ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2822/2010

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2822/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursurilor

de față:

Din examinarea

lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, reclamanți B.M.E. și I.R.A., în

contradictoriu cu pârâți SC M. SRL TIMIȘOARA și SC I. SA TIMIȘOARA au

solicitat să se constate dreptul de proprietate al reclamantei B.M.E. asupra

autoturismului marca Honda CRV precum și dreptul de proprietate al

reclamantului I.R.A. asupra autoturismului Audi și a autoturismului marca

Nissan Micra, în temeiul art. 9 din contractul de vânzare-cumpărare de părți

sociale la data de 08 martie 2007. S-a mai solicitat obligarea pârâtelor, în

solidar, la efectuarea demersurilor necesare transferului dreptului de

proprietate de la SC M. SRL către reclamanți asupra autoturismelor arătate în

petitul cererii, respectiv la efectuarea procedurii necesare la R.A.R. în

vederea înscrierii dreptului de proprietate al fiecăruia dintre reclamanți, în

cartea de identitate și certificatul de înmatriculare ale autoturismelor; să

fie obligate pârâtele, în solidar, la plata sumei de 500 lei cu titlu de daune

cominatorii pe zi întârziere începând cu data rămânerii definitive a hotărârii

ce se va pronunța până la executarea efectiva a obligației.

În motivarea acțiunii

se arată că reclamanții, în calitate de asociați ai pârâtei SC M. SRL au

încheiat un contract de vânzare-cumpărare prin care au înstrăinat părțile

sociale către SC I. SA Timișoara, prin art. 9 din acest contract negociindu-se

și transferul dreptului de proprietate asupra autoturismului marca HONDA CRV,

AUDI A6 AVANT și NISSAN MICRA în sensul că SC I. SA se obligă să achite suma

restantă față de societatea de leasing în cuantum de 37.413,97 lei, aferentă

autoturismului Honda CRV ce urma să fie dat reclamantei B.M.E. pentru

autoturismul Nissan Micra, reclamantul I.R.A. se obliga să achite suma restantă

la societatea de leasing în cuantum de 27.746,00 lei, urmând ca reclamanții să

devină proprietarii autoturismelor fără nici o altă obligație financiară,

transferul operând cu titlu gratuit, cu excepția autoturismului Nissan Micra.

Prin cererea

reconvențională formulată de SC M. SRL s-a solicitat obligarea

reclamanților-pârâți la restituirea autoturismelor deținute fără drept,

respectiv marca Audi A6 Avant deținut de I.R.A., marca Honda CRV deținut de B.E.M.

și marca Nissan Micra deținut I.R.A., sub sancțiunea de daune cominatorii în

cuantum de 500 lei pe zi întârziere de la data pronunțării hotărârii până la

restituirea efectivă și obligarea pârâtului reconvențional I.R.A. la plata unor

daune intense folosința autoturismului Nissan Micra, proprietatea reclamantei

reconvenționale în scopuri personale, contrare intereselor firmei, începând cu

data dobândirii autoturismului până la restituirea efectiva a lui, în cuantum

de 21.700 lei, precum și obligarea reclamanților - pârâți reconvenționali la

plata daunelor sub forma de chirie pentru folosința autoturismelor,

proprietatea societății, în sumă de 28.000 lei în sarcina fiecăruia, calculate

pentru perioada 24 mai 2007 – 01 octombrie 2007, cu cheltuieli de judecată.

Prin cererea

reconvențională formulată de SC I. SA TIMIȘOARA s-a solicitat constatarea

nulității dispozițiilor art. 9 din contractul de vânzare-cumpărare de părți

sociale, implicit a obligației cuprinse în acest articol; obligarea

reclamanților-pârâți la plata în solidar a sumei de 1.023.548,33 lei cu titlu

de daune cât și la cheltuieli de judecată.

