ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2822/2010

Asupra recursurilor de față: Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, reclamanți B.M.E. și I.R.A., în contradictoriu cu pârâți SC M. SRL TIMIȘOARA și SC I. SA TIMIȘOARA au solicitat să se constate dreptul de proprietate al reclamantei B.M.E. asupra autoturismului marca Honda CRV precum și dreptul de proprietate al reclamantului I.R.A. asupra autoturismului Audi și a autoturismului marca Nissan Micra, în temeiul art. 9 din contractul de vânzare-cumpărare de părți sociale la data de 08 martie 2007. S-a mai solicitat obligarea pârâtelor, în solidar, la efectuarea demersurilor necesare transferului dreptului de proprietate de la SC M. SRL către reclamanți asupra autoturismelor arătate în petitul cererii, respectiv la efectuarea procedurii necesare la R.A.R.

în vederea înscrierii dreptului de proprietate al fiecăruia dintre reclamanți, în cartea de identitate și certificatul de înmatriculare ale autoturismelor; să fie obligate pârâtele, în solidar, la plata sumei de 500 lei cu titlu de daune cominatorii pe zi întârziere începând cu data rămânerii definitive a hotărârii ce se va pronunța până la executarea efectiva a obligației. În motivarea acțiunii se arată că reclamanții, în calitate de asociați ai pârâtei SC M. SRL au încheiat un contract de vânzare-cumpărare prin care au înstrăinat părțile sociale către SC I. SA Timișoara, prin art. 9 din acest contract negociindu-se și transferul dreptului de proprietate asupra autoturismului marca HONDA CRV, AUDI A6 AVANT și NISSAN MICRA în sensul că SC I. SA se obligă să achite suma restantă față de societatea de leasing în cuantum de 37.413,97 lei, aferentă autoturismului Honda CRV ce urma să fie dat reclamantei B.M.E.

pentru autoturismul Nissan Micra, reclamantul I.R.A. se obliga să achite suma restantă la societatea de leasing în cuantum de 27.746,00 lei, urmând ca reclamanții să devină proprietarii autoturismelor fără nici o altă obligație financiară, transferul operând cu titlu gratuit, cu excepția autoturismului Nissan Micra. Prin cererea reconvențională formulată de SC M. SRL s-a solicitat obligarea reclamanților-pârâți la restituirea autoturismelor deținute fără drept, respectiv marca Audi A6 Avant deținut de I.R.A., marca Honda CRV deținut de B.E.M. și marca Nissan Micra deținut I.R.A., sub sancțiunea de daune cominatorii în cuantum de 500 lei pe zi întârziere de la data pronunțării hotărârii până la restituirea efectivă și obligarea pârâtului reconvențional I.R.A.

la plata unor daune intense folosința autoturismului Nissan Micra, proprietatea reclamantei reconvenționale în scopuri personale, contrare intereselor firmei, începând cu data dobândirii autoturismului până la restituirea efectiva a lui, în cuantum de 21.700 lei, precum și obligarea reclamanților - pârâți reconvenționali la plata daunelor sub forma de chirie pentru folosința autoturismelor, proprietatea societății, în sumă de 28.000 lei în sarcina fiecăruia, calculate pentru perioada 24 mai 2007 – 01 octombrie 2007, cu cheltuieli de judecată. Prin cererea reconvențională formulată de SC I. SA TIMIȘOARA s-a solicitat constatarea nulității dispozițiilor art. 9 din contractul de vânzare-cumpărare de părți sociale, implicit a obligației cuprinse în acest articol; obligarea reclamanților-pârâți la plata în solidar a sumei de 1.023.548,33 lei cu titlu de daune cât și la cheltuieli de judecată.

