ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 139/2015

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 139/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Deliberând asupra

recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 23

aprilie 2012 pe rolul Curții de Apel București, sub număr de Dosar nr.

33262/2012, D.I., în contradictoriu cu intimata SC U.A. SA (fosta U.V.I.G. SA),

a solicitat revizuirea Deciziei comerciale nr. 468 din 17 noiembrie 2010

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, și, în

consecință, admiterea apelului și schimbarea în tot a deciziei atacate în

sensul admiterii cererii reclamantului D.I. și al obligării pârâtei SC U.A. SA

la plata sumei de 64.176 euro cu titlu de despăgubire, precum și obligarea

intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost

invocate dispozițiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ.

Prin Decizia civilă

nr. 122/2014 din 26 februarie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București,

secția a VI-a civilă, a fost respinsă cererea de revizuire.

Pentru a decide

astfel, instanța de revizuire a reținut, în esență, că prin Decizia civilă nr.

468 din 17 noiembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a

comercială, a fost respins ca nefondat apelul declarat de apelantul D.I.,

împotriva Sentinței comerciale nr. 1566 din 17 februarie 2010 pronunțată de

Tribunalul București, secția a VI-a comercială, în Dosarul nr. 41749/3/2008, în

contradictoriu cu intimata-pârâtă U.A. SA (fosta U.V.I.G. SA).

S-a constatat că

pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că prin Sentința

comercială nr. 1566 din 17 februarie 2010 pronunțată de Tribunalul București,

secția a VI-a comercială, în Dosarul nr. 41749/3/2008, a fost respinsă ca

nefondată acțiunea formulată de reclamantul D.I. având ca obiect plata de către

pârâta U.A. SA a sumei de 76.065 euro, despăgubiri datorate conform poliței de

asigurare facultativă a autovehiculelor seria AV nr. xxx1, valoare ce a fost

ulterior redusă la suma de 64.176 euro.

S-a arătat că prima

instanță a reținut că părțile au încheiat contractul de asigurare seria AV nr.

xxx1 din 18 octombrie 2007 prin care pârâta a preluat riscul de avarii și furt

în România a autoturismului cu nr. de înmatriculare yyy1 aparținând

reclamantului la suma asigurată de 76.065 euro, efectele poliței fiind extinse

și pentru riscul de furt în străinătate la data de 15 martie 2008 prin polița

semnată cu Agenția Ploiești.

Deși valoarea

asigurată a fost stabilită la o valoare mai mare decât valoarea reală a

autoturismului la data încheierii contractului, instanța a apreciat că

asigurătorul ar putea fi obligat la plata despăgubirilor potrivit contractului

de asigurare, dar acestea nu ar depăși valoarea reală, astfel cum a fost

stabilită prin concluziile raportului de expertiză auto efectuat în cauză.

Prima instanță a

apreciat însă că refuzul pârâtei de a plăti despăgubiri reclamantului față de

furtul autoturismului reclamat ca fiind produs în Italia, la Milano, la data de

07 mai 2008, este justificat de prevederile art. 3.3 lit. t) și 9.18.1 din

condițiile generale ale asigurării.

Astfel, din probele

administrate în cauză, tribunalul a constatat că reclamantul a ascuns pârâtei o

împrejurare esențială care ar fi trebuit cunoscută la momentul asumării

riscului pentru furt în străinătate, respectiv faptul că este cetățean român cu

domiciliul în străinătate.

Totodată, instanța a

reținut faptul că simpla formulare a unei plângeri prin care se reclama furtul

organelor de poliție din Italia sau emiterea certificatului de radiere a

autoturismului doar pe baza declarației proprietarului nu dovedesc producerea

furtului, respectiv a riscului asigurat, conform art. 9.18.1 din condițiile

generale de asigurare, iar reclamantul nu a probat acest aspect prin alte

mijloace de probă.

Împotriva soluției a

promovat apel reclamantul D.I., solicitând schimbarea sentinței atacate în

sensul admiterii acțiunii formulate.

Analizând hotărârea

atacată prin prisma motivelor invocate, Curtea de Apel București, secția a VI-a

civilă, prin Decizia comercială nr. 468 din 17 noiembrie 2010, a apreciat ca

fiind nefondat apelul declarat de reclamantul D.I.

Astfel, instanța de

apel a constatat că tribunalul a reținut în mod corect situația de fapt

relevantă în cauză și a aplicat în mod judicios prevederile legale și

contractuale incidente, apreciind justificat refuzul asigurătorului de plată a

despăgubirilor solicitate.

