ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2520/2011

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2520/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Ședința publică de la 23 iunie 2011

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentința

comercială nr. 1566 din 17 februarie 2010, pronunțată în dosarul nr.

41749/3/2008, judecătorul din cadrul Tribunalului București, secția a VI-a comercială,

a respins ca nefondată cererea formulată de reclamantul D.I. în contradictoriu

cu pârâta U.A. SA (fostă SA U.V.I.G. SA).

În considerentele

sentinței, judecătorul fondului a reținut că reclamantul a solicitat obligarea

pârâtei la plata despăgubirii în cuantum de 76.065 Euro, datorată conform

poliței de asigurare facultativă a autovehiculului seria AV 46287, furat la

Milano.

Judecătorul a reținut

că între părți s-a încheiat la data de 18 octombrie 2007 contractul de

asigurare seria AV nr. 462287, prin care pârâta a preluat riscul de avarii și

furt în România al autovehiculului, proprietatea reclamantului, suma asigurată

fiind de 76.065 Euro. La data de 15 martie 2008 reclamantul a încheiat cu

pârâta, prin Agenția Ploiești o poliță de răspundere civilă auto prin care a

extins asigurarea și pentru riscul de furt în străinătate. Expertiza efectuată

în cauză a stabilit că valoarea autoturismului la data încheierii contractului

de asigurare era de 64.176 Euro.

Judecătorul a

înlăturat apărarea pârâtei bazată pe inducerea în eroare la momentul încheierii

contractului cu privire la prețul real al autovehiculului, încercând obținerea

unei despăgubiri mai mari decât prețul de achiziție, reținând că potrivit

clauzei 4.10 din condițiile generale de asigurare, dacă asigurarea s-a încheiat

pentru o sumă asigurată mai mare decât valoarea reală a autovehiculului la data

încheierii asigurării, despăgubirea nu va putea acoperi decât valoarea reală a

mașinii de la data încheierii asigurării. A apreciat în consecință că există

obligația pârâtei de plată a asigurării și în condițiile declarării unei valori

mai mari decât valoarea reală a autovehiculului.

A fost reținută

apărarea pârâtei bazată pe ascunderea faptului că reclamantul este cetățean

român cu domiciliul în străinătate, împrejurare determinantă care ar fi

modificat elementele constitutive ale riscului, în condițiile în care s-a

preluat riscul de furt în străinătate. S-a reținut că la data încheierii

contractului de asigurare pentru extinderea riscului de furt în afara

teritoriului României, reclamantul avea domiciliul în Italia, cu reședința în

București. Câtă vreme în cuprinsul poliței de asigurare este indicată doar

reședința din București, judecătorul a înlăturat susținerea reclamantului în

sensul că nu a ascuns că are domiciliul în străinătate. Având în vedere că

riscul asigurat consta în furtul autoturismului în afara teritoriului României,

judecătorul a apreciat că reclamantul a ascuns o împrejurare esențială ce ar

trebuit cunoscută de asigurător, astfel încât în temeiul clauzei 3.3 lit. i)

din condițiile generale de asigurare, pârâta este îndreptățită să refuze plata

despăgubirii.

Judecătorul a reținut

susținerea reclamantului potrivit căreia clauza 9.18.1 din condițiile generale

(invocată de pârâtă pentru justificarea refuzului de plată a despăgubirii) nu

poate produce efecte juridice, organele de poliție neputând confirma o

infracțiune, ele fiind abilitate doar să cerceteze, confirmarea existenței sau

inexistenței infracțiunii aparținând instanței de judecată. A apreciat, însă,

că reclamantul nu a dovedit producerea riscului asigurat, conform art. 1169 C.

civ., nefiind suficiente în acest sens plângerea formulată prin care a declarat

furtul autoturismului și emiterea certificatului de radiere, eliberat pe simpla

declarație dată de proprietar. În consecință, și sub acest aspect, a reținut

temeinicia refuzului pârâtei de plată a despăgubirii solicitate de reclamant.

Sentința de fond a

fost apelată de reclamantul D.I., care a solicitat schimbarea sentinței în

sensul admiterii acțiunii sale și obligării pârâtei la plata despăgubirii,

criticile sale vizând greșita interpretare a clauzelor contractuale și greșita

reținere a situației de fapt, sub aspectul nedovedirii riscului asigurat.

Prin decizia

comercială nr. 468 din 17 noiembrie 2010, completul de judecată din cadrul

Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, a respins ca nefondat

apelul declarat de reclamant, cu următoarele considerente: a apreciat corecta

reținere a situației de fapt de către judecătorul fondului, care au justificat

respingerea acțiunii reclamantului. A apreciat că domiciliul în străinătate al

reclamantului era un element esențial în ceea ce privește asigurarea riscului

de furt în afara teritoriului țării. S-a reținut că pentru a beneficia de

asigurarea riscului de furt în străinătate neacoperit prin polița inițială

seria AV nr. 462874 din 17 ianuarie 2007, reclamantul nu a modificat contractul

de asigurare inițial semnat, ci a ales să încheie o asigurare de răspundere

civilă auto cu valabilitate pe teritoriul României la data de 15 martie 2008,

conform art. 2.2.2 din condițiile generale de asigurare facultativă pentru

avarii și furt, deși deținea deja o altă polița RCA emisă de o terță societate

de asigurare. În ambele polițe apare adresa din România a reclamantului, fără a

exista indicii cu privire la comunicarea aspectului legat de stabilirea

domiciliului în străinătate. A fost înlăturată apărarea reclamantului în sensul

prezentării cărții de identitate provizorii cu prilejul încheierii poliței

CASCO inițiale, în condițiile în care actul a fost emis ulterior acestei date.

