ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 549/2012

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 549/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra

contestației în anulare de față;

În baza

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin decizia

penală nr. 2339 din 9 iunie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția penală, în dosarul nr. 356/100/2008, s-a decis: Admiterea

recursului declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție, DIICOT., Serviciul Teritorial Cluj împotriva deciziei penale nr. l50/

A din 11 noiembrie 2010 a Curții de Apel Cluj, secția penală și de minori,

privind pe intimații inculpați L.B.M.L., P.M. și T.G. S-a casat în totalitate,

decizia atacată și sentința penală nr. 229 din 11 mai 2010 a Tribunalului

Maramureș și, rejudecând:A condamnat pe inculpata L.B.M.L. la pedeapsa de 3 ani

închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 323 alin. (1) și

(2) C. pen., în baza art. 12 alin. (1) și (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001 cu

aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. a condamnat pe inculpata L.B.M.L. la

pedeapsa de 5 ani închisoare și 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de

art. 64 lit. a) și b) C. pen., în baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) și art.

35 C. pen. a dispus ca inculpata să execute pedeapsa cea mai grea, de 5 ani

închisoare și 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b)

C. pen. S-a făcut aplicarea art. 71 - 64 lit. a) și b) C. pen. A condamnat pe

inculpata P.M. la pedeapsa de 4 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii

prevăzută art. 323 alin. (1) și (2) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C.

pen., în baza art. 12 alin. (1) și (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001 cu

aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 37 lit. b) C. pen. a condamnat pe inculpata

P.M. la pedeapsa de 6 ani închisoare și la 3 ani interzicerea drepturilor

prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen., în baza art. 33 lit. a), art. 34

lit. b) și art. 35 C. pen. a dispus ca inculpata să execute pedeapsa cea mai

grea, de 6 ani închisoare și 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art.

64 lit. a) și b) C. pen. S-a făcut aplicarea art. 71 - 64 lit. a) și b) C. pen.

A condamnat pe inculpatul T.G. la pedeapsa de 4 ani închisoare pentru

săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 323 alin. (1) și (2) C. pen., cu

aplicarea art. 37 lit. b) C. pen., în baza art. 12 alin. (1) și (2) lit. a) din

Legea nr. 678/2001 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 37 lit. b) C.

pen. a condamnat pe inculpatul T.G. la pedeapsa de 6 ani închisoare și la 3 ani

interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen., în baza

art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) și art. 35 C. pen., a dispus ca inculpatul să

execute pedeapsa cea mai grea, de 6 ani închisoare și 3 ani interzicerea

drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen. A făcut aplicarea art.

71 - 64 lit. a) și b) C. pen., în baza art. 19 din Legea nr. 678/2001 raportat

la art. 118 lit. e) C. pen., a confiscat în folosul statului echivalentul în

lei la data efectuării plății a sumei de 3500 de dolari de inculpata L.B.M.L.,

precum și a sumei de 2000 euro de la inculpata P.M. în baza art. 191 C. proc.

pen. a obligat fiecare inculpat la câte 1500 lei cheltuieli judiciara către

stat. Onorariile apărătorilor desemnați din oficiu pentru intimații inculpați,

în sumă de câte 300 lei urmând a fi plătiți din fondul Ministerului Justiției.

Pentru a decide

astfel, instanța de fond a reținut următoarele: Asupra recursului de față, în

baza lucrărilor din dosar, s-au constatat următoarele: Prin sentința penală nr.

595 din 14 decembrie 2006, Tribunalul Maramureș a dispus condamnarea

inculpaților L.B.M.L., P.M. și T.G. la câte o pedeapsă rezultantă de 7 ani

închisoare, cu executare în regim de detenție, pentru infracțiunile de trafic

de persoane în formă continuată și asociere pentru săvârșirea de infracțiuni,

soluție desființată prin decizia penală nr. 4/ A din 15 ianuarie 2008 a Curții

de Apel Cluj, instanța de control judiciar trimițând cauza spre rejudecare, la

același tribunal, ca urmare a constatării încălcării dispozițiilor privind

citarea și dreptul la apărare față de inculpata L.B.M.L. în al doilea ciclu

procesual. Tribunalul Maramureș, prin sentința penală nr. 229 din 11 mai 2010,

a dispus, în temeiul dispozițiilor art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen.

raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., a dispus achitarea celor trei

inculpați pentru infracțiunile de trafic de persoane în formă continuată și

asociere pentru săvârșirea de infracțiuni, reținând, în esență, că acuzația

adusă acestora prin rechizitoriu se bazează exclusiv pe declarațiile martorelor

R.A. și C.T. (persoane ce nu au dorit să participe în procesul penal în

calitate de părții vătămate), date atât în fața autorităților germane, CB și în

fața autorităților române, împrejurare în care prezumția de nevinovăție de care

beneficiază inculpații atât prin prisma legislației naționale (art. 66 C. proc.

pen.), cât și a celei europene (C.E.D.O.), nu a fost înlăturată de procuror

prin prezentarea unor probe concludente în dovedirea vinovăției, orice dubiu

profitând-le, în condițiile în care probatoriul administrat este

contradictoriu. în acest sens, au fost exemplificate declarațiile martorilor

R.I. și C.A., soții persoanelor exploatate sexual, care au precizat că acestea

au practicat prostituția, fiind plecate din țară și în prezent, pentru același

scop, afirmații confirmate și de martora G.L., sora persoanei vătămate R.A. În

plus, martora a aflat de la sora sa că aceasta nu a fost vândută în Germania de

către inculpații P.M. și T.G., aspect ce s-a coroborat și cu precizările

martorului R.I., prezent la discuția avută între martorele R.A. și C.T. cu

inculpata L.B.M.L. și soțul acesteia, la întoarcerea în țară, ocazie cu care

fiecare susținea propria sa varianta cu privire la evenimentul în cauză. A fost

avut în vedere și conținutul corespondenței cu autoritățile germane care au

suspendat derularea procedurilor față de inculpați datorită lipsei unei

suspiciuni legata de fapte. Ca urmare, s-a constata că martorele R.A. și C.T.

nu au fost racolate de inculpații P.M. și T.G. sub pretextul de a fi duse în

Germania la muncă ca menajere sau ospătărițe, ci acestea și-au manifestat

disponibilitatea de a-i însoți, chiar soții lor ocupându-se de găsirea

mijloacelor de transport, iar odată ajunse în străinătate au fost găzduite,

câteva zile, de inculpata L.B.M.L. și apoi părăsind domiciliul acesteia, au

sesizat autorităților germane și române faptul că au fost vândute și obligate

să practice prostituția. Hotărârea instanței de fond a fost atacată cu apel de

DIICOT, Biroul Teritorial Maramureș, care a solicitat desființarea soluției de

achitare și condamnarea inculpaților pentru infracțiunile reținute prin

rechizitoriu, întrucât vinovăția acestora rezultă din întregul material

probator administrat în cauză, acuzațiile nefiind fundamentate doar pe

declarațiile persoanelor vătămate R.A. și C.T., făcând referire, în acest sens,

la declarațiile martorilor R.I., C.A. și G.L. precum și la susținerile celor

trei inculpați, mijloace de probă care conduc la dovedirea vinovăției acestora

sub aspectul infracțiunilor de trafic de persoane în formă continuată și

asociere pentru săvârșirea de infracțiuni. Prin decizia penală nr. 150/ A din

11 noiembrie 2011, Curtea de Apel Cluj, secția penală și de minori, a respins,

ca nefondat, apelul parchetului și menținând soluția de achitare a celor trei

inculpați a făcut trimitere la dispozițiile art. 289 alin. (2), art. 200 si

art. 202 C. proc. pen. potrivit cărora instanța este obligată să verifice

temeinicia și legalitate probelor strânse în cursul urmăririi penale și care

constituie suport al trimiterii în judecată, prin administrarea lor în ședința

publică, nemijlocit, oral și contradictoriu pentru a constata în ce măsură pot

constitui temei de condamnare.

