ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2963/2012

Deliberând asupra recursului penal de față, constată că, prin sentința penală nr. 223 din 24 aprilie 2012 a Tribunalului Maramureș, a fost respinsă cererea formulată de condamnata L.M.L. privind rejudecare după extrădare a cauzei ce a format obiectul dosarului nr. 356/100/2008 al acestei instanțe, în care a fost pronunțată sentința penală nr. 229 din 11 mai 2010, iar, în temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., s-a dispus obligarea condamnatei la plata cheltuielilor judiciare către stat. Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut, în esență, că, prin sentința penală nr. 595 din 14 decembrie 2006 (dosar nr. 348/100/2005), Tribunalul Maramureș a dispus condamnarea inculpatei L.M.L.

la o pedeapsă rezultantă de 7 ani închisoare și 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen., pentru săvârșirea, în concurs real, a infracțiunilor de asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni, prevăzute de art. 323 alin. (1) și (2) C. pen., și trafic de persoane, prevăzută de art. 12 alin. (1) și (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001 (2 fapte). Împotriva acestei sentințe a declarat apel inculpata L.M.L., care a fost admis prin decizia penală nr. 4/ A din 15 ianuarie 2008 a Curții de Apel Cluj, desființându-se în întregime hotărârea pronunțată de instanța de fond și dispunându-se trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului Maramureș, unde a fost reînregistrată sub numărul 356/100/2008.

Prin sentința penală nr. 229 din 11 mai 2010 a Tribunalului Maramureș (dosar nr. 356/100/2008), în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., s-a dispus achitarea inculpatei L.M.L. pentru săvârșirea celor două infracțiuni anterior menționate, hotărârea instanței de fond fiind confirmată de Curtea de Apel Cluj care, prin decizia penală nr. 150/ A din 11 noiembrie 2010, a respins, ca nefondat, apelul declarat de Ministerul Public. Împotriva hotărârii instanței de apel a declarat recurs procurorul, acesta fiind admis prin decizia penală nr. 2339 din 9 iunie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, fiind casate ambele hotărâri, iar, în rejudecare, dispunându-se condamnarea inculpatei L.M.L.

la o pedeapsă rezultantă de 5 ani închisoare și 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen., pentru comiterea, în concurs real, a infracțiunilor prevăzute de art. 323 alin. (1) și (2) C. pen. și art. 12 alin. (1) și (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. Ca urmare a deciziei pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, Tribunalul Maramureș a emis mandatul național de executare a pedepsei închisorii de 5 ani (nr. 268/2010 din 10 iunie 2011) pentru inculpata L.M.L., dar acest mandat nu a putut fi executat întrucât condamnata avea domiciliul în Germania.

Urmare acestui fapt, s-a emis, la data de 24 iunie 2011, mandatul european de arestare, în baza căruia condamnata a fost arestată provizoriu în Franța pe 15 decembrie 2011. Ulterior, la data de 16 februarie 2012, s-a primit, prin fax, de la Procurorul general de pe lângă Curtea de Apel din Paris, copia deciziei din 15 februarie 2012 prin care s-a aprobat arestarea condamnatei L.M.L., în baza mandatului european de arestare emis de Tribunalul Maramureș și predarea acesteia către România pentru executarea pedepsei. Prin adresa nr. 3216851 din 27 februarie 2012, Biroul S. a comunicat instanței faptul că, la data de 24 februarie 2012, condamnata a fost preluată din Franța și încarcerată, în aceeași zi, în arestul D.G.P.M.

București. Analizând motivele invocate în susținerea cererii de rejudecare formulată de condamnată, Tribunalul Maramureș a arătat că, potrivit art. 522 l C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 202/2010, cauza va putea fi rejudecată de către instanța care a judecat în primă instanță, la cererea condamnatului, în cazul în care se cere extrădarea unei persoane judecate și condamnate în lipsă. Tribunalul a constatat că, în speță, cerința prevăzută de acest text legal, ca persoana care cere rejudecarea cauzei să fi fost judecată și condamnată în lipsă, nu este îndeplinită, întrucât condamnata L.M.L. a fost prezentă la prima instanță la termenul de judecată din data de 24 aprilie 2008, când a primit termen în cunoștință, iar la termenul din data de 24 iunie 2008 a fost audiată.