Tribunalul Timiș, prin sentința nr. 205/ PI din 03 martie 2009, a respins excepțiile de netimbrare, a lipsei calității procesual pasive a pârâților precum și a prematurității introducerii cererii. A respins acțiunea reclamanților și cererile reconvenționale. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că, excepțiile de netimbrare s-au respins ca urmare a faptului că acțiunea și cererile reconvenționale au fost legal timbrate, excepția prematurității s-a respins cu motivarea că, între părți au existat numeroase corespondențe, din care rezultă că scopul art. 720 1 C. proc. civ., a fost atins, iar în ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtelor, tribunalul a constatat că SC M. SRL TIMIȘOARA este societatea care are în proprietate autoturismele ce formează obiectul cererii pendinte, iar SC I. SA TIMIȘOARA este semnatara contractului de vânzare-cumpărare părți sociale, sens în care s-a apreciat că pârâtele au calități procesual pasive.

De asemenea, s-a reținut că, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare parți sociale, autoturismele în cauză aparțineau societății de leasing, iar calitatea de utilizator o avea SC M. SRL, astfel că solicitarea de a se constata dreptul de proprietate al reclamanților asupra acestora, nu are nici un temei juridic, cu atât mai mult cu cât, parte în respectivul contract în calitate de cumpărător era SC I. SA care nu se putea obliga în numele și pentru SC M. SRL chiar dacă are calitatea de asociat majoritar la această societate. De altfel, cumpărătorul nu s-a obligat să transmită un drept de proprietate, pe care nici nu îl deținea, ci să întreprindă cele necesare pentru ca reclamanții să intre în posesia autoturismelor cât și, să plătească diferența sumelor neachitate către societatea de leasing, această obligație neputând echivala cu un transfer al dreptului de proprietate.

Nu s-a putut reține reaua credință a reclamanților și nici întrunirea elementelor unei eventuale răspunderi delictuale sau contractuale, ori atragerea unei răspunderi materiale în calitate de foști asociați și administratori, reclamantele reconvenționale neproducând dovezi în acest sens, în înțelesul art. 1169 C. civ. În ceea ce privește daunele solicitate de reclamanta reconvențională SC M. SRL, se constată că sunt neîntemeiate, față de lipsa relei credințe a reclamanților, aceștia fiind induși în eroare prin modul de întocmire a contractului, de însuși acționarul majoritar SC I. SA, acestora permițându-li-se folosința autoturismelor, creându-li-se iluzia că vor deveni proprietari. Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții B.M.E., I.R.A.

și pârâtele SC M. SRL TIMIȘOARA, SC I. SA TIMIȘOARA, criticând soluția pentru nelegalitate și netemeinicie. Prin apelul declarat de reclamanții B.M.E. și I.R.A., se susține că, deși Tribunalul Timiș a reținut buna credință a reclamanților și dreptul de folosință al acestora asupra autoturismelor ce fac obiectul litigiului, totuși a refuzat să recunoască reclamanților dreptul de proprietate asupra acelorași autoturisme și de a obliga pârâtele la respectarea obligațiilor asumate prin art. 9 din contractul părților, din care rezultă că SC I. SA s-a obligat să efectueze toate demersurile pentru ca reclamanții să intre în proprietatea autoturismelor, ceea ce face parte din obligațiile asumate de către aceeași pârâtă cu titlul de contraprestație în schimbul dobândirii părților sociale astfel cesionate.

Prin apelul declarat de SC I. SA TIMIȘOARA, se arată că, acțiunea principală a reclamanților este inadmisibilă, nelegală și nedovedită, invocând totodată pe calea unor excepții reluate în calea de atac a apelului, insuficiența timbrării acțiunii în primă instanță, prematuritatea acțiunii reclamaților și lipsa calității procesuale pasive a acestei pârâte reclamante reconvenționale în raport cu acțiunea principală. Se susține că art. 9 din contractul părților conține doar o obligație privind o promisiune de vânzare cumpărare încheiată sub condiție potestativă, ceea ce pe de o parte are drept efect nulitatea obligației conform art. 1006 și 1010 C. civ., iar pe de altă parte, o astfel de clauză nu este producătoare de efecte juridice în raport cu pârâta SC M. SRL, întrucât potrivit art. 973 C. civ., convențiile nu au efect decât între părțile contractante.