În aceste

condiții, s-a constatat că rechizitoriul se fundamentează exclusiv pe baza

declarațiilor martorelor C.T. și R.A., în timp ce inculpații, au avut o poziție

constantă, pe întreaga durată a procesului, de respingere a acuzațiilor aduse,

iar mijloacele de probă la care face referire parchetul în cuprinsul motivelor

de apel nu constituie probe certe de vinovăție care să justifice o soluție de

condamnare a acestora, operând principiul „in dubio pro reo", situație în

care, în cauză, prezumția de nevinovăție nu a fost înfrântă. S-a reținut, ca

fiind neîntemeiate și susținerile potrivit cărora modificarea și nuanțarea unor

declarații în faza cercetării judecătorești și aprecierea acestora strict în

favoarea inculpaților denotă o lipsă de rol activ a instanței în administrarea

probatoriului, câtă vreme administrarea acestora s-a făcut în ședința publică,

în condițiile contradictorialității, iar procurorul a beneficiat de drepturile

conferite de dispozițiile art. 327 C. proc. pen., adresând întrebări martorilor

reaudiați. Ca atare, instanța de apel, analizând probatorul administrat

nemijlocit, în ședință publică, cu asigurarea contradictorialității, a

constatat că martorele R.A. și C.T. și-au exprimat dorința de a-i însoți pe

inculpații P.M. și T.G. în Germania, unde urmau să-și găsească un loc de muncă,

fiind găzduite, în străinătate, pentru câteva zile de inculpata L.B.M.L., iar

după plecarea din locuința acesteia, au sesizat atât autorităților germane, cât

și celor române faptul că au fost victime ale traficului de persoane.

DIICOT, serviciul

Teritorial Cluj, a declarat, în termen legal, recurs, solicitând casarea

hotărârilor atacate, cu consecință pronunțării unei soluții de condamnare, în

rejudecare, sens în care în motivele dezvoltate s-a arătat că punerea sub

acuzare și trimiterea în judecată nu se întemeiază doar pe declarațiile

martorelor R.A. și C.T., vinovăția inculpaților fiind dovedită de o serie de

elemente certe care rezultă din coroborarea întregului material probator

administrat în cauză atât în faza de urmărire penală, cât și în cursul

cercetării judecătorești, respectiv declarațiile martorilor C.A., R.J. și G.L.

și a persoanelor vătămate R.A. și C.T., precum și documentele emanate de la

autoritățile germane, iar împrejurarea că organele judiciare străine au

suspendat cercetările pentru lipsa suficientelor suspiciuni legale de fapte nu

poate constitui argument pentru achitarea celor trei inculpați, în condițiile

în care acestea nu au avut la dispoziție alte mijloace de probă decât

reclamațiile și interogatoriile persoanelor exploatate sexual. S-a mai

menționat că martorii C.A. și R.J. au declarat pentru prima dată în cursul

cercetării judecătorești că victimele erau prostituate, împrejurare care, însă,

nu exclude existența infracțiunii de trafic de persoane în situația în care sunt

îndeplinite condițiile prevăzute de norma de incriminare pentru o asemenea

faptă penală, precum și faptul că nuanțarea unor declarații date în fața

instanței nu poate fi apreciată strict în favoarea inculpaților fără a fi

analizate prin raportare la întregul material probator. În ceea ce privește

infracțiunea prevăzută de art. 323 C. pen. s-a susținut că pentru a se reține

această faptă este suficient să se facă dovada existenței unui consens fără

echivoc între inculpați sub aspectul constituirii și scopului asocierii,

infracțiunea consumându-se în momentul realizării acestui consens fără a fi

necesar ca asocierea să aibă o anumită durată în timp. În acord cu principiul

dreptului la un proces echitabil consacrat de C.E.D.O., transpus și în

legislația națională și prin raportare și la motivele de recurs ale parchetului

care prin criticile formulate tindeau la o soluție de condamnare, Înalta Curte

de Casație și Justiție a luat măsuri pentru readministrarea probatoriului, însă

inculpații P.M. și T.G. au refuzat să dea declarații uzând de dreptul la tăcere

conform art. 70 C. proc. pen., în timp ce ascultarea inculpatei L.B.M.L. a fost

imposibilă, întrucât în ciuda demersurilor făcute nu a fost identificat

domiciliul avut de aceasta în străinătate. Nici victimele traficului de

persoane nu au putut fi audiate direct și nemijlocit pentru că potrivit

susținerilor inculpaților P.M. și T.G. și martorele R.A. și C.T. se află în

străinătate, adresele acestora fiind necunoscute aspect confirmat și de

verificările efectuate de instanța de apel la evidența populației.

