ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1645/2013

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1645/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Deliberând asupra

recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului Specializat Mureș la data de 21 octombrie 2010, sub nr.

3729/1371/2010, reclamanta SC P.C. SRL, în contradictoriu cu pârâta Comuna

Solovăstru a solicitat angajarea răspunderii contractuale a pârâtei în sensul

obligării acesteia la repararea în natură a prejudiciului cauzat prin

neexecutarea obligațiilor contractuale asumate, în cuantum de 204.536,32 RON,

cu cheltuieli de judecată.

Prin Sentința civilă

nr. 1360 din 3 octombrie 2011, Tribunalul Specializat Mureș a respins ca

neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta SC P.C. SRL în contradictoriu cu

pârâta Comuna Solovăstru și a obligat reclamanta să plătească pârâtei suma de

2.480 RON cheltuieli de judecată.

În considerentele

hotărârii, prima instanță a reținut, în esență, că reclamanta, în calitate de

cesionar a achiziționat, de la SC C. SRL, o creanță certă, lichidă și exigibilă

în sumă de 236.486,33 RON, reprezentând contravaloarea lucrărilor executate

conform contractului nr. x/2007, încheiat cu Comuna Solovăstru.

Valoarea contractului

de cesiune înregistrat efectiv în evidențele debitorului cedat este de 850.000

RON, inclusiv TVA, sumă care a fost achitată în favoarea cedentului.

Având în vedere lipsa

unei stipulații în contractul de cesiune de creanță cu privire la situația de

lucrări corespunzătoare creanței cesionate și împrejurarea că debitorul cedat a

făcut dovada achitării în favoarea cedentului a sumei ce reprezintă valoarea

contractului de executare de lucrări, anterior notificării către pârâtă a

contractului de cesiune, acțiunea reclamantei a fost apreciată de către prima

instanță ca fiind nefondată.

În același sens,

tribunalul a reținut și excepția neexecutării contractului, invocată de pârâtă

referitor la lucrările menționate în anexa nr. 2 - neexecutate și în anexa nr.

3 - executate necorespunzător, la procesul-verbal de recepție din data de 18

decembrie 2009.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat apel reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie.

Prin Decizia nr. 48/A

din 18 iunie 2012, Curtea de Apel Mureș, secția a II-a civilă, de contencios

administrativ și fiscal, învestită cu soluționarea căii ordinare de atac, a

respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta SC P.C. SRL Reghin împotriva

Sentinței nr. 1380 din 3 octombrie 2011 pronunțate de Tribunalul Specializat

Mureș în Dosarul nr. 3729/1371/2010.

Pentru a dispune

astfel, instanța de prim control judiciar a reținut, în esență, că soluția

primei instanțe este temeinică și legală, fiind rezultatul corectei aplicări a

normelor legale incidente la situația de fapt riguros stabilită prin

interpretarea coroborată a probatoriului administrat, aspecte în considerarea

cărora a înlăturat ca nefondate criticile reclamantei

Împotriva Deciziei

nr. 48/A din 18 iunie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a

II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în termen legal, a declarat

recurs reclamanta, criticând-o din perspectiva motivelor de nelegalitate

prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea

recursului în principal cu casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre

rejudecare aceleiași instanțe și, în subsidiar cu consecința modificării

deciziei în sensul admiterii apelului și schimbării hotărârii primei instanțe

în sensul admiterii acțiunii introductive astfel cum a fost formulată.

În dezvoltarea

criticilor formulate, reclamanta a arătat că hotărârea atacată nu cuprinde

motivele de drept pe care instanța de apel și-a întemeiat soluția, încălcând

astfel dispozițiile art. 261 alin. (5) C. proc. civ.