Tribunalul Timiș,

prin sentința nr. 205/ PI din 03 martie 2009, a respins excepțiile de

netimbrare, a lipsei calității procesual pasive a pârâților precum și a

prematurității introducerii cererii. A respins acțiunea reclamanților și

cererile reconvenționale.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de fond a reținut că, excepțiile de netimbrare s-au respins ca

urmare a faptului că acțiunea și cererile reconvenționale au fost legal

timbrate, excepția prematurității s-a respins cu motivarea că, între părți au

existat numeroase corespondențe, din care rezultă că scopul art. 720

1

C. proc. civ., a fost atins, iar în ceea ce privește excepția lipsei calității

procesuale pasive a pârâtelor, tribunalul a constatat că SC M. SRL TIMIȘOARA

este societatea care are în proprietate autoturismele ce formează obiectul

cererii pendinte, iar SC I. SA TIMIȘOARA este semnatara contractului de

vânzare-cumpărare părți sociale, sens în care s-a apreciat că pârâtele au

calități procesual pasive. De asemenea, s-a reținut că, la data încheierii

contractului de vânzare-cumpărare parți sociale, autoturismele în cauză

aparțineau societății de leasing, iar calitatea de utilizator o avea SC M. SRL,

astfel că solicitarea de a se constata dreptul de proprietate al reclamanților

asupra acestora, nu are nici un temei juridic, cu atât mai mult cu cât, parte

în respectivul contract în calitate de cumpărător era SC I. SA care nu se putea

obliga în numele și pentru SC M. SRL chiar dacă are calitatea de asociat

majoritar la această societate. De altfel, cumpărătorul nu s-a obligat să

transmită un drept de proprietate, pe care nici nu îl deținea, ci să

întreprindă cele necesare pentru ca reclamanții să intre în posesia

autoturismelor cât și, să plătească diferența sumelor neachitate către

societatea de leasing, această obligație neputând echivala cu un transfer al

dreptului de proprietate. Nu s-a putut reține reaua credință a reclamanților și

nici întrunirea elementelor unei eventuale răspunderi delictuale sau

contractuale, ori atragerea unei răspunderi materiale în calitate de foști

asociați și administratori, reclamantele reconvenționale neproducând dovezi în

acest sens, în înțelesul art. 1169 C. civ.

În ceea ce privește

daunele solicitate de reclamanta reconvențională SC M. SRL, se constată că sunt

neîntemeiate, față de lipsa relei credințe a reclamanților, aceștia fiind

induși în eroare prin modul de întocmire a contractului, de însuși acționarul

majoritar SC I. SA, acestora permițându-li-se folosința autoturismelor,

creându-li-se iluzia că vor deveni proprietari.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel reclamanții B.M.E., I.R.A. și pârâtele SC M. SRL

TIMIȘOARA, SC I. SA TIMIȘOARA, criticând soluția pentru nelegalitate și

netemeinicie.

Prin apelul declarat

de reclamanții B.M.E. și I.R.A., se susține că, deși Tribunalul Timiș a reținut

buna credință a reclamanților și dreptul de folosință al acestora asupra

autoturismelor ce fac obiectul litigiului, totuși a refuzat să recunoască

reclamanților dreptul de proprietate asupra acelorași autoturisme și de a

obliga pârâtele la respectarea obligațiilor asumate prin art. 9 din contractul

părților, din care rezultă că SC I. SA s-a obligat să efectueze toate

demersurile pentru ca reclamanții să intre în proprietatea autoturismelor, ceea

ce face parte din obligațiile asumate de către aceeași pârâtă cu titlul de

contraprestație în schimbul dobândirii părților sociale astfel cesionate.

Prin apelul declarat

de SC I. SA TIMIȘOARA, se arată că, acțiunea principală a reclamanților este

inadmisibilă, nelegală și nedovedită, invocând totodată pe calea unor excepții

reluate în calea de atac a apelului, insuficiența timbrării acțiunii în primă

instanță, prematuritatea acțiunii reclamaților și lipsa calității procesuale

pasive a acestei pârâte reclamante reconvenționale în raport cu acțiunea

principală. Se susține că art. 9 din contractul părților conține doar o

obligație privind o promisiune de vânzare cumpărare încheiată sub condiție

potestativă, ceea ce pe de o parte are drept efect nulitatea obligației conform

art. 1006 și 1010 C. civ., iar pe de altă parte, o astfel de clauză nu este

producătoare de efecte juridice în raport cu pârâta SC M. SRL, întrucât

potrivit art. 973 C. civ., convențiile nu au efect decât între părțile

contractante. Se apreciază că sunt întrunite elementele răspunderii

contractuale și delictuale pentru atragerea răspunderii materiale a

reclamanților pârâți reconvenționali.