Ulterior, la Curtea de Apel Cluj și la Înalta Curte de Casație și Justiție, nu s-a mai prezentat, existând însă la dosar dovezile de citare a acesteia, inclusiv la adresa din Germania. S-a constatat, așadar, că aceasta nu a fost judecată în lipsă, a avut cunoștință de desfășurarea procesului penal, a fost prezentă la o parte din termenele de judecată și a înțeles de la un anumit moment să se sustragă de la judecată, motiv pentru care cererea ei de rejudecare după extrădare a fost respinsă. Împotriva acestei hotărâri a declarat apel condamnata L.M.L., pentru nelegalitate și netemeinicie, arătând, pe de o parte, că nu a fost respectată procedura instituită de art. 522 l C. proc. pen., care nu prevede faza admiterii în principiu a cererii de rejudecare, iar, pe de altă parte, că sunt îndeplinite cerințele instituite de acest text de lege, condamnata fiind judecată în lipsă.

Prin decizia penală nr. 124/ A din 26 iunie 2012, Curtea de Apel Cluj, secția penală și de minori, a respins, ca nefondat, apelul declarat de condamnată și a dispus obligarea acesteia la plata cheltuielilor judiciare către stat. Pentru a decide astfel, Curtea a arătat, cu privire la procedura urmată de instanța de fond, că, potrivit art. 522 l C. proc. pen., în cazul în care se cere extrădarea sau predarea în baza unui mandat european de arestare a unei persoane judecate și condamnate în lipsă, cauza va putea fi rejudecată de către instanța care a judecat în primă instanță, la cererea condamnatului, dispozițiile art. 404 – art. 408 aplicându-se în mod corespunzător.

Astfel, din conținutul acestor prevederi, rezultă că a fost instituită o procedură nouă, specială, de judecată, ce are ca scop asigurarea dreptului la apărare al condamnatului, prin contradictorialitate, principiu care nu s-a putut aplica la judecarea în lipsă a acestuia, rejudecarea cauzei după extrădare putând fi solicitată exclusiv de către condamnatul extrădat ori predat. S-a arătat că, sub aspectul procedurii propriu-zise, legiuitorul a făcut trimitere la dispozițiile privind măsurile care pot fi luate după admiterea în principiu, rejudecarea, soluțiile după rejudecare, calea de atac și reformarea dispozițiilor civile de la calea extraordinară de atac a revizuirii, voința acestuia, din perspectiva tehnicii de reglementare folosite, fiind aceea ca, în procedura rejudecării după extrădare, care constituie o nouă procedură de judecată, să fie puse în aplicare de către instanța competentă regulile impuse în conținutul dispozițiilor art. 405 – art. 408 C. proc.

pen. A subliniat Curtea de apel că procedura rejudecării după extrădare nu constituie nicidecum un nou caz de revizuire, deși se poate ajunge ca prima instanță să-și retracteze propria hotărâre sau să o modifice în ce privește atât latura penală, cât și latura civilă, existând distincții semnificative între cele două proceduri sub aspectul obiectului, limitelor de judecată, titularilor și efectelor. Făcând referire la dispozițiile art. 405 alin. (1) C. proc. pen., care se aplică în mod corespunzător și în procedura prevăzută de art. 522 1 C. proc.

pen., instanța a concluzionat asupra existenței unei faze de admitere în principiu și în cazul acestei din urmă proceduri, arătând că judecătorul este ținut a face anumite verificări prealabile vizând caracterul definitiv al hotărârii, scopul extrădării ori predării persoanei condamnate și modul în care s-a desfășurat judecata inițială, respectiv dacă a avut loc în lipsa condamnatului sau, dimpotrivă, în prezența acestuia, verificări ce nu pot fi realizate decât în faza examinării admisibilității în principiu a cererii. Așa fiind, Curtea a concluzionat că prima instanță a interpretat si aplicat corespunzător dispozițiile legale prevăzute de art. 522 l C. proc. pen. Pe fond, Curtea a constatat că, în mod legal, prima instanță a respins cererea de rejudecare a cauzei formulată de condamnată, întrucât aceasta nu a fost judecată în lipsă, așa cum cer dispozițiile art. 522 l C. proc.

