ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1434/2010

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1434/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor dosarului,

constată că prin sentința comercială nr. 2.936/C/2008 din data de 28 octombrie

2008 pronunțată în dosarul nr. 5.902/1285/2007 de Tribunalul Comercial Cluj s-a

admis acțiunea precizată formulată de către reclamanta SC M. SRL CLUJ-NAPOCA,

în contradictoriu cu pârâta SC T.I.M.C. SA CLUJ - NAPOCA și, în consecință, a

fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 141.500 lei cu titlu de

diferență de preț, reprezentând contravaloarea parțială a facturii fiscale nr. 3198894

din 19 decembrie 2006, suma de 8.661,34 lei cu titlu de dobândă legală

calculată asupra debitului principal (141.500 lei) pentru perioada: de la

scadență până la data introducerii acțiunii, 21 decembrie 2007 și în

continuare, dobânda legală calculată până la data achitării efective a

debitului restant, precum și suma de 8.256 lei cu titlu de cheltuieli de

judecată.

Prin aceeași

sentință a fost respinsă, ca nefondată, cererea reconvențională precizată.

Apelul

declarat de SC T.I.M.C. SA CLUJ-NAPOCA împotriva acestei sentințe a fost

respins ca nefondat.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de apel a reținut că data de 28 decembrie 2006 a fost

emisa factura fiscală numărul 3198894 având ca obiect patru utilaje (excavator

51203, buldozer 1501, autoutilitara si autobasculanta) pentru prețul de 168.385

Ron. Factura fiscală conține toate elementele necesare pentru deplina

valabilitate si este semnată de către reprezentantul pârâtei apelante,

directorul general M.I., aspect recunoscut prin interogatoriul administrat.

S-a mai

reținut, in opinia instanței, că semnarea facturii de către persoana

împuternicită și ștampilarea acesteia, ca înscris specific dreptului comercial

este nu numai necesară, dar și suficientă pentru asumarea obligației de plată a

sumei înscrise în factură. Prin semnarea facturii, s-a născut acordul de voință

și obligația de plată a sumei înscrise în factură, fără vreo altă condiție

ulterioară. În aceste condiții, a afirma că factura nu a fost acceptată la

plată este total neîntemeiat, deoarece acceptarea la plată a sumei s-a realizat

prin chiar semnarea acesteia. Mai mult, „refuzul la plată” după legala

exprimare si consemnare a acordului de voința echivalează cu nerespectarea

clauzelor contractului dovedit prin factura depusă în probațiune, contract care

reprezintă legea părților.

Faptul ca

originalul facturii a rămas in posesia administratorului reclamantei este, în

opinia instanței, un aspect irelevant. Indiferent cine deține originalul unui

înscris specific dreptului comercial, obligația de plată legal născuta nu poate

suferi vreo alterare. Mai mult, drepturile si obligațiile născute prin acordul

de voință dovedit

prin semnarea facturii

sunt valabile indiferent de data înscrierii facturii în contabilitate,

deoarece

nerespectarea normelor de disciplină fiscală nu are nici un efect asupra

modului în care a fost constatat acordul de voință și nu înlătură caracterul de

înscris probator specific dreptului comercial al facturii fiscale.

Analizând

conținutul facturii depuse în probațiune care cuprinde descrierea unor utilaje

și valoarea acestora, instanța a apreciat în lipsa vreunei alte probe

pertinente, faptul că suma de bani consemnată în factura fiscală 168.385 Ron

reprezintă contravaloarea bunurilor, prețul

trecerii acestora în patrimoniul reclamantei

intimate. Astfel, apelanta

apare la rubrica „cumpărător” iar semnătura

reprezentantului

acestei societăți comerciale apare în rubrica corespunzătoare pentru

semnarea

de primire. În lipsa vreunei alte mențiuni, prețul reprezintă contravaloarea

bunurilor, nu chirie pentru cedarea folosinței. Specific uzanțelor comerciale

este faptul că, o factură care conține descrierea unor bunuri, produse sau

servicii și o sumă de bani probează transferul proprietății asupra acelor

produse sau prestarea acelor servicii. O factură pentru plata chiriei trebuie

să menționeze suma de bani percepută cu acest titlu și intervalul de timp

pentru care aceasta sumă este percepută. Factura depusă în probațiune la fila x,

cuprinde mențiunea „prestații” face trimitere la o anexă de calcul a acestor

prestații, iar în considerarea acestor mențiuni este cert că a fost emisă

pentru plata unor servicii, în nici un caz pentru transferul proprietății

utilajelor folosite pentru prestarea serviciului.

În

schimb, factura emisă la 28 decembrie 2006 nu cuprinde nici o altă mențiune în

afara celor anterior enunțate, fapt că dovedește încheierea unui contract de

vânzare-cumpărare având ca obiect transferul proprietății utilajelor descrise

în factură.