Prin apelul declarat

de SC M. SRL TIMIȘOARA, s-au reiterat aspectele de fond ale cauzei,

solicitându-se constatarea lipsei capacității procesual pasive a acestei

apelante în raport cu petitele cererii principale. Referitor la cererea sa

reconvențională, această apelanta arată că a solicitat obligarea reclamanților

principali pârâți reconvenționali la plata unor daune pentru folosința fără

drept a autoturismelor ce fac obiectul litigiului, precum și restituirea acelor

autoturisme atâta vreme cât reclamanții principali nu au nici un titlu în

temeiul căruia să folosească în orice mod aceste autoturisme.

Pe parcursul

cercetărilor judecătorești din cadrul apelului, pârâtele apelante SC I. SA

Timișoara și SC M. SRL au fuzionat, astfel că, în locul acestora a ocupat

aceeași poziție procesuală SC I. – M. SRL Timișoara.

Curtea de Apel

Timișoara, secția comercială, prin decizia nr. 30/ A din 11 februarie 2010, a

respins apelurile reclamanților principali B.M.E. și I.R.A., precum și apelul

pârâtei - reclamante reconvenționale SC I. - M. SRL Timișoara.

A respins cererile

reclamanților apelanți și pârâtei-reclamante reconvențională - apelantă, pentru

cheltuieli de judecată.

A dat în debit pe

reclamanta-apelanta B.M.E. cu suma de 1910,76 lei, iar pe reclamantul-apelant I.R.A.

cu suma de 1339 de lei, cu titlu de taxe de timbru aferente judecății în primă

instanță.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a reținut, referitor la apelul reclamanților

principali că, în mod temeinic a statuat tribunalul că prin art. 9 din

contractul de vânzare-cumpărare părți sociale s-a convenit asupra unei

obligații cu executare în viitor prin intermediul căreia cumpărătoarea se

obligă ca până la o anumită dată să întreprindă toate demersurile necesare,

astfel încât, vânzătorii să intre în proprietatea unui număr de patru

autoturisme.

Referitor la apelul

pârâtei-reclamante reconvenționale SC I. – M. SRL Timișoara, Curtea de Apel a

constatat că excepțiile reluate după judecata în fond în fața primei instanțe,

sunt nefondate, întrucât s-au avut în vedere dispozițiile art. 20 alin. (5) din

Legea nr. 146/1997 și în îndeplinirea acestor cerințe, instanța de apel a

statuat că reclamanții principali urmează să plătească o diferență de taxă

judiciară de timbru, aferentă judecății în primă instanță.

Cu privire la

excepția prematurității acțiunii s-a constatat că dispozițiile art. 720

1

C. proc. civ., nu sunt incidente în cauză, întrucât cererea introductivă de

primă instanță nu are ca obiect pretenții, ci este o acțiune în constatare și

în obligația de a face, iar din corespondenta comercială purtată între părți se

constată că sunt îndeplinite cerințele unei încercări de conciliere directă.

Referitor la lipsa

calității procesual pasive invocată, se constată că este nefondată întrucât

prin petitele acțiunii reclamanții evocă pretenții cu titlu particular în

privința fiecăreia dintre cele doua societăți pârâte, iar prin aceasta le și

atribuie calitatea procesuală necesară.

În ceea ce privește

critica de respingere a cererilor reconvenționale, tribunal a apreciat în mod

corect că nu se poate reține în sarcina reclamanților principali nici o

răspundere de drept comun întemeiată pe vreun fapt ilicit cauzator de

prejudicii și nici o răspundere specială sub aspect contractual, întrucât

reclamanții au dobândit dreptul de folosință a acelor autoturisme în temeiul

unor convenții.

De asemenea, s-a

apreciat că nu există nici un motiv pentru a se constata nulitatea art. 9 din

contractul părților, întrucât nu se indică nici un motiv de nulitate absolută

cu caracter de ordine publică și care nu poate fi acoperit în nici un fel.