A susținut că, în

justificarea soluției pronunțate, instanța de apel a reprodus, în mod lapidar,

trunchiat și scoase din context unele aserțiuni ale primei instanței, între

care cea referitoare la valoarea contractului de execuție de lucrări din 4 mai

2007, ca fiind în sumă de 850.000 RON inclusiv, concluzie pe care o apreciază

ca fiind fundamental nelegală, prin raportare la dispozițiile art. 204 din

O.U.G. nr. 34/2006 - privind atribuirea contractelor de achiziție publică și la

sumele menționate în procesul-verbal de deschidere a ofertelor, în cel de

adjudecare și în cele două acte adiționale la contract, în cuprinsul cărora s-a

consemnat suma de 940.474 RON inclusiv TVA (respectiv 790.315 RON exclusiv TVA)

și nu de 850.000 RON inclusiv TVA, cum nelegal a concluzionat instanța de apel.

Un alt motiv de

nelegalitate a deciziei atacate invocat de reclamantă, a vizat aprecierea

instanței de apel, neargumentată prin raportare la probatoriul administrat și

neavută în vedere de prima instanță, în opinia reclamantei, referitoare la

nedovedirea efectuării unor lucrări suplimentare în baza celor două acte

adiționale,

Procedând în acest

mod, reclamanta a opinat că instanța de apel, ar fi încălcat dispozițiile art.

298 teza a II-a din C. proc. civ.

A susținut reclamanta

că, la concluzia anterior menționată a ajuns instanța de apel, încălcând

dispozițiile art. 15 și 23 din H.G. nr. 273/1994 privind aprobarea

Regulamentului de recepție a lucrărilor de construcții și instalații aferente

acestora, coroborate cu cele prevăzute la pct. 7 din procesul-verbal de

recepție încheiat la 18 decembrie 2009.

Astfel, deși și-a

fondat soluția de respingere a apelului argumentat și pe insuficiența

probatorie referitoare la executarea de lucrări suplimentare, reclamanta a

criticat, hotărârea instanței de apel pentru respingerea cererii sale de

administrare a probei cu un martor, dirigintele de șantier, care ar fi putut

elucida acest aspect și pentru încălcarea dispozițiilor art. 129 alin. (5) C.

proc. civ. care consfințesc principul rolului activ al instanței.

A mai criticat

concluzia instanței de apel, potrivit căreia, din cuprinsul procesului-verbal

de recepție a lucrărilor din 18 decembrie 2009 rezultă neîndeplinirea

corespunzătoare de către cedentul SC C. SA a obligațiilor asumate prin

contract, fiind evidențiate lucrările neefectuate și neajunsurile ce se impun a

fi remediate, prin această concluzie încălcându-se dispozițiilor art. 1, 23 și

30 din H.G. nr. 273/1994

Prealabil examinării

motivelor de nelegalitate prima chestiune ce se impune a fi precizată este cea

referitoare la obligația prevăzută în sarcina părții care exercită această cale

de atac de a respecta dispozițiile art. 302

1

și 304 C. proc. civ.

Exigențele impuse prin cele două texte legale au în vedere faptul că recursul

în concepția actuală este cale extraordinară de atac și în consecință, ca ultim

grad de jurisdicție nu își propune rejudecarea fondului, ci examinarea

legalității hotărârilor atacate în condițiile art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ.

Față de aceste

precizări, se constată că reclamanta, în memoriu de recurs depus la dosar, a

indicat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

dezvoltând și structurând criticile formulate subsumat acestuia.

Înalta Curte, în

raport de criticile formulate de reclamantă în cuprinsul memoriului de recurs

și în baza dispozițiilor art. 306 alin. (3) C. proc. civ., apreciază că parte

dintre acestea pot fi încadrate în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304

pct. 7 C. proc. civ., urmând a fi analizate și din perspectiva acestuia.

Înalta Curte,

analizând decizia atacată în raport de criticile formulate în limitele

controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține că acestea

sunt nefondate, pentru cele ce se vor arata în continuare:

Într-adevăr, potrivit

prevederilor art. 304 pct. 7 din C. proc. civ., o hotărâre judecătorească poate

fi recurată atunci când nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când

cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Potrivit art. 261

alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt

și de drept care au format convingerea instanței, precum și motivele pentru

care au fost înlăturate cererile părților.

Obligația instanței

de a motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ prin dispozițiile art.

261 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a

situației de fapt expuse în detaliu încadrarea în drept, examinarea

argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare

argument relevant, și, nu în ultimul rând raționamentul logico-juridic care a

fundamentat soluția pronunțată.