Totodată, în polița RCA emisă la data de 15 martie 2008, care a extins riscul

asigurat este menționată tot adresa din România, fără indicarea unui act de

identitate, adresă care apare și în documentele de identificare ale

autovehiculului.

A fost apreciată ca

nerelevantă invocarea prevederilor art. 37 din Legea nr. 32/2000 în condițiile

în care la data semnării poliței pe care reclamantul încearcă să o valorifice

în prezenta cauză nu ar fi putut prezenta cartea de identitate provizorie

depusă în copie la dosar (și emisă ulterior încheierii poliței) și nici nu a

precizat dacă a existat un asemenea act și anterior celui depus la dosar.

De asemenea,

completul de apel a reținut că judecătorul fondului a aplicat corect

prevederile art. 9.18.1 din condițiile de asigurare, apreciind că reclamantul a

dovedit doar declararea furtului la organele italiene și la cele române pentru

obținerea certificatului de radiere, iar nu și a constatării producerii faptei

de către organele de poliție.

Decizia de apel a

fost recurată de reclamantul D.I., solicitând admiterea recursului și

modificarea hotărârilor pronunțate în cauză în sensul admiterii cererii sale și

obligării pârâtei la plata despăgubirii.

Criticile

reclamantului, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. au

vizat greșita interpretare a clauzelor contractului de asigurare atât în ceea

ce privește domiciliul său ca element constitutiv esențial pentru determinarea

riscului, considerat ascuns, cât și în ceea ce privește interpretarea clauzei

9.18.1 din condițiile generale.

Cu privire la

domiciliu, ca element esențial al riscului, reclamantul a arătat că la

încheierea contractului și la extinderea asigurării nu a ascuns și nu a omis să

arate că domiciliul său este în Italia, aspect dovedit prin cartea de

identitate provizorie, eliberată anual; a arătat că nu mai este în posesia

cărții de identitate provizorie de la data încheierii contractului de

asigurare, fiind predată la momentul eliberării noii cărți de identitate, fiind

produsă o gravă confuzie cu privire la valabilitatea documentului; susține că

pârâta avea cunoștință de cartea de identitate provizorie.

Arată că domiciliul

nu reprezintă un element esențial al riscului, în considerarea clauzei 1.1. din

condițiile generale, potrivit căreia sunt asigurate autovehiculele

înmatriculate în România, deținute de persoane fizice sau juridice cu

domiciliul, reședința sau sediul în România; de asemenea, la efectuarea

inspecției de risc nu era necesară menționarea domiciliului asiguratului, ci

numai adresa acestuia; totodată, arată că prin dovedirea proprietății asupra

autovehiculului este suficientă pentru constatarea interesului asigurabil și

pentru încheierea valabilă a poliței. Menționează că nu există nicio prevedere

expresă în contract în sensul că nemenționarea domiciliului asiguratului atrage

nulitatea contractului sau a clauzei de extindere teritorială, sau ar constitui

o clauză de excludere de la plata indemnizației de asigurare.

Cu privire la clauza

9.18.1 din condițiile generale, reclamantul a arătat că documentele emise de

autoritățile italiene cu privire la producerea și înregistrarea reclamației de

furt fac dovada situației de fapt, bucurându-se de o prezumție relativă de

veridicitate; a mai arătat că a solicitat permanent autorităților italiene

comunicarea stadiului cercetărilor și dacă autoturismul a fost găsit,

îndeplinindu-și, astfel, obligațiile contractuale.

Reclamantul a mai

criticat cele reținute de judecătorii apelului referitor la încheierea unei

polițe de asigurare la pârâtă, deși deținea o altă poliță la altă societate de

asigurare, arătând că nu există nicio prevedere legală sau contractuală care

să-l împiedice să încheie mai multe polițe de asigurare, singura prevedere

legală în această situație vizând doar principiul proporționalității

despăgubirii. Apreciază, în consecință lipsa de relevanță juridică a acestor

considerente.

Prin întâmpinare,

pârâta a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind legalitatea

deciziei pronunțate în apel și subliniind că în recurs nu se poate face o

reanalizare a probatoriului administrat.

Analizându-se

legalitatea deciziei de apel în raport de criticile formulate și de apărările

invocate, se apreciază că recursul declarat în cauză este nefondat și va fi

respins pentru următoarele considerente:

Este înlăturată

critica reclamantului vizând greșita interpretare a contractului din

perspectiva domiciliului ca element constitutiv esențial pentru determinarea riscului.