Domiciliul în

străinătate al apelantului era un aspect esențial în ceea ce privește

asigurarea riscului de furt în afara teritoriului României, fără o relevanță

semnificativă însă în ceea ce privește asigurarea de răspundere civilă auto.

Pentru a beneficia de

asigurarea riscului de furt în străinătate, neacoperit prin polița inițială

seria AV nr. xxx1 din 17 octombrie 2007, apelantul nu a modificat contractul de

asigurare inițial semnat, ci a ales să încheie o asigurare de răspundere civilă

auto cu valabilitate pe teritoriul României la data de 15 martie 2008, conform

art. 2.2.2 din condițiile generale privind asigurarea facultativă pentru avarii

și furt, deși deținea deja o altă poliță RCA emisă de A. SA.

În ambele polițe a

fost menționată adresa apelantului din România, fără a exista indicii cu

privire la comunicarea aspectului legat de stabilirea domiciliului în

străinătate.

De altfel, s-a

reținut că afirmațiile apelantului privind prezentarea cărții de identitate

provizorii cu prilejul semnării poliței CASCO inițiale, respectiv la 17

octombrie 2007, nu puteau corespunde realității în condițiile în care aceasta a

fost emisă ulterior pentru perioada 21 ianuarie 2008 - 21 ianuarie 2009.

Totodată, în polița RCA emisă la data de 15 martie 2008, care a permis

extinderea riscului asigurat prin polița anterioară, a fost menționată tot

adresa din România, fără indicarea unui act de identitate, aceiași care apare

și în documentele de identificare ale autovehiculului pentru care s-a emis

asigurarea.

S-a mai considerat că

dispozițiile art. 37 din Legea nr. 32/2000, invocate de apelant, nu au

relevanță în cauză în condițiile în care omisiunea cu privire la verificarea

domiciliului nu a avut nicio relevanță în ceea ce privește polița RCA și nu a

fost invocată de apelant în legătură cu efectele acesteia, iar, la data

semnării poliței pe care a încercat să o valorifice în prezenta cauză, nu ar fi

fost în măsură să prezinte cartea de identitate provizorie, nefăcând nicio

precizare cu privire existența unui act similar și pentru perioada încheierii

poliței CASCO.

În ceea ce privește

aplicarea prevederilor art. 9.18.1 din condițiile generale de asigurare,

asumate de apelant cu prilejul emiterii poliței CASCO, depuse chiar și de către

acesta cu prilejul sesizării primei instanțe, Curtea de Apel București a

constatat că tribunalul a reținut în mod corect că reclamantul a făcut dovada

doar a declarării furtului la organele de poliție italiene, precum și la

organele de poliție române în vederea radierii autovehiculului, nu și a

constatării producerii faptei de către organele de poliție, astfel cum impuneau

clauzele contractuale.

De altfel, această

clauză a avut drept scop confirmarea de către organele de poliție, în speță

cele italiene, a producerii riscului asigurat, nefiind considerată suficientă

declarația proprietarului cu privire la furtul autovehiculului, singura ce a

stat la baza emiterii documentelor prezentate de apelant.

Pentru aceste

considerente, s-a apreciat ca fiind nefondat apelul și a fost respins ca atare,

nemaifiind necesară analizarea aspectelor ce nu au fost contestate sau reținute

de prima instanță.

Împotriva Deciziei

civile nr. 468 din 17 noiembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București,

secția a VI-a comercială, reclamantul D.I. a declarat recurs, care, prin

Decizia nr. 2520 din 23 iunie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția comercială, a fost respins ca nefondat.

Relativ la motivele

de revizuire, chiar dacă de pe copia cărții de identitate provizorie eliberată

la data de 08 ianuarie 2007 reiese că revizuentul avea domiciliul în Italia,

aspect de care ar fi putut să ia cunoștință și asigurătorul, instanța a

apreciat că acest motiv de revizuire nu întrunește condițiile prevăzute de art.

322 pct. 5 C. proc. civ. Aceasta deoarece nu ar putea constitui un motiv

determinant al pronunțării hotărârii în cauză, în situația în care s-a reținut

de către instanța de apel ca fiind întemeiat nu numai aspectul referitor la

declararea domiciliului reclamantului, ci și aprecierea primei instanțe

referitoare la neîndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 9.18.1 din

Condițiile generale de asigurare.