Se apreciază că sunt întrunite elementele răspunderii contractuale și delictuale pentru atragerea răspunderii materiale a reclamanților pârâți reconvenționali. Prin apelul declarat de SC M. SRL TIMIȘOARA, s-au reiterat aspectele de fond ale cauzei, solicitându-se constatarea lipsei capacității procesual pasive a acestei apelante în raport cu petitele cererii principale. Referitor la cererea sa reconvențională, această apelanta arată că a solicitat obligarea reclamanților principali pârâți reconvenționali la plata unor daune pentru folosința fără drept a autoturismelor ce fac obiectul litigiului, precum și restituirea acelor autoturisme atâta vreme cât reclamanții principali nu au nici un titlu în temeiul căruia să folosească în orice mod aceste autoturisme.

Pe parcursul cercetărilor judecătorești din cadrul apelului, pârâtele apelante SC I. SA Timișoara și SC M. SRL au fuzionat, astfel că, în locul acestora a ocupat aceeași poziție procesuală SC I. – M. SRL Timișoara. Curtea de Apel Timișoara, secția comercială, prin decizia nr. 30/ A din 11 februarie 2010, a respins apelurile reclamanților principali B.M.E. și I.R.A., precum și apelul pârâtei - reclamante reconvenționale SC I. - M. SRL Timișoara. A respins cererile reclamanților apelanți și pârâtei-reclamante reconvențională - apelantă, pentru cheltuieli de judecată. A dat în debit pe reclamanta-apelanta B.M.E. cu suma de 1910,76 lei, iar pe reclamantul-apelant I.R.A. cu suma de 1339 de lei, cu titlu de taxe de timbru aferente judecății în primă instanță.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut, referitor la apelul reclamanților principali că, în mod temeinic a statuat tribunalul că prin art. 9 din contractul de vânzare-cumpărare părți sociale s-a convenit asupra unei obligații cu executare în viitor prin intermediul căreia cumpărătoarea se obligă ca până la o anumită dată să întreprindă toate demersurile necesare, astfel încât, vânzătorii să intre în proprietatea unui număr de patru autoturisme. Referitor la apelul pârâtei-reclamante reconvenționale SC I. – M. SRL Timișoara, Curtea de Apel a constatat că excepțiile reluate după judecata în fond în fața primei instanțe, sunt nefondate, întrucât s-au avut în vedere dispozițiile art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997 și în îndeplinirea acestor cerințe, instanța de apel a statuat că reclamanții principali urmează să plătească o diferență de taxă judiciară de timbru, aferentă judecății în primă instanță.

Cu privire la excepția prematurității acțiunii s-a constatat că dispozițiile art. 720 1 C. proc. civ., nu sunt incidente în cauză, întrucât cererea introductivă de primă instanță nu are ca obiect pretenții, ci este o acțiune în constatare și în obligația de a face, iar din corespondenta comercială purtată între părți se constată că sunt îndeplinite cerințele unei încercări de conciliere directă. Referitor la lipsa calității procesual pasive invocată, se constată că este nefondată întrucât prin petitele acțiunii reclamanții evocă pretenții cu titlu particular în privința fiecăreia dintre cele doua societăți pârâte, iar prin aceasta le și atribuie calitatea procesuală necesară.

În ceea ce privește critica de respingere a cererilor reconvenționale, tribunal a apreciat în mod corect că nu se poate reține în sarcina reclamanților principali nici o răspundere de drept comun întemeiată pe vreun fapt ilicit cauzator de prejudicii și nici o răspundere specială sub aspect contractual, întrucât reclamanții au dobândit dreptul de folosință a acelor autoturisme în temeiul unor convenții. De asemenea, s-a apreciat că nu există nici un motiv pentru a se constata nulitatea art. 9 din contractul părților, întrucât nu se indică nici un motiv de nulitate absolută cu caracter de ordine publică și care nu poate fi acoperit în nici un fel.