Clauza 1.1 invocată de reclamant nu are rolul de a minimaliza importanța

locuinței asiguratului și a aspectului juridic pe care această locuință îl

îmbracă. Astfel, se remarcă faptul că prevederea invocată enumeră atât

domiciliul, cât și reședința, inducând concluzia că există diferențe de

tratament juridic între cele două situații. De altfel, regimul juridic

aplicabil celor două forme de locuire – domiciliu și reședință, este cel care

conduce la concluzia că și aprecierea riscului asigurat este diferențiată. În

cazul domiciliului, locuință stabilă, se apreciază un risc redus de producere a

evenimentului asigurat, în timp ce în cazul reședinței provizorii, când

domiciliul este situat în afara teritoriului național, se poate aprecia un risc

mai mare de producere a evenimentului asigurat, care să fie reflectat în prima

de asigurare.

În

consecință, simpla prevedere în condițiile generale de asigurare a

posibilității de încheiere a poliței atât pentru persoanele cu domiciliul în

România, cât și pentru cele cu reședința în România nu este de natură a

înlătura caracterul de element esențial al acestui aspect, tocmai datorită

diferențelor de regim juridic dintre cele două. Aspectul referitor la

nesolicitarea domiciliului la încheierea inspecției de risc, fiind cerută doar

„adresa” este nerelevant în calificarea caracterului esențial al indicării

domiciliului din străinătate. Totodată, se reține că, fără a solicita relații,

la momentul completării formularului necesar pentru întocmirea inspecției de

risc, reclamantul a înscris la rubrica „adresa”, cea de la reședința din

București, deși, fiind provizorie, se impunea înscrierea adresei stabile,

respectiv cea din Italia.

Nu se poate aprecia

că singurul element necesar pentru încheierea poliței de asigurare este cel al

dovedirii proprietății asupra autovehiculului. Asigurătorul trebuie să cunoască

toate împrejurările ce ar putea determina creșterea riscului de producere al

evenimentului asigurat, astfel încât se apreciază și din această perspectivă că

este esențial în încheierea contractului de asigurare a menționării

domiciliului stabil din afara teritoriului național, cu menționarea reședinței

provizorii din România.

Totodată, se

apreciază că nu este necesar să existe o clauză expresă care să reglementeze

caracterul esențial al domiciliului pentru determinarea riscului. În principal,

încheierea contractului de asigurare se bazează pe buna credință a părților

contractante și pe faptul că acestea nu ascund aspecte determinante care ar

putea influența elementele contractului. Pentru toate situațiile este prevăzut

contractual dreptul asigurătorului de a refuza plata despăgubirii în situația

în care asigurătorul, la momentul încheierii contractului sau ulterior, a dat

declarații neconforme cu realitatea sau acestea sunt în contradicție cu starea

de fapt. Acesta a fost temeiul contractual care a stat la baza aprecierii

refuzului temeinic al pârâtei de plată a despăgubirii.

De asemenea, nici

pârâta, nici judecătorii instanțelor inferioare nu au analizat cauza din

perspectiva nulității contractului de asigurare, considerentele hotărârilor

vizând doar existența sau nu a dreptului pârâtei de a refuza plata

despăgubirilor, prin raportare la prevederile contractuale.

Aspectele invocate de

reclamant referitor la existența cărții de identitate provizorie, la

prezentarea sau neprezentarea sa nu vor fi analizate, acestea implicând

reanalizarea probatoriului și reevaluarea sa, în condițiile în care recursul,

potrivit art. 304 alin. (1) C. proc. civ., este limitat la controlul de legalitate.

Nu se poate reține

nici o interpretare greșită a clauzei 9.18.1 din condițiile generale de

asigurare. Astfel clauza invocată solicita ca organele abilitate să confirme în

scris fapta de furt și că autoturismul nu a fost găsit. Judecătorii apelului au

interpretat corect clauza contractuală, apreciind că nu este suficient să se

depună doar confirmarea înregistrării declarației de furt, ci este necesar să

se depună confirmarea cercetărilor organelor abilitate pentru respectiva faptă

penală. De asemenea, clauza contractuală impunea depunerea unei adrese din

partea organelor de poliție în sensul că autoturismul nu a fost găsit. În

consecință, se apreciază că s-a făcut o interpretare corectă a textului

contractual.

Considerentele

judecătorilor apelului cu privire la încheierea de către reclamant a două

polițe de asigurare sunt fără relevanță juridică, neputând conduce la

modificarea hotărârii pronunțate în cauză.

Pentru considerentele

arătate și constatându-se că decizia de apel este legală, în temeiul art. 312 C.

proc. civ., recursul reclamantului va fi respins ca nefondat.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamantul D.I. împotriva deciziei comerciale nr. 468 din

17 noiembrie 2010 a Curții de Apel Bucuresti, secția a VI-a comercială.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 23 iunie 2011.