Cu privire la motivul

potrivit căruia revizuentul a depus la dosar răspunsul din data de 06 aprilie

2012 al Ministerului Administrației și Internelor, Direcția Generală de Poliție

a Municipiului București, Sectorul 1 Poliție, secția 4 Poliție, s-a reținut că

nici acest motiv nu este întemeiat, nefiind întrunite condițiile prevăzute de

art. 322 pct. 5 C. proc. civ., deoarece nu este fondată susținerea acestuia că

prin acest răspuns s-ar confirma de către organele de poliție furtul

autovehiculului.

S-a constatat că prin

acest înscris se comunică revizuentului că "în urma verificărilor

efectuate în baza de date a Secretariatului General ai O.I.P.C. Interpol cu

autoturisme furate e-ASF, au rezultat următoarele: - autoturismul marca A. cu

nr. de înmatriculare yyy1 figurează furat la data de 07 mai 2008 din Italia; -

particularități: - VIN (serie sașiu) w01; - furtul s-a comis și s-a reclamat în

Italia la data de 07 mai 2008; nr. înregistrare w02".

S-a apreciat că

înscrisul nu ar putea avea caracter determinant în pronunțarea unei hotărâri în

cauză, chiar dacă reprezintă un înscris care nu a putut să fie înfățișat

dintr-o împrejurare mai presus de voința părții, deoarece nu este de natură să

dovedească o altă împrejurare de fapt decât cea avută în vedere de către instanța

de apel și care ar determina pronunțarea unei alte soluții în speță.

Din conținutul

înscrisului nu a reieșit că infracțiunea de furt ar fi fost confirmată ca

urmare a cercetărilor organelor abilitate în acest sens, ci doar că

autoturismul în cauză figurează în baza de date a Secretariatului General ai

O.I.P.C. Interpol ca fiind furat, ca urmare a declarației persoanei păgubite,

respectiv a revizuentului.

S-a arătat că această

situație de fapt a fost reținută atât de către instanța de apel, cât și de

către prima instanță la considerarea neîndeplinirii condițiilor prevăzute de

art. 9.18.1 din Condițiile generale de asigurare, înscrisul invocat de

revizuent nefiind de natură să conducă la stabilirea unei alte situații de fapt

decât cea reținută.

Așa fiind,

reținându-se că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de dispozițiile art. 322

pct. 5 C. proc. civ., în temeiul art. 326 C. proc. civ., a fost respinsă

cererea de revizuire.

În termen legal,

împotriva deciziei prin care s-a soluționat cererea de revizuire, D.I. a

declarat recurs, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C.

proc. civ.

În argumentarea

recursului, revizuentul susține, în esență, că hotărârea atacată nu cuprinde

motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii, nefiind astfel

îndeplinite dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În opinia

recurentului, copia cărții de identitate provizorie eliberată la data de 08

ianuarie 2007 reprezintă un înscris determinant, întrucât dacă ar fi fost

cunoscut de către instanță, ar fi putut duce la pronunțarea unei soluții

contrare.

Copia cărții de

identitate provizorii este un înscris determinant, deoarece atestă o altă

situație de fapt decât aceea cuprinsă în acte anterioare, care au fost avute în

vedere de judecătorii apelului și totodată reprezintă mijloc de probă doveditor

al faptului juridic invocat, respectiv că recurentul nu a ascuns asigurătorului

că este cetățean român cu domiciliul în străinătate.

Recurentul mai

susține că instanța a interpretat greșit actul juridic dedus judecății

schimbând înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia iar hotărârea

este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.

Aceasta întrucât,

arată recurentul, instanța de revizuire a reținut că nu este fondată susținerea

potrivit căreia prin înscrisul nou depus, respectiv răspunsul din data de 06

aprilie 2012 al Ministerului Administrației și Internelor, Direcția Generală de

Poliție a Municipiului București, Sectorul 1 Poliție, secția 4 Poliție, se

confirmă furtul autovehiculului, deși în acest răspuns este menționat:

"autoturismul (...) figurează furat", "furtul s-a comis și

reclamat în Italia".

Prin urmare,

consideră recurentul, instanța a apreciat greșit că acest înscris "nu este

de natură să dovedească o altă împrejurare de fapt decât cea avută în vedere de

către instanța de apel (...)".

Clauza conținută în

art. 9.18.1 din Condițiile generale de asigurare, a fost interpretată greșit de

instanța de revizuire, care prin invocarea cerinței cuprinsă în sintagma

"infracțiunea de furt să fie confirmată ca urmare a cercetărilor organelor

abilitate" a adăugat la textul clauzei al cărei conținut este:

"organele de poliție confirmă, în scris, furtul (...) și faptul că

autovehiculul asigurat, (...) nu a(u) fost găsit(e)".