Cu privire la daunele solicitate, se constată că nu s-a reușit să se facă dovada angajării răspunderii civile delictuale a reclamanților principali în sensul de a dovedi faptul prejudiciabil la momentul negocierii prețului contractului, a întinderii acestui prejudiciu, a legăturii de cauzalitate între faptul ilicit și prejudiciul cauzat, a vinovăției sub forma intenției directe sau indirecte a reclamanților principali și nu în ultimul rând că acest prejudiciu are legătură cu obiectul contractului. Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat recurs reclamanții B.M.E., I.R.A. și pârâta SC I. – M. SRL Timișoara. Recursul reclamanților se întemeiază pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc.

civ., solicitând admiterea recursului, modificarea în parte a hotărârii recurate, în sensul admiterii apelului și rejudecând fondul cauzei, solicită admiterea acțiunii introductive, menținând în rest dispozitivul acesteia cu privire la respingerea cererilor reconvenționale. Critica adusă deciziei atacate se referă, în esență, la motivația referitoare la imposibilitatea obligării SC I. SA - SC M. SRL de a-și respecta obligațiile contractuale asumate conform art. 9 din contract, deși instanța de apel reținuse obligația asumată de către pârâtă de a procura dreptul de proprietate asupra autoturismelor, situație ce se încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Se susține că, instanța de apel a interpretat greșit actul juridic dedus judecății și a apreciat că, prin clauza contractuală inserată la art. 9 din contractul de cesiune de părți sociale, pârâta și-a asumat de fapt o obligație de a procura pe viitor dreptul de proprietate asupra acestor autoturisme în beneficiul reclamanților și că în vederea obligării pârâtei la îndeplinirea acestei obligații, exista un alt mijloc juridic, respectiv o acțiune prin care se putea solicita antrenarea răspunderii juridice a pârâtei pentru daune interese, însă recurenții apreciază că, atâta vreme cât obligația poate fi adusă la îndeplinirea corespunzătoare voinței creditorului, este la latitudinea exclusivă a acestuia de a apela la îndeplinirea exactă a obligației sau de a solicita daune-interese pentru neîndeplinirea acestei obligații.

De asemenea, se susține că instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală, întrucât aceasta a fost dată cu aplicarea greșită a legii, respectiv a dispozițiilor art. 977 și 978 C. civ. Prin recursul declarat de SC I. – M. SRL Timișoara se solicită menținerea hotărârii recurate în ceea ce privește respingerea cererii formulate de reclamanți și admiterea cererii reconvenționale, apreciindu-se că în mod nelegal s-a respins cererea reconvențională, având ca obiect constatarea nulității dispozițiilor art. 9 din contractul de vânzare cumpărare părți sociale, încheiat în data de 08 martie 2007 între părți, implicit a obligației cuprinse în articolul respectiv. Analizând critica adusă deciziei atacate, Înalta Curte constată că aceasta este nefondată, urmând ca recursul reclamanților să fie respins ca nefondat, iar recursul pârâtei să fie anulat ca netimbrat.

Prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat la data de 8 martie 2007, ce face obiectul litigiului de față, părțile contractante au convenit la art. 9 asupra unei obligații unilaterale asumată de către cumpărătoarea părților sociale pârâta de a se angaja să efectueze toate demersurile necesare astfel încât vânzătorii părților sociale să intre în proprietatea autoturismelor respective, însă din analiza acestei clauze și a contractului în integritatea sa, nu se constată vreun acord de voință al părților din care să rezulte că aceste autoturisme fac parte din prețul de vânzare al părților sociale, preț pe care, cumpărătorul se obligă să îl plătească prin modalitatea transferării dreptului de proprietate asupra autoturismelor în favoarea vânzătorilor.