Argumentele

expuse de către apelanta prin memoriul cuprinzând motivele de apel au fost

apreciate de către instanța ca fiind neîntemeiate. Astfel, argumentele anterior

expuse cu privire la conținutul facturii si la maniera de interpretare a

aspectelor consemnate de aceasta nu a fost realizata prin comparație cu vreo

alta factura, ci plecând exclusiv de la aspectele consemnate in factura

întocmita la 28 decembrie 2006. Mențiunea „utilajele sunt predate

beneficiarului” nu este esențiala in calificarea actului juridic, insa predarea

bunurilor, operațiune distincta de transferul dreptului de proprietate asupra

acestora trebuie reglementata intre părțile unui contract de vânzare-cumpărare.

În opinia instanței, mențiunea are sensul de a clarifica acest aspect, în

sensul ca nu este necesara o operațiune subsecventa de predare, în condițiile în

care bunurile se aflau în detenția cumpărătorului. Este irelevant în acest

context cu ce titlu se aflau bunurile în detenția cumpărătorului.

Deși

bunurile nu sunt individualizate prin număr de înmatriculare, serie de motor,

de sașiu, etc., din corespondența purtată între părți anterior promovării

cererii de chemare în judecată rezultă faptul că nu a existat nici o îndoială

cu privire identificarea acestor bunuri, iar această falsă problemă a fost

invocată doar prin poziția exprimată în cadrul procesual. Eroarea din momentul

plății nu poate fi acceptată ca un argument pertinent, în condițiile diligentei

minime necesare activității comerciale, iar

argumentul unui volum foarte mare de ordine de plata pe zi este total

neîntemeiat, deoarece volumul de activitate al unui comerciant

nu poate

avea consecințe nefaste asupra modului in care relaționează cu partenerii

contractuali, în caz contrar neglijența, culpa

sau dolul fiind direct imputabile persoanei

responsabile, fără însă a

exonera societatea comerciala de îndeplinirea obligațiilor

asumate. Plata rămâne astfel una valabilă, iar

actul juridic al plății parțiale coroborat cu

celelalte probe

administrate dovedește pe deplin încheierea contractului de vânzare-cumpărare.

De asemenea,

instanța de apel mai reține că transferul dreptului de proprietate și obligația

de plată născută în sarcina apelantei nu sunt condiționate de modul în care s-a

realizat recepția utilajelor, acest aspect fiind legat de organizarea internă a

apelantei, fără consecințe asupra relațiilor cu partenerii contractuali.

Nici o proba

administrată, cu atât mai puțin pretinsele neconcordanțe invocate nu probează

eroarea în care s-a aflat reprezentantul legal al apelantei în momentul

semnării facturii fiscale. In realitate, între părți a fost realizat un acord

de voință în vederea încheierii unui contract de vânzare-cumpărare în sensul art.

46 C. com., prin semnarea facturii depuse în probațiune, acest acord a fost

reconfirmat la 15 ianuarie 2007.

Împotriva acestei soluții a declarat

recurs pârâta SC T.I.M.C. SA CLUJ-NAPOCA care a invocat motivele prevăzute de art.

304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

Recursul este nefondat și se va

respinge pentru următoarele considerente:

În ceea ce privește primul motiv de

recurs, Înalta Curte apreciază ca acesta este nefondat deoarece se încearcă să

se lărgească cadrul stabilit in mod foarte clar de dispozițiile

art. 304 pct. 8 C. proc. civ., care prevede ca se poate invoca acest

motiv de recurs numai daca a avut loc schimbarea naturii ori înțelesului

lămurit si vădit neîndoielnic al actului juridic dedus judecații prin

interpretarea greșita a acestuia.

Ori, în speță, ne aflăm în prezența

unei facturi fiscale cu privire la care intimata a susținut încă de la început

că are caracterul unui contract de vânzare cumpărare având ca obiect utilajele

înscrise în acest script.

Însă, cu privire la caracterul acestui

contract, recurenta a invocat faptul că, la data încheierii acestui contract,

reprezentantul său a fost indus in eroare, acesta crezând că este vorba de o

factură emisă în baza unui contract de închiriere care avea ca obiect aceleași

utilaje.

Pe parcursul întregului litigiu

recurenta a încercat să determine instanța de judecată să achieseze la ideea că

factura a fost percepută ca fiind emisă în baza unui contract de închiriere (în

acest mod susținând recurenta că ar percepe caracterul scriptului dedus

judecații).

Practic, prin susținerile făcute în

fata instanței de judecata, atât în prima instanța, cat și în apel, recurenta

invocă un dubiu cu privire la caracterul contractului.

În acest context, toata problema

caracterului contractului dedus judecații reprezintă o chestiune de fapt, care

ține de aprecierea judecătorului și se referă la temeinicia hotărârii atacate,

astfel încât nu poate fi criticată în recurs, conform prevederilor

art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

Dar, chiar dacă s-ar putea analiza din

nou caracterul contractului dedus judecații, pe baza probelor administrate în

prezenta cauză, hotărârea instanței de apel a fost pronunțată în mod legal.

Astfel, se invocă în cadrul motivelor

de recurs faptul că acceptarea facturii, în cazul în care se consideră că

într-adevăr ne aflam în prezența unui contract de vânzare cumpărare, s-ar fi

putut realiza numai la recepție.