Cu privire la daunele

solicitate, se constată că nu s-a reușit să se facă dovada angajării

răspunderii civile delictuale a reclamanților principali în sensul de a dovedi

faptul prejudiciabil la momentul negocierii prețului contractului, a întinderii

acestui prejudiciu, a legăturii de cauzalitate între faptul ilicit și prejudiciul

cauzat, a vinovăției sub forma intenției directe sau indirecte a reclamanților

principali și nu în ultimul rând că acest prejudiciu are legătură cu obiectul

contractului.

Împotriva acestei

decizii, în termen legal au declarat recurs reclamanții B.M.E., I.R.A. și

pârâta SC I. – M. SRL Timișoara.

Recursul

reclamanților se întemeiază pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc.

civ., solicitând admiterea recursului, modificarea în parte a hotărârii

recurate, în sensul admiterii apelului și rejudecând fondul cauzei, solicită

admiterea acțiunii introductive, menținând în rest dispozitivul acesteia cu

privire la respingerea cererilor reconvenționale.

Critica adusă

deciziei atacate se referă, în esență, la motivația referitoare la

imposibilitatea obligării SC I. SA - SC M. SRL de a-și respecta obligațiile

contractuale asumate conform art. 9 din contract, deși instanța de apel

reținuse obligația asumată de către pârâtă de a procura dreptul de proprietate

asupra autoturismelor, situație ce se încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 7

C. proc. civ.

Se susține că,

instanța de apel a interpretat greșit actul juridic dedus judecății și a

apreciat că, prin clauza contractuală inserată la art. 9 din contractul de

cesiune de părți sociale, pârâta și-a asumat de fapt o obligație de a procura

pe viitor dreptul de proprietate asupra acestor autoturisme în beneficiul

reclamanților și că în vederea obligării pârâtei la îndeplinirea acestei

obligații, exista un alt mijloc juridic, respectiv o acțiune prin care se putea

solicita antrenarea răspunderii juridice a pârâtei pentru daune interese, însă

recurenții apreciază că, atâta vreme cât obligația poate fi adusă la

îndeplinirea corespunzătoare voinței creditorului, este la latitudinea

exclusivă a acestuia de a apela la îndeplinirea exactă a obligației sau de a

solicita daune-interese pentru neîndeplinirea acestei obligații.

De asemenea, se

susține că instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală, întrucât aceasta a

fost dată cu aplicarea greșită a legii, respectiv a dispozițiilor art. 977 și

978 C. civ.

Prin recursul

declarat de SC I. – M. SRL Timișoara se solicită menținerea hotărârii recurate

în ceea ce privește respingerea cererii formulate de reclamanți și admiterea

cererii reconvenționale, apreciindu-se că în mod nelegal s-a respins cererea

reconvențională, având ca obiect constatarea nulității dispozițiilor art. 9 din

contractul de vânzare cumpărare părți sociale, încheiat în data de 08 martie 2007

între părți, implicit a obligației cuprinse în articolul respectiv.

Analizând critica

adusă deciziei atacate, Înalta Curte constată că aceasta este nefondată, urmând

ca recursul reclamanților să fie respins ca nefondat, iar recursul pârâtei să

fie anulat ca netimbrat.

Prin contractul de

vânzare-cumpărare încheiat la data de 8 martie 2007, ce face obiectul

litigiului de față, părțile contractante au convenit la art. 9 asupra unei

obligații unilaterale asumată de către cumpărătoarea părților sociale pârâta de

a se angaja să efectueze toate demersurile necesare astfel încât vânzătorii

părților sociale să intre în proprietatea autoturismelor respective, însă din

analiza acestei clauze și a contractului în integritatea sa, nu se constată

vreun acord de voință al părților din care să rezulte că aceste autoturisme fac

parte din prețul de vânzare al părților sociale, preț pe care, cumpărătorul se

obligă să îl plătească prin modalitatea transferării dreptului de proprietate

asupra autoturismelor în favoarea vânzătorilor.