Un asemenea acord de voință nu ar fi putut avea loc atâta vreme cât autoturismele nu se aflau nici în proprietatea cumpărătoarei SC I. și nici în proprietatea SC M. SRL, ci a societății de leasing de la care au fost procurate pentru utilizare de către SC M. SRL. Astfel, în mod corect a reținut Curtea de Apel Timișoara că, reclamanții nu sunt în drept a solicita să se constate că dreptul de proprietate a fost translatat în patrimoniul lor din moment ce un astfel de transfer nu a avut loc, sens în care s-a apreciat că pentru neexecutarea obligației promitentului cumpărător, reclamanții au la îndemână angajarea răspunderii acestuia pentru daune interese.

În aceste condiții, petitele privind neexecutarea angajamentului privind procurarea dreptului de proprietate și neefectuarea demersurilor necesare pentru ca vânzătorii beneficiari ai promisiunii să intre în exercițiul dreptului de proprietate asupra autovehiculelor, au fost corect apreciate, întrucât a fost respins capătul de cerere privind constatarea preexistenței dreptului de proprietate al reclamanților atâta timp cât transferul de proprietate nu a avut loc. Susținerea recurentei, potrivit căreia, instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală, întrucât aceasta a fost dată cu aplicarea greșită a legii, respectiv a dispozițiilor art. 977 și 978 C. civ., nu poate fi primită deoarece, conform art. 977 C. civ., interpretarea contractelor se face după intenția comună a părților contractante, iar conform art. 978 C. civ., când o clauză este privitoare de două înțelesuri, ea se interpretează în sensul ce poate avea un efect iar nu în acela ce nu ar produce nici unul.

Din interpretarea acestor texte legale, instanța de apel a apreciat în mod corect că, obligația asumată de către cumpărătorul de părți sociale are drept conținut promisiunea acestuia de a procura pe viitor vânzătorilor dreptul de proprietate asupra autovehiculelor înscrise în clauză. În ceea ce privește recursul pârâtei, la termenul de dezbateri în fond, Înalta Curte a luat în discuție excepția netimbrării recursului, rămânând în pronunțare asupra acesteia. Recurenta-pârâtă a fost legal citată pentru termenul din 21 septembrie 2010 cu mențiunea de a depune taxa judiciară de timbru în valoare de 7.173,24 lei și 5 lei timbru judiciar, obligație căreia nu s-a conformat.

Ori, prin art. 1 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru a fost statuat principiul potrivit căruia acțiunile și cererile introduse la instanțele judecătorești sunt supuse taxelor judiciare de timbru prevăzute de acest act normativ, taxe datorate atât de persoanele fizice cât și de persoanele juridice care se plătesc anticipat, sau în mod excepțional, până la termenul stabilit de instanță, de regulă primul termen de judecată. Potrivit prevederilor art. 9 din Ordonanța nr. 32/1995 a Guvernului României, art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997 și normelor de aplicare a acestui act normativ, în cazul în care partea nu achită taxa judiciară de timbru și timbru judiciar, cererea părții se anulează, după caz, ca netimbrată sau insuficient timbrată.

Constatând că recursul nu a fost timbrat anticipat, că recurenta-pârâtă nu s-a conformat obligației de timbrare potrivit mențiunii din citația pentru termenul de judecată 21 septembrie 2010, respectiv de a depune taxa judiciară de timbru în valoare de 7.173,24 lei și 5 lei timbru judiciar, când procedura a fost legal îndeplinită, că în cauză nu operează scutirea legală - personală sau ca obiect - de obligația timbrării, Înalta Curte urmează să dea eficiență dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997, respectiv celor ale art. 35 alin. (5) din Normele metodologice de aplicare a legii și să dispună anularea ca netimbrat a recursului pârâtei SC I. – M. SRL Timișoara. Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții B.M.E.

și I.R.A. și va anula, ca netimbrat, recursul declarat de pârâta SC I. – M. SRL TIMIȘOARA.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții B.M.E. și I.R.A. împotriva deciziei nr. 30/ A din 11 februarie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția comercială. Anulează, ca netimbrat, recursul declarat de pârâta SC I. – M. SRL TIMIȘOARA împotriva aceleiași decizii. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 septembrie 2010.