O asemenea susținere este nefondată,

având în vedere că este un fapt general cunoscut, că în lipsa unor clauze

speciale, acordul de voință se realizează în momentul în care se întâlnește

cererea cu oferta.

Ori, în cadrul contractului dedus

judecații nu există nici o clauza care sa întârzie manifestarea acordului de

voință.

Se mai face referire la faptul că

semnarea facturii a reprezentat doar un act de primire a facturii, nu și o

manifestare expresă de manifestare a unui acord de voința în sensul cumpărării

bunurilor deduse judecații.

Considerăm că o asemenea interpretare

este cel puțin forțată, având În vedere că, într-o asemenea accepțiune, ar fi

afectate absolut toate operațiunile comerciale care au la bază o factură

fiscală.

Se mai face referire la faptul că

exemplarul original al facturii dedusa judecații a rămas la reprezentatul intimatei.

Această afirmație a recurentei nu este

probată în nici un mod, fiind doar o simplă susținere făcută în cadrul

răspunsului la interogator formulat de către aceasta.

Dar, aceasta afirmație este contrazisa

tocmai de conținutul Adresei nr. 900/2007 deoarece in cuprinsul acesteia se

indica clar faptul ca „factura fiscală nr. 3198894 din 19 decembrie 2006 depusa

la SC T.I.M.C. SA sub nr. 5743 din 28 decembrie 2006” este refuzată la plata.

Dar, oricum, pentru întâlnirea

acordului de voință a celor două părți nu are importanță la care dintre ele a

rămas primul exemplar al facturii fiscale.

Cât privește al doilea motiv, Înalta

Curte apreciază că nu sunt incidente in speță nici  dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece nu ne aflam nici in prezenta

unei hotărâri lipsite de temei legal, temeiul juridic fiind indicat cu mare

precizie, respectiv art. 46 C. com. Totodată, nu ne aflăm în prezența unei

hotărâri care să fi fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Menționam faptul ca acest motiv de

recurs poate fi invocat doar daca instanța a recurs la textele de lege

aplicabile spetei, dar fie le-a încălcat, fie le-a aplicat greșit.

Ori, din întreg probatoriul rezultă

faptul că ne aflăm în prezența unui contract de vânzare cumpărare comercial iar

instanța de apel a luat în considerare art. 46 C. com.

Se mai invocă faptul că instanța de

judecată a reținut că nu s-a probat eroarea în care s-a aflat reprezentantul

recurentei la data semnării facturii fiscale dedusă judecății.

Considerăm că și în cadrul acestui

motiv, deși este întemeiat pe prevederile art. 304pct.

9 C. proc. civ., se tinde la a se analiza temeinicia hotărârii atacate și nu

nelegalitatea, acesteia.

Astfel, se susține faptul că ar fi

fost relevantă analiza semnării de primire a facturii, la acest moment trebuind

analizat dacă reprezentantul recurentei a avut sau nu o falsă reprezentare în

ceea ce privește semnificația juridică a facturii.

Totodată, se mai invocă faptul că

instanța de apel nu a aplicat dispozițiile art. 948 pct. 2, art. 953 și 954 C.

civ., care reglementează viciul de consimțământ, astfel încât, nu se contestă

starea de fapt, ci semnificația juridică dată de instanța de apel diferitelor

aspecte de fapt.

Toate eforturile recurentei de a

invoca aspecte de nelegalitate a hotărârii atacate sunt zadarnice deoarece este

evident faptul că toate nemulțumirile acesteia legate de hotărârea respectivă se

referă doar la netemeinicia acesteia, și nicidecum la nelegalitatea ei.

Practic, invocarea faptului că

instanța de apel nu a aplicat prevederile art. 948 pct.

2, art. 953 si 954 C. civ., nu îndrituiește recurenta să apeleze la prevederile

art. 304pct. 9 C. proc. civ., atâta timp cât instanța de apel (ca și

cea de fond) a considerat că este aplicabil în speță textul art. 46 C. com., pe

baza probelor administrate în cauză.

Discutarea acestui motiv de recurs în

baza prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., ar determina

efectuarea unei noi analize a probelor administrate în cauză, ceea ce ar duce

tot la analizarea temeiniciei și nu a legalității hotărârii atacate.

Pentru toate considerentele reținute,

conform art. 312 și 274 C. proc. civ., se va respinge recursul declarat de

pârâta SC T.I.M.C. SA CLUJ-NAPOCA împotriva deciziei civile nr. 60 din 14

aprilie 2009 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat și va fi obligată recurenta-pârâtă la

5780,59 lei cheltuieli de judecată către intimata reclamantă SC M. SRL

Cluj-Napoca.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta

SC T.I.M.C. SA CLUJ-NAPOCA împotriva deciziei civile nr. 60 din 14 aprilie 2009

a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și

fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenta-pârâtă la 5780,59 lei

cheltuieli de judecată către intimata reclamantă SC M. SRL Cluj-Napoca.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 28

aprilie 2010.