pen., prin sintagma „judecate și condamnate în lipsă” înțelegându-se situațiile în care persoanele acuzate au lipsit atât la toate termenele de judecată, cât și la pronunțare, pe întreaga durată a procedurii penale în fața instanțelor judecătorești (judecata în primă instanță, în apel și în recurs). Or, în speță, condamnata L.M.L. a fost prezentă la prima instanță la termenul de judecată din data de 24 aprilie 2008, când a primit termen în cunoștință, iar la termenul din data de 24 iunie 2008 a fost audiată, absența sa de la rejudecare si judecarea ulterioară a cauzei în căile de atac datorându-se plecării sale în străinătate, plecare care nu i-a afectat, însă, dreptul la apărare, aceasta fiind reprezentată de un avocat ales sau desemnat din oficiu.

Ca atare, dreptul la apărare al inculpatei a fost asigurat în cauză prin audierea și prezența sa nemijlocită în cursul urmăririi penale, în faza de judecată în primă instanță, și, în permanență, prin apărători aleși, pe parcursul întregii proceduri penale până la definitivarea acesteia. Așa fiind, s-a concluzionat că nu se poate accepta susținerea condamnatei că este o persoană judecată și condamnată în lipsă, deoarece ea a fost prezentă la judecată în primă instanță, iar plecarea sa în străinătate nu are nicio relevanță, condamnata neputând să-și invoce propria culpă în favoarea sa, în cererea de rejudecare a cauzei. Pentru interpretarea corectă a condiției existenței „unei persoane judecate și condamnate în lipsă”, instituită de art. 522 l C. proc.

pen., Curtea de apel a arătat că trebuie avute în vedere și prevederile art. 365 alin. (1) din același cod, referitoare la apelul peste termen, care stabilesc că acesta poate fi declarat de partea care a lipsit atât la toate termenele de judecată, cât și la pronunțare. Făcând referire la jurisprudența instanței de contencios european, Curtea de apel a mai subliniat împrejurarea că, luând în calcul faptul că dreptul inculpatului de a fi prezent la judecată este recunoscut în Pactul internațional relativ la drepturile civile și politice și că art. 6 paragraf 3 din C.A.D.O.L.F. recunoaște celui acuzat „dreptul de a se apăra el însuși” și „dreptul de a interoga martorii”, C.E.D.O.

a statuat că prezența inculpatului este în principiu obligatorie la soluționarea cauzei, fiind constantă în a afirma că, în cazul procedurii în apel sau în recurs, art. 6 din Convenție se aplică cu mai puțină strictețe, admițându-se chiar regularitatea unor asemenea proceduri în care audiența se desfășoară fără prezența celui acuzat (Hotărârea E.). Se admit excepții de la regula prezenței inculpatului atunci când asigurarea acestei condiții ar conduce la amânarea nejustificată a procedurii, mai ales dacă această situație a fost verificată și constatată și dacă inculpatul are o culpă în absența sa, astfel cum s-a întâmplat și în cauza (Hotărârea C. și R.).

De asemenea, s-a arătat că Decizia cadru nr. 2009/299/JAI din 26 februarie 2009 a Consiliului Uniunii Europene recunoaște că dreptul persoanei acuzate de a fi prezentă personal la proces nu este unul absolut și că persoana acuzată poate renunța, de bună voie și nesilită de nimeni, în mod expres sau tacit, dar fără echivoc, la acest drept. În opinia instanței de prim control judiciar, în speță apare cu puterea evidenței că petenta condamnată, deși cunoștea că este subiect al unui proces penal, a părăsit teritoriul țării, înțelegând, astfel, să renunțe expres și fără echivoc la dreptul de a fi prezentă la proces. Totodată, deși nu a fost prezentă în persoană la proces, aceasta a fost apărată de un avocat care i-a asigurat o asistență juridică concretă și activă.