Examinând

hotărârile atacate atât prin prisma criticilor formulate și a cazurilor de

casare invocate, cât și din oficiu conform dispozițiilor art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte a constatat ca fiind fondat recursul

parchetului pentru următoarele considerente:

Potrivit

dispozițiilor art. 385

9

pct. 18 C. proc. pen., hotărârile sunt

supuse casării când s-a comis o gravă eroare de fapt, având drept consecință

pronunțarea unei soluții greșite de achitare sau de condamnare. Eroarea de fapt

constituie caz de casare ori de câte ori într-o cauză este evidentă stabilirea

eronată a faptelor în existența sau inexistența lor. În natura acestora sau în

împrejurările în care au fost comise, fie prin neluarea în considerare a

probelor care le confirmau, fie prin denaturarea conținutului acestora, cu

condiția să fi influențat asupra soluției. Așadar, greșita examinare a probelor

administrate la instanța de fond, sens în care s-a constatat că la dosar exista

o probă când în realitate aceasta nu exista, ori se consideră că anumite probe

demonstrează existența unei împrejurări, când de fapt, din mijloacele de probă

reiese contrariul, conduce la comiterea unei erori grave în reținerea situației

de fapt. Înalta Curte a constatat că există contradicție evidentă între

considerentele hotărârii de achitare și conținutul real al mijloacelor de

probă, starea de fapt reținută prin hotărârile atacate fiind consecința

ignorării și a denaturării probelor administrate la instanța de fond și cea de

apel, fără a face o examinare a materialului probatoriu administrat în cauză,

s-au limitat în motivarea soluției să rețină că prezumția de nevinovăție a

inculpaților nu a fost înfrântă în condițiile în care singurele probe în

fundamentarea vinovăției sunt declarațiile martorelor R.A. și C.T., victime ale

infracțiunii de trafic de persoane, date pro causa, ignorând astfel aspectele

evidente ce rezultau din conținutul probelor. Or, conform dispozițiilor art.

356 lit. c) C. proc. pen. expunerea hotărârii trebuie să cuprindă o analiză a

probelor care au servit ca temei pentru soluționarea laturii penale a cauzei,

cât și a celor care au fost înlăturate, precum și analiza oricăror elemente de

fapt pe care se sprijină soluția dată. Astfel, din examinarea mijloacelor de

probă aflate la dosarul de urmărire penală, coroborate cu probele administrate

nemijlocit în cursul cercetării judecătorești, Înalta Curte de Casație și

Justiție a reținut că, la data de 16 septembrie 2002, inculpații P.M. și T.G.,

frate și soră, au recrutat, prin înșelăciune, persoanele vătămate R.A. și C.T.,

promițându-le locuri de muncă bine plătite în Germania, ca menajere sau

bucătărese, sens în care au spus că le vor însoți până la destinație, într-un

oraș de lângă Hamburg, unde se stabilise fiica, respectiv nepoata de soră,

inculpata L.B.M.L., aceasta fiind cea care urma să le faciliteze angajarea.

Prezent la discuții a fost și martorul R.J., soțul persoanei vătămate R.A.,

care și-a exprimat acordul, însă a condiționat plecarea tinerelor de obținerea

de venituri din activități licite, fiind exclusă practicarea prostituției,

primind garanții în acest sens din partea inculpatei P.M., care s-a obligat să

plătească transportul celor două în străinătate, urmând să-i fie restituită

contravaloarea călătoriei din primul salariu. La data de 19 septembrie 2002

persoanele vătămate împreună cu inculpații P.M. și T.G. care erau însoțiți și

de martora T.C., verișoară primară cu inculpata P.M., au părăsi teritoriul

României, la bordul a două mașini și o dată ajunși la Hamburