ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1434/2010

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor dosarului, constată că prin sentința comercială nr. 2.936/C/2008 din data de 28 octombrie 2008 pronunțată în dosarul nr. 5.902/1285/2007 de Tribunalul Comercial Cluj s-a admis acțiunea precizată formulată de către reclamanta SC M. SRL CLUJ-NAPOCA, în contradictoriu cu pârâta SC T.I.M.C. SA CLUJ - NAPOCA și, în consecință, a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 141.500 lei cu titlu de diferență de preț, reprezentând contravaloarea parțială a facturii fiscale nr. 3198894 din 19 decembrie 2006, suma de 8.661,34 lei cu titlu de dobândă legală calculată asupra debitului principal (141.500 lei) pentru perioada: de la scadență până la data introducerii acțiunii, 21 decembrie 2007 și în continuare, dobânda legală calculată până la data achitării efective a debitului restant, precum și suma de 8.256 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin aceeași sentință a fost respinsă, ca nefondată, cererea reconvențională precizată. Apelul declarat de SC T.I.M.C. SA CLUJ-NAPOCA împotriva acestei sentințe a fost respins ca nefondat. Pentru a pronunța această soluție, instanța de apel a reținut că data de 28 decembrie 2006 a fost emisa factura fiscală numărul 3198894 având ca obiect patru utilaje (excavator 51203, buldozer 1501, autoutilitara si autobasculanta) pentru prețul de 168.385 Ron. Factura fiscală conține toate elementele necesare pentru deplina valabilitate si este semnată de către reprezentantul pârâtei apelante, directorul general M.I., aspect recunoscut prin interogatoriul administrat. S-a mai reținut, in opinia instanței, că semnarea facturii de către persoana împuternicită și ștampilarea acesteia, ca înscris specific dreptului comercial este nu numai necesară, dar și suficientă pentru asumarea obligației de plată a sumei înscrise în factură.

Prin semnarea facturii, s-a născut acordul de voință și obligația de plată a sumei înscrise în factură, fără vreo altă condiție ulterioară. În aceste condiții, a afirma că factura nu a fost acceptată la plată este total neîntemeiat, deoarece acceptarea la plată a sumei s-a realizat prin chiar semnarea acesteia. Mai mult, „refuzul la plată” după legala exprimare si consemnare a acordului de voința echivalează cu nerespectarea clauzelor contractului dovedit prin factura depusă în probațiune, contract care reprezintă legea părților. Faptul ca originalul facturii a rămas in posesia administratorului reclamantei este, în opinia instanței, un aspect irelevant. Indiferent cine deține originalul unui înscris specific dreptului comercial, obligația de plată legal născuta nu poate suferi vreo alterare.

Mai mult, drepturile si obligațiile născute prin acordul de voință dovedit prin semnarea facturii sunt valabile indiferent de data înscrierii facturii în contabilitate, deoarece nerespectarea normelor de disciplină fiscală nu are nici un efect asupra modului în care a fost constatat acordul de voință și nu înlătură caracterul de înscris probator specific dreptului comercial al facturii fiscale. Analizând conținutul facturii depuse în probațiune care cuprinde descrierea unor utilaje și valoarea acestora, instanța a apreciat în lipsa vreunei alte probe pertinente, faptul că suma de bani consemnată în factura fiscală 168.385 Ron reprezintă contravaloarea bunurilor, prețul trecerii acestora în patrimoniul reclamantei intimate.

Astfel, apelanta apare la rubrica „cumpărător” iar semnătura reprezentantului acestei societăți comerciale apare în rubrica corespunzătoare pentru semnarea de primire. În lipsa vreunei alte mențiuni, prețul reprezintă contravaloarea bunurilor, nu chirie pentru cedarea folosinței. Specific uzanțelor comerciale este faptul că, o factură care conține descrierea unor bunuri, produse sau servicii și o sumă de bani probează transferul proprietății asupra acelor produse sau prestarea acelor servicii. O factură pentru plata chiriei trebuie să menționeze suma de bani percepută cu acest titlu și intervalul de timp pentru care aceasta sumă este percepută. Factura depusă în probațiune la fila x, cuprinde mențiunea „prestații” face trimitere la o anexă de calcul a acestor prestații, iar în considerarea acestor mențiuni este cert că a fost emisă pentru plata unor servicii, în nici un caz pentru transferul proprietății utilajelor folosite pentru prestarea serviciului.

În schimb, factura emisă la 28 decembrie 2006 nu cuprinde nici o altă mențiune în afara celor anterior enunțate, fapt că dovedește încheierea unui contract de vânzare-cumpărare având ca obiect transferul proprietății utilajelor descrise în factură. Argumentele expuse de către apelanta prin memoriul cuprinzând motivele de apel au fost apreciate de către instanța ca fiind neîntemeiate. Astfel, argumentele anterior expuse cu privire la conținutul facturii si la maniera de interpretare a aspectelor consemnate de aceasta nu a fost realizata prin comparație cu vreo alta factura, ci plecând exclusiv de la aspectele consemnate in factura întocmita la 28 decembrie 2006. Mențiunea „utilajele sunt predate beneficiarului” nu este esențiala in calificarea actului juridic, insa predarea bunurilor, operațiune distincta de transferul dreptului de proprietate asupra acestora trebuie reglementata intre părțile unui contract de vânzare-cumpărare.

În opinia instanței, mențiunea are sensul de a clarifica acest aspect, în sensul ca nu este necesara o operațiune subsecventa de predare, în condițiile în care bunurile se aflau în detenția cumpărătorului. Este irelevant în acest context cu ce titlu se aflau bunurile în detenția cumpărătorului. Deși bunurile nu sunt individualizate prin număr de înmatriculare, serie de motor, de sașiu, etc., din corespondența purtată între părți anterior promovării cererii de chemare în judecată rezultă faptul că nu a existat nici o îndoială cu privire identificarea acestor bunuri, iar această falsă problemă a fost invocată doar prin poziția exprimată în cadrul procesual.

Eroarea din momentul plății nu poate fi acceptată ca un argument pertinent, în condițiile diligentei minime necesare activității comerciale, iar argumentul unui volum foarte mare de ordine de plata pe zi este total neîntemeiat, deoarece volumul de activitate al unui comerciant nu poate avea consecințe nefaste asupra modului in care relaționează cu partenerii contractuali, în caz contrar neglijența, culpa sau dolul fiind direct imputabile persoanei responsabile, fără însă a exonera societatea comerciala de îndeplinirea obligațiilor asumate. Plata rămâne astfel una valabilă, iar actul juridic al plății parțiale coroborat cu celelalte probe administrate dovedește pe deplin încheierea contractului de vânzare-cumpărare.

De asemenea, instanța de apel mai reține că transferul dreptului de proprietate și obligația de plată născută în sarcina apelantei nu sunt condiționate de modul în care s-a realizat recepția utilajelor, acest aspect fiind legat de organizarea internă a apelantei, fără consecințe asupra relațiilor cu partenerii contractuali. Nici o proba administrată, cu atât mai puțin pretinsele neconcordanțe invocate nu probează eroarea în care s-a aflat reprezentantul legal al apelantei în momentul semnării facturii fiscale. In realitate, între părți a fost realizat un acord de voință în vederea încheierii unui contract de vânzare-cumpărare în sensul art. 46 C. com., prin semnarea facturii depuse în probațiune, acest acord a fost reconfirmat la 15 ianuarie 2007. Împotriva acestei soluții a declarat recurs pârâta SC T.I.M.C.

SA CLUJ-NAPOCA care a invocat motivele prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. Recursul este nefondat și se va respinge pentru următoarele considerente: În ceea ce privește primul motiv de recurs, Înalta Curte apreciază ca acesta este nefondat deoarece se încearcă să se lărgească cadrul stabilit in mod foarte clar de dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., care prevede ca se poate invoca acest motiv de recurs numai daca a avut loc schimbarea naturii ori înțelesului lămurit si vădit neîndoielnic al actului juridic dedus judecații prin interpretarea greșita a acestuia. Ori, în speță, ne aflăm în prezența unei facturi fiscale cu privire la care intimata a susținut încă de la început că are caracterul unui contract de vânzare cumpărare având ca obiect utilajele înscrise în acest script.

Însă, cu privire la caracterul acestui contract, recurenta a invocat faptul că, la data încheierii acestui contract, reprezentantul său a fost indus in eroare, acesta crezând că este vorba de o factură emisă în baza unui contract de închiriere care avea ca obiect aceleași utilaje. Pe parcursul întregului litigiu recurenta a încercat să determine instanța de judecată să achieseze la ideea că factura a fost percepută ca fiind emisă în baza unui contract de închiriere (în acest mod susținând recurenta că ar percepe caracterul scriptului dedus judecații). Practic, prin susținerile făcute în fata instanței de judecata, atât în prima instanța, cat și în apel, recurenta invocă un dubiu cu privire la caracterul contractului.

În acest context, toata problema caracterului contractului dedus judecații reprezintă o chestiune de fapt, care ține de aprecierea judecătorului și se referă la temeinicia hotărârii atacate, astfel încât nu poate fi criticată în recurs, conform prevederilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ. Dar, chiar dacă s-ar putea analiza din nou caracterul contractului dedus judecații, pe baza probelor administrate în prezenta cauză, hotărârea instanței de apel a fost pronunțată în mod legal. Astfel, se invocă în cadrul motivelor de recurs faptul că acceptarea facturii, în cazul în care se consideră că într-adevăr ne aflam în prezența unui contract de vânzare cumpărare, s-ar fi putut realiza numai la recepție.

O asemenea susținere este nefondată, având în vedere că este un fapt general cunoscut, că în lipsa unor clauze speciale, acordul de voință se realizează în momentul în care se întâlnește cererea cu oferta. Ori, în cadrul contractului dedus judecații nu există nici o clauza care sa întârzie manifestarea acordului de voință. Se mai face referire la faptul că semnarea facturii a reprezentat doar un act de primire a facturii, nu și o manifestare expresă de manifestare a unui acord de voința în sensul cumpărării bunurilor deduse judecații. Considerăm că o asemenea interpretare este cel puțin forțată, având În vedere că, într-o asemenea accepțiune, ar fi afectate absolut toate operațiunile comerciale care au la bază o factură fiscală.

Se mai face referire la faptul că exemplarul original al facturii dedusa judecații a rămas la reprezentatul intimatei. Această afirmație a recurentei nu este probată în nici un mod, fiind doar o simplă susținere făcută în cadrul răspunsului la interogator formulat de către aceasta. Dar, aceasta afirmație este contrazisa tocmai de conținutul Adresei nr. 900/2007 deoarece in cuprinsul acesteia se indica clar faptul ca „factura fiscală nr. 3198894 din 19 decembrie 2006 depusa la SC T.I.M.C. SA sub nr. 5743 din 28 decembrie 2006” este refuzată la plata. Dar, oricum, pentru întâlnirea acordului de voință a celor două părți nu are importanță la care dintre ele a rămas primul exemplar al facturii fiscale.

Cât privește al doilea motiv, Înalta Curte apreciază că nu sunt incidente in speță nici dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece nu ne aflam nici in prezenta unei hotărâri lipsite de temei legal, temeiul juridic fiind indicat cu mare precizie, respectiv art. 46 C. com. Totodată, nu ne aflăm în prezența unei hotărâri care să fi fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. Menționam faptul ca acest motiv de recurs poate fi invocat doar daca instanța a recurs la textele de lege aplicabile spetei, dar fie le-a încălcat, fie le-a aplicat greșit. Ori, din întreg probatoriul rezultă faptul că ne aflăm în prezența unui contract de vânzare cumpărare comercial iar instanța de apel a luat în considerare art. 46 C. com.

Se mai invocă faptul că instanța de judecată a reținut că nu s-a probat eroarea în care s-a aflat reprezentantul recurentei la data semnării facturii fiscale dedusă judecății. Considerăm că și în cadrul acestui motiv, deși este întemeiat pe prevederile art. 304pct. 9 C. proc. civ., se tinde la a se analiza temeinicia hotărârii atacate și nu nelegalitatea, acesteia. Astfel, se susține faptul că ar fi fost relevantă analiza semnării de primire a facturii, la acest moment trebuind analizat dacă reprezentantul recurentei a avut sau nu o falsă reprezentare în ceea ce privește semnificația juridică a facturii. Totodată, se mai invocă faptul că instanța de apel nu a aplicat dispozițiile art. 948 pct. 2, art. 953 și 954 C. civ., care reglementează viciul de consimțământ, astfel încât, nu se contestă starea de fapt, ci semnificația juridică dată de instanța de apel diferitelor aspecte de fapt.

Toate eforturile recurentei de a invoca aspecte de nelegalitate a hotărârii atacate sunt zadarnice deoarece este evident faptul că toate nemulțumirile acesteia legate de hotărârea respectivă se referă doar la netemeinicia acesteia, și nicidecum la nelegalitatea ei. Practic, invocarea faptului că instanța de apel nu a aplicat prevederile art. 948 pct. 2, art. 953 si 954 C. civ., nu îndrituiește recurenta să apeleze la prevederile art. 304pct. 9 C. proc. civ., atâta timp cât instanța de apel (ca și cea de fond) a considerat că este aplicabil în speță textul art. 46 C. com., pe baza probelor administrate în cauză. Discutarea acestui motiv de recurs în baza prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., ar determina efectuarea unei noi analize a probelor administrate în cauză, ceea ce ar duce tot la analizarea temeiniciei și nu a legalității hotărârii atacate.

Pentru toate considerentele reținute, conform art. 312 și 274 C. proc. civ., se va respinge recursul declarat de pârâta SC T.I.M.C. SA CLUJ-NAPOCA împotriva deciziei civile nr. 60 din 14 aprilie 2009 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat și va fi obligată recurenta-pârâtă la 5780,59 lei cheltuieli de judecată către intimata reclamantă SC M. SRL Cluj-Napoca.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâta SC T.I.M.C. SA CLUJ-NAPOCA împotriva deciziei civile nr. 60 din 14 aprilie 2009 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Obligă recurenta-pârâtă la 5780,59 lei cheltuieli de judecată către intimata reclamantă SC M. SRL Cluj-Napoca. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 aprilie 2010.