În condițiile în care

potrivit dispozițiilor art. 977 - 985 C. civ. "interpretarea contractelor

se face după intenția comună a părților contractante, iar nu după sensul

literal al termenilor", recurentul susține că instanța de revizuire a

interpretat unilateral și greșit contractul de asigurare și nu a aplicat în mod

corespunzător dispozițiile legale evocate în sprijinul acțiunii și nici cele

aplicabile raportului juridic.

Or, adresa

Ministerului Administrației și Internelor, Direcția Generală de Poliție a

Municipiului București, Sectorul 1 Poliție, secția 4 Poliție, din data de 06

aprilie 2012, confirmă în scris furtul și implicit că vehiculul asigurat nu a

fost găsit.

Deoarece în decizia a

cărei revizuire a solicitat-o se arată că a făcut doar dovada "declarării

furtului" nu și a "constatării producerii faptei" de către

organele de poliție, așa cum cereau clauzele contractuale și că nu este

considerată suficientă declarația proprietarului cu privire la furtul

autovehiculului, apreciază că prin răspunsul din înscrisul nou, respectiv

adresa Ministerului Administrației și Internelor, Direcția Generală de Poliție

a Municipiului București, Sectorul 1 Poliție - Secția 4 Poliție, din data de 06

aprilie 2012, se confirmă furtul autoturismului care face obiectul cererii sale

de despăgubire, prin mențiunea că autoturismul asigurat "figurează în baza

de date a Secretariatului General al O.I.C.P. Interpol cu autoturisme furate

e-ASF", și că "furtul s-a comis și reclamat în Italia la data de 07

mai 2008".

Înscrisul nou

(confirmarea scrisă a organelor de poliție că furtul s-a comis), dacă ar fi

fost făcută la judecata în fond, nu s-ar mai fi putut reține vreo neexecutare a

contractului.

Prin urmare, întrucât

înscrisurile noi atestă o altă situație de fapt decât cea cuprinsă în actele anterioare

care au fost avute în vedere de judecător, acestea sunt determinante în sensul

că pot duce la pronunțarea unei alte soluții.

Intimata U.A. SA

BUCUREȘTI nu a formulat întâmpinare.

Examinând decizia

recurată, în raport de criticile formulate, în limitele controlului de

legalitate și temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul

nu este fondat, motiv pentru care acesta va fi respins, pentru următoarele

considerente:

Potrivit

dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., hotărârea este nelegală când

"nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive

contradictorii ori străine de natura pricinii".

Textul de lege evocat

vizează nemotivarea hotărârii, precum și motivarea contradictorie, dar decizia

atacată cuprinde elementele obligatorii prevăzute de dispozițiile art. 261

alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., respectiv motivele de fapt și de drept care au

format convingerea instanței, motivarea fiind clară și concisă.

De asemenea, nu se

poate reține existența unor contradicții și nici a unor considerente străine de

natura pricinii, ci, dimpotrivă, argumentele instanței se constituie într-o

înlănțuire logică a faptelor și a regulilor de drept pe baza cărora s-a

fundamentat soluția pronunțată, soluția instanței de apel fiind perfect legală

sub aspectul prevederilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Criticile

recurentului nu susțin motivul privind contradictorialitatea hotărârii

judecătorești recurate, ci vizează exclusiv aspecte ce țin de modalitatea în

care instanța a înțeles să-și argumenteze soluția adoptată.

Este știut că în

sistemul nostru de drept mijloacele procesuale de atac ale hotărârilor

judecătorești, exercitarea acestora și efectele căilor de atac sunt guvernate

de principiul legalității căilor de atac, regulă cu valoare de principiu

constituțional, care semnifică instituirea prin lege a căilor de atac și

exercitarea lor în condițiile legii, potrivit cu natura și scopul lor.

Recursul fiind un

mijloc procedural prin care se realizează un examen al hotărârii atacate, sub

aspectul legalității acesteia, instanța de recurs, soluționând această cale de

atac, verifică dacă hotărârea atacată a fost sau nu pronunțată cu respectarea

dispozițiilor legale, în speță, a dispozițiilor de strictă interpretare

referitoare la exercitarea căii de retractare a revizuirii.