Un asemenea acord de

voință nu ar fi putut avea loc atâta vreme cât autoturismele nu se aflau nici

în proprietatea cumpărătoarei SC I. și nici în proprietatea SC M. SRL, ci a

societății de leasing de la care au fost procurate pentru utilizare de către SC

M. SRL.

Astfel, în mod corect

a reținut Curtea de Apel Timișoara că, reclamanții nu sunt în drept a solicita

să se constate că dreptul de proprietate a fost translatat în patrimoniul lor

din moment ce un astfel de transfer nu a avut loc, sens în care s-a apreciat că

pentru neexecutarea obligației promitentului cumpărător, reclamanții au la

îndemână angajarea răspunderii acestuia pentru daune interese.

În aceste condiții,

petitele privind neexecutarea angajamentului privind procurarea dreptului de

proprietate și neefectuarea demersurilor necesare pentru ca vânzătorii

beneficiari ai promisiunii să intre în exercițiul dreptului de proprietate

asupra autovehiculelor, au fost corect apreciate, întrucât a fost respins

capătul de cerere privind constatarea preexistenței dreptului de proprietate al

reclamanților atâta timp cât transferul de proprietate nu a avut loc.

Susținerea

recurentei, potrivit căreia, instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală,

întrucât aceasta a fost dată cu aplicarea greșită a legii, respectiv a

dispozițiilor art. 977 și 978 C. civ., nu poate fi primită deoarece, conform art.

977 C. civ., interpretarea contractelor se face după intenția comună a părților

contractante, iar conform art. 978 C. civ., când o clauză este privitoare de

două înțelesuri, ea se interpretează în sensul ce poate avea un efect iar nu în

acela ce nu ar produce nici unul.

Din interpretarea

acestor texte legale, instanța de apel a apreciat în mod corect că, obligația

asumată de către cumpărătorul de părți sociale are drept conținut promisiunea

acestuia de a procura pe viitor vânzătorilor dreptul de proprietate asupra

autovehiculelor înscrise în clauză.

În ceea ce privește

recursul pârâtei, la termenul de dezbateri în fond, Înalta Curte a luat în

discuție excepția netimbrării recursului, rămânând în pronunțare asupra acesteia.

Recurenta-pârâtă a

fost legal citată pentru termenul din 21 septembrie 2010 cu mențiunea de a

depune taxa judiciară de timbru în valoare de 7.173,24 lei și 5 lei timbru

judiciar, obligație căreia nu s-a conformat.

Ori, prin art. 1 din

Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru a fost statuat principiul

potrivit căruia acțiunile și cererile introduse la instanțele judecătorești

sunt supuse taxelor judiciare de timbru prevăzute de acest act normativ, taxe

datorate atât de persoanele fizice cât și de persoanele juridice care se

plătesc anticipat, sau în mod excepțional, până la termenul stabilit de

instanță, de regulă primul termen de judecată.

Potrivit prevederilor

art. 9 din Ordonanța nr. 32/1995 a Guvernului României, art. 20 alin. (3) din Legea

nr. 146/1997 și normelor de aplicare a acestui act normativ, în cazul în care

partea nu achită taxa judiciară de timbru și timbru judiciar, cererea părții se

anulează, după caz, ca netimbrată sau insuficient timbrată.

Constatând că

recursul nu a fost timbrat anticipat, că recurenta-pârâtă nu s-a conformat

obligației de timbrare potrivit mențiunii din citația pentru termenul de

judecată 21 septembrie 2010, respectiv de a depune taxa judiciară de timbru în

valoare de 7.173,24 lei și 5 lei timbru judiciar, când procedura a fost legal

îndeplinită, că în cauză nu operează scutirea legală - personală sau ca obiect

- de obligația timbrării, Înalta Curte urmează să dea eficiență dispozițiilor art.

20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997, respectiv celor ale art. 35 alin. (5) din

Normele metodologice de aplicare a legii și să dispună anularea ca netimbrat a

recursului pârâtei SC I. – M. SRL Timișoara.

Pentru aceste

considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de

reclamanții B.M.E. și I.R.A. și va anula, ca netimbrat, recursul declarat de

pârâta SC I. – M. SRL TIMIȘOARA.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamanții B.M.E. și I.R.A. împotriva deciziei nr. 30/ A

din 11 februarie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția comercială.

Anulează, ca

netimbrat, recursul declarat de pârâta SC I. – M. SRL TIMIȘOARA împotriva

aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 21 septembrie 2010.