Aceste cerințe legale

sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a

unei hotărâri judecătorești rezidă în raționamentul logico-juridic clar

explicitat și întemeiat pe considerente de drept. În cauză motivarea deciziei

curții de apel răspunde acestor exigențe legale, chiar dacă nu reiterează

temeiurile de drept reținute ca incidente de tribunal, deoarece examinează efectiv

apărările și susținerile părților, confirmând situația de fapt și dezlegarea în

drept statuată de prima instanță.

Cu alte cuvinte,

concluzia instanței este precedată de examinarea criticilor formulate de

reclamantă referitor la interpretarea probelor administrate din perspectiva

excepției de neexecutare și a nedeterminării volumului lucrărilor corespunzător

creanței cesionate, cu indicarea argumentelor care au format convingerea

instanței în sensul soluției pronunțate și cu respectarea caracterului devolutiv

al căii de atac conform art. 295 C. proc. civ., potrivit căruia îi revenea

obligația verificării în limitele învestirii prin cererea de apel a realității

situației de fapt și a corectei aplicări a legii de către prima instanță.

Astfel Înalta Curte

constată că, instanța de prim control judiciar deși a dat hotărârii pronunțate

o motivare relativ succintă, aceasta este însă cuprinzătoare și corespunzătoare

soluției pe care a adoptat-o, concluziile sale fiind argumentate în raport cu

obiectul cauzei calea de atac fiind astfel respinsă ca nefondată.

Referitor la

criticile privind interpretarea probatoriilor de către instanțe de fond, Înalta

Curte reține că acestea nu se încadrează între motivele de nelegalitate

prevăzute de art. 304 C. proc. civ. și ca atare nu pot face obiectul cenzurii

instanței de recurs în contextul abrogării pct. 10 și 11 ale acestei norme,

care permiteau verificarea hotărârii recurate sub acest aspect, prin Legea nr.

219/2005 și respectiv prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000.

De asemenea, Înalta

Curte, reține că reclamanta deși a indicat, în memoriul de recurs depus la

dosar, motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. care vizează lipsa

temeiului legal al hotărârii atacate sau aplicarea ori interpretarea greșită a

legii nu a structurat critici subsumat acestuia, neargumentând niciuna dintre

ipotezele reglementate de norma menționată.

Analiza probelor nu

constituie argument suficient pentru a susține lipsa de temei legal a deciziei

criticate, vizând chestiuni ce țin de netemeinicie și privesc fondul cauzei și

nicidecum motive de nelegalitate. Modul de redactare al deciziei și

reanalizarea probelor administrate la fond demonstrează preocuparea instanței

de a stabili dacă soluția este fundamentată pe probe și pe dispozițiile legale

aplicabile speței.

Altfel spus, situația

de fapt stabilită de instanța de apel, constituie o premisă care nu mai poate

fi repusă în discuție în cadrul controlului de legalitate exercitat pe calea

recursului, iar argumentele recurentei nu relevă nicio încălcare a

dispozițiilor legale de natură să impună casarea sau modificarea soluției

adoptate.

Pentru a răspunde

ipotezei aplicării greșite a dispozițiilor art. 1, 15, 23 și 30 din H.G. nr.

273/1994, reclamanta se afla în situația de a demonstra interpretarea greșită a

normelor legale menționate în raport de petitul cererii de chemare în judecată,

cu argumente din care să rezulte că soluția pronunțată este rezultatul acestei

interpretări eronate.

Or, în cauză,

reclamanta invocă textele legale cu referire la aprecierea unor elemente de

probatoriu, respectiv a procesului-verbal de recepție, a lucrărilor din 18

decembrie 2009 în cuprinsul căruia părțile semnatare, pârâta debitor cedat și

cedentul SC C. SA au consemnat neîndeplinirea de către acesta din urmă a

obligațiilor asumate prin contractul de executare de lucrări nr. x/2007, fiind

evidențiate lucrările neefectuate și neajunsurile ce se impun remediate.

