fost respins

ca nefondat este exclusă de la revizuire, motivat de împrejurarea că nu se cercetează

fondul cauzei.

Analizând critica

adusă deciziei atacate în raport de temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată

că aceasta este fondată, urmând ca recursul recurentului D.I. să fie admis, cu consecința

casării deciziei atacate și trimiterii cauzei aceleiași instanțe, spre rejudecare.

Modificarea sau

casarea unei hotărâri poate fi solicitată, potrivit art. 304 alin. (9) C. proc.

civ. atunci „când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată

cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii”.

Din perspectiva

acestui motiv de recurs, recurentul a pus în discuție aplicarea greșită, de către

Curtea de Apel București a dispozițiilor art. 322 alin. (1) C. proc. civ., în sensul

că, în mod greșit s-a respins, ca inadmisibilă cererea de revizuire.

Această susținere

a recurentului D.I. este întemeiată, având în vedere că instanța de revizuire a

aplicat greșit prevederile art. 322 alin. (1) C. proc. civ., întrucât potrivit acestor

dispoziții „se poate cere revizuirea hotărârilor rămase definitive în instanța de

apel sau prin neapelare, precum și a hotărârilor date de o instanță de recurs atunci

când se evocă fondul”.

În acest context,

se consideră că, de regulă, hotărârile instanțelor de apel prin care fondul pricinii

este abordat pot face obiectul revizuirii, fiind fără relevanță faptul că hotărârea

dată în apel este una de admitere a acestuia sau de respingerea lui, câtă vreme,

în fiecare dintre aceste două ipoteze, fondul pricinii este cercetat.

O asemenea concluzie

se impune, față de caracteristica apelului de a fi o cale de atac devolutivă, el

presupunând o nouă judecată în fond, consecutivă celei realizate în primă instanță.

În cauză, prin

decizia atacată cu revizuire a fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul

D.I. împotriva sentinței instanței de fond, făcându-se statuări cu privire la fondul

pricinii deduse judecății.

În aceste condiții,

decizia era susceptibilă de a face obiectul unei cereri de revizuire, astfel că

nelegal a statuat Curtea de Apel București, în sensul inadmisibilității căii extraordinare

de atac promovate de revizuient, întrucât hotărârea din apel poate fi atacată cu

revizuire, indiferent dacă apelul a fost admis ori respins, cu excepția situațiilor

în care apelul a fost respins ca tardiv, inadmisibil ori pentru alt motiv care împiedică

cercetarea fondului.

De asemenea, este

posibil ca și prin respingerea apelului ca nefondat să se păstreze situația de fapt

reținută de prima instanță, astfel încât, fără ca apelul să fie anulat, perimat

sau respins în temeiul unei excepții, ci examinat pe fond, să fie menținută hotărârea

primei instanțe și chiar situația de fapt stabilită de aceasta.

Pentru aceste

considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) și alin. (3) C. proc. civ., Înalta

Curte va admite recursul declarat de recurentul D.I., va casa decizia atacată și

va dispune trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite declarat

de recurentul D.I. împotriva deciziei civile nr. 259/2012 din 6 iunie 2012 pronunțată

de Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă, pe care o casează și dispune

trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 11 iunie 2013.