Este adevărat că D.I.

a promovat o cerere de revizuire în temeiul dispozițiilor art. 322 pct. 5 C.

proc. civ., dar este de necontestat că această cerere a fost examinată cu

justețe de Curtea de Apel București din perspectiva temeiului de drept invocat

de revizuent, prin raportare la condițiile de admisibilitatea ce se cer a fi

întrunite pentru a fi fondată cererea de revizuire întemeiată pe pct. 5 al art.

322 C. proc. civ.

Potrivit

dispozițiilor art. 322 pct. 5 C. proc. civ. revizuirea unei hotărâri (...) se

poate cere dacă, după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare

reținute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfățișate dintr-o

împrejurare mai presus de voința părților, ori dacă s-a desființat sau s-a modificat

hotărârea unei instanțe pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei revizuire se

cere.

Este de necontestat

că înscrisul nou în baza căruia este exercitată calea extraordinară de atac a

revizuirii trebuie să aibă forță probantă prin el însuși, fără să fie nevoie de

a fi confirmat prin alte mijloace de probă și, de asemenea, să fie determinant

în sensul că dacă ar fi fost cunoscut de instanță cu ocazia judecării fondului,

soluția ar fi fost alta decât cea pronunțată.

Contrar susținerilor

recurentului, instanța de revizuire a reținut cu justețe neîndeplinirea

cerinței impuse de art. 322 pct. 5 vizând caracterul determinant al

înscrisurile noi invocate de revizuent, în condițiile în care s-a statuat

irevocabil că reclamantul D.I. nu este îndreptățit la acordarea despăgubirilor

solicitate, deoarece nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 9.18.1

din Condițiile generale de asigurare.

Prin urmare, s-a

arătat în mod legal că, în cauză, copia cărții de identitate provizorie

eliberată la data de 08 ianuarie 2007 din care rezultă că revizuentul avea

domiciliul în Italia, precum și răspunsul din data de 06 aprilie 2012 al

Ministerului Administrației și Internelor, Direcția Generală de Poliție a

Municipiului București, Sectorul 1 Poliție, secția 4 Poliție nu sunt înscrisuri

determinante care să dovedească o altă împrejurare de fapt decât cea avută în

vedere de către instanța de apel și care să fii determinat pronunțarea unei

alte soluții în speță, întrucât, esențial în adoptarea hotărârii, a fost

elementul contractual.

Recurentul este în

eroare asupra incidenței art. 304 pct. 8 C. proc. civ., deoarece nu se poate

pretinde că instanța de revizuire ar fi interpretat greșit clauza reglementată

de art. 9.18.1 din contract, întrucât nici nu era abilitată să interpreteze

această clauză în vreun fel, câtă vreme funcția revizuirii, de cale

extraordinară de atac, nu este aceea de a conduce la reevaluarea judecăților

irevocabile în afara condițiilor strict reglementate procedural.

De altfel, caracterul

determinant sau nu al înscrisurilor pe care s-a fundamentat cererea de

revizuire reprezintă un aspect de temeinicie, iar nu de nelegalitate.

Se constată că prin

criticile invocate, recurentul-revizuent antamează aspecte vizând fondul

litigiului, tinzând în realitate la o rejudecare a pricinii, la o schimbare a

situației de fapt, ceea ce excede controlului de legalitate al instanței de

recurs, motiv pentru care se impune respingerea de plano a criticilor de

netemeinicie care nu satisfac exigențele art. 304 pct. 7 - 9 C. proc. civ. de

care se prevalează acesta.

Fără a reitera

considerentele expuse, nu se poate reține nici incidența dispozițiilor art. 304

pct. 9 C. proc. civ., cu atât mai mult cu cât, în cauză nu rezultă că instanța

de revizuire ar fi recurs la încălcarea unor texte de lege aplicabile speței

sau că ar fi aplicat greșit dispoziții legale, interpretându-le prea extins sau

prea restrâns ori cu totul eronat.

Pentru rațiunile

înfățișate, constatând că nu se confirmă motivele de nelegalitate instituite de

pct. 7, 8 și 9 ale art. 304 C. proc. civ. invocate de recurentul-revizuent,

hotărârea recurată fiind la adăpost de orice critică, în raport de argumentele

evocate și cu aplicarea prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta

Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul D.I. împotriva

Deciziei civile nr. 122/2014 din 26 februarie 2014 pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a VI-a civilă, menținând decizia Curții de Apel București, ca

fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de recurentul D.I. împotriva Deciziei civile nr. 122/2014 din 26

februarie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca

nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 21 ianuarie 2015.

Procesat

de GGC - NN