Astfel, în cazul de

față, motivul de nelegalitate a fost invocat cu scopul de a repune în discuție

probele și de a solicita instanței de recurs să reconsidere concludența lor,

ceea ce nu este permis în această fază procesuală.

În concluzie, cu

referire la motivele invocate se va reține că reclamanta prin argumentele aduse

a cerut instanței de recurs să statueze asupra cauzei ca atare, judecând în

fond și nu doar să verifice decizii din apel în ce privește modul de aplicare a

legii.

Situația este

similară și în ceea ce privește critica asupra excepției de neexecutare a

contractului, soluția instanțelor de fond bazându-se pe același înscris depus

în probatoriu, respectiv procesul-verbal de recepție a lucrărilor din 18

decembrie 2009.

Referitor la pretinsa

încălcare a principiului rolului activ al instanței consfințit de dispozițiile

art. 129 alin. (5) C. proc. civ. prin respingerea probei cu un martor

solicitată în dovedirea volumului lucrărilor efectuate, Înalta Curte reține că

soluția dispusă de instanța de apel în sensul respingerii acesteia ca

neconcludentă în raport de situațiile de lucrări depuse este corectă,

declarația dirigintelui de șantier neputând prevala înscrisurile care trebuiau

întocmite în acest sens.

De asemenea, reține

că principiul rolului activ al instanței este limitat de principiul

disponibilității, care guvernează procesul civil, potrivit căruia reclamantul

este cel care determină cadrul procesual, inclusiv sub aspectul obiectului și

cauzei juridice a cererii, și în raport de care, inițiativa judecătorului de a

stărui prin toate mijloacele la stabilirea situației de fapt este limitată la

cele ce formează obiectul pricinii supuse judecății, instanța neputând iniția

cereri pe seama părților în litigiu, fiind obligată să judece acțiunile cu care

a fost învestită, astfel cum acestea au fost formulate.

De asemenea, Înalta

Curte va înlătura critica referitoare la valoarea contractului de executare de

lucrări, despre care reclamanta afirmă că a fost eronat reținută de instanța de

apel ca fiind în cuantum de 850.000 RON inclusiv TVA, acesta fiind un aspect ce

ține eventual de netemeinicia hotărârii și nu de nelegalitatea acesteia, cu

atât mai mult cu cât, în cele două variante ale aceluiași contract depuse la

dosarul cauzei sunt menționate valori diferite, cea avută în vedere de instanța

de apel fiind rezultatul coroborării cu sumele ce se regăsesc consemnate în

evidențele contabile ale pârâtei și în bugetul alocat cu această destinație,

astfel cum instanța a argumentat, iar reclamanta a dedus judecății pretenții în

valoare de 204.536,32 RON, a căror dovedire îi revenea conform art. 1169 C.

civ.

Așa fiind, se

constată că instanța de apel a analizat și a răspuns tuturor criticilor

formulate, în cauză neexistând motive de nelegalitate, astfel încât, decizia

atacată este la adăpost de orice critică urmând ca, în temeiul dispozițiilor

art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul declarat de reclamanta SC P.C. SRL

Reghin împotriva Deciziei nr. 46/A din 18 iunie 2012 pronunțată de Curtea de

Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal

să fie respins, ca nefondat.

De asemenea, având în

vedere că recurenta-reclamanta SC P.C. SRL Reghin a căzut în pretenții, fiind

așadar, în culpă procesuală, iar intimata-pârâtă Comuna Solovăstru a solicitat

acordarea și a făcut dovada efectuării cheltuielilor de judecată în această

fază procesuală, în baza dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., Înalta Curte va

dispune obligarea recurentei-reclamante în favoarea intimatei-pârâte la plata

sumei de 24.800 RON cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de reclamanta SC P.C. SRL Reghin împotriva Deciziei nr. 46/A din 18

iunie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de

contencios administrativ și fiscal.

Obligă

intimata-pârâtă Comuna Solovăstru să-i achite recurentei-reclamante SC P.C. SRL

Reghin suma de 24.800 RON cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțata în ședință

publică, astăzi, 16 aprilie 2013.

Procesat de GGC - AS