În consecință, față de aceste considerente și având în vedere împrejurarea că dispozițiile art. 522 1 C. proc. pen., nu au un caracter imperativ, lăsând instanța să aprecieze dacă se impune reluarea judecății, Curtea de apel a concluzionat că soluția adoptată în cauză este în concordanță atât cu jurisprudența C.E.D.O., cât și cu legislația națională, apelanta nefiind judecată și condamnată în lipsă pentru a putea beneficia de prevederile menționate privind rejudecarea cauzei. Împotriva acestor hotărâri a declarat recurs, în termen legal, condamnata L.M.L., pentru nelegalitate, susținând, în esență, că atât Tribunalul, cât și Curtea de apel au făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 522 l C. proc.

pen., stabilind în mod eronat că, în cauză, nu este îndeplinită cerința ca persoana care formulează cererea de rejudecare după extrădare să fi fost judecată și condamnată în lipsă. În drept, a fost invocat motivul de recurs prevăzut de art. 385 9 alin. (1) pct. 17 2 C. proc. pen. Examinând hotărârile atacate, prin prisma criticilor formulate și a cazului de casare menționat, Înalta Curte apreciază recursul declarat de condamnata L.M.L. ca fiind nefondat, având în vedere în acest sens următoarele considerente: Potrivit art. 385 9 alin. (1) pct. 17 2 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării când sunt contrare legii sau când prin acestea s-a făcut o greșită aplicare a legii.

încălcarea legii materiale sau procesuale se poate realiza în trei modalități principale, respectiv neaplicarea de către instanța de fond și cea de apel a unei prevederi legale care trebuia aplicată, aplicarea unei prevederi legale care nu trebuia aplicată sau aplicarea greșită a dispoziției legale care trebuia aplicată. Invocând acest caz de casare, recurenta condamnată a susținut că instanța de fond și cea de prim control judiciar au făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 522 1 C. proc. pen., apreciind în mod eronat că nu sunt îndeplinite cerințele textului de lege menționat.

Raportând situația de fapt rezultată din actele și lucrările dosarului la prevederile legale ce reglementează procedura și condițiile de rejudecare a cauzei în caz de extrădare sau predare pe baza unui mandat european de arestare, se constată, însă, că au fost pe deplin respectate în cauză aceste prevederi legale, atât Tribunalul, cât și Curtea de apel realizând o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor incidente în materie. Astfel, potrivit art. 522 1 C. proc.

pen., „în cazul în care se cere extrădarea sau predarea în baza unui mandat european de arestare a unei persoane judecate și condamnate în lipsă, cauza va putea fi rejudecată de către instanța care a judecat în primă instanță, la cererea condamnatului.” În interpretarea textului de lege menționat, trebuie pornit de la scopul reglementarii procedurii rejudecării cauzei după extrădare, și anume garantarea dreptului persoanei extrădate la un proces echitabil, cu respectarea, în principal, a dreptului său la apărare. în același sens sunt și dispozițiile art. 32 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, republicată, la care face trimitere expresă art. 72 alin. (2) din același act normativ, dispoziții potrivit cărora noua procedură de judecată are drept scop salvgardarea dreptului la apărare al persoanei care, judecată și condamnată în lipsă, nu a avut cunoștință de procesul pornit împotriva sa și, prin urmare, nu a fost în măsură să-și facă apărările corespunzătoare.

Ca urmare, dreptul persoanei extrădate de a beneficia de rejudecarea cauzei operează doar în ipoteza în care aceasta a fost judecată și condamnată în lipsă, neputând fi recunoscut persoanei condamnate care a fost prezentă la unul din termenele de judecată sau la pronunțarea hotărârilor ori a avut cunoștință, în orice alt mod, despre desfășurarea procedurilor judiciare, căci, în aceste din urmă situații, fiind vorba despre o conduită procesuală culpabilă a persoanei extrădate, respectiva conduită nu poate fi invocată în susținerea cererii de rejudecare, nefiind protejată de prevederile art. 72 alin. (2) raportat la art. 32 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, republicată. Această interpretare este sprijinită și de modul în care legiuitorul a înțeles să modifice dispozițiile art. 522 1 C. proc.

pen., în noul Cod de procedură penală, confirmând criteriile pentru admisibilitatea cererii de rejudecare enunțate anterior. Astfel, în art. 466 alin. (2) din noul Cod, se prevede că „este considerată persoană judecată în lipsă inculpatul care: a) nu a avut cunoștință de proces; b) deși a avut cunoștință de proces în orice mod, a lipsit în mod justificat de la judecarea cauzei și nu a putut încunoștința instanța.” Caracterul conform cu cerințele impuse de art. 6 din C.A.D.O.L.F. al unei judecăți desfășurate în lipsa inculpatului, în condițiile în care acesta a renunțat la dreptul de a se prezenta la judecată, a fost deja constatat de C.E.D.O. în cauze precum P. împotriva Franței (hotărârea din 23 noiembrie 1993), C. împotriva Italiei (hotărârea din 12 februarie 1985) ș.a.

Posibilitatea soluționării cauzei în lipsa inculpatului este recunoscută și prin Rezoluția nr. 75 (11) a Consiliului Europei privind criteriile ce trebuie respectate în cazul în care o persoană este judecată în lipsă. Astfel, în criteriul nr. 9 se statuează că persoana condamnată în lipsă ar trebui să aibă dreptul de a fi judecată din nou dacă dovedește faptul că absența sa de la judecata inițială este datorată unor cauze independente de voința sa și că nu a avut posibilitatea de a înștiința instanța.

Rezultă, așadar, că nici reglementările internaționale și nici cele interne nu impun de plano admiterea unei cereri de rejudecare în cazul persoanelor condamnate în lipsă, impunându-se verificarea faptului dacă acestea s-au sustras sau nu de la judecată, o altă interpretare echivalând, practic, cu acordarea unei recompense condamnaților care s-au sustras de la soluționarea cauzei și crearea posibilității acestora de a se prevala de propria lor culpă, legitimând, astfel, un abuz de drept procesual.

Deși recurenta a invocat în apărare prevederile art. 72 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicată, susținând că acestea stabilesc doar condiția condamnării în lipsă a persoanei extrădate, iar nu și aceea a judecării în lipsă impusă de legea procesual penală, Înalta Curte arată că aceste dispoziții nu pot fi interpretate decât prin corelare cu cele ale art. 32 alin. (1) din aceeași lege (intitulat „Judecarea în lipsă”), la care alin. (2) al art. 72 face trimitere expresă și care recunoaște dreptul persoanei extrădate de a beneficia de rejudecarea cauzei numai în situația în care a fost judecată și condamnată în lipsă, constatându-se că „procedura de judecată a nesocotit dreptul la apărare recunoscut oricărei persoane învinuite de săvârșirea unei infracțiuni”.

Raportând aceste considerații teoretice la situația concretă din cauză, Înalta Curte constată, așa cum au reținut și instanțele inferioare, că recurenta a avut cunoștință de existența procedurilor judiciare desfășurate împotriva sa, fiind prezentă la termenele de judecată din 24 aprilie 2008 și 24 iunie 2008, când a fost chiar audiată, iar, ulterior, fiind citată la adresele sale din Germania, dar a refuzat să răspundă la chemarea organelor judiciare, înțelegând, astfel, să renunțe expres și fără echivoc la dreptul de a fi prezentă la proces.

Lipsa condamnatei de la judecată, ulterior părăsirii teritoriului țării, a reprezentat opțiunea sa personală și îi este imputabilă, aceasta neputând să se prevaleze de propria sa culpă pentru a obține rejudecarea cauzei, cu atât mai mult cu cât și-a exercitat pe deplin prerogativele dreptului la apărare pe tot parcursul judecării cauzei, fiind audiată în fața instanței și reprezentată în permanență de un apărător ales sau din oficiu, până la pronunțarea hotărârii definitive de condamnare. Ca urmare, Înalta Curte constată că atât instanța de fond, cât și cea de prim control judiciar au realizat o corectă aplicare a dispozițiilor legale incidente în materia cererilor de rejudecare după extrădare, apreciind că nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 385 9 alin. (1) pct. 17 2 C. proc.

pen. În consecință, în temeiul art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de condamnată și, având în vedere că aceasta este cea care se află în culpă procesuală, în temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va dispune obligarea ei la plata cheltuielilor judiciare către stat. PENTRU ACESTE MOTIVE,

IN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de condamnata L.M.L. împotriva deciziei penale nr. 124/ A din 26 iunie 2012 a Curții de Apel Cluj, secția penală și de minori. Obligă recurenta condamnată la plata sumei de 280 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 80 lei, reprezentând onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 24 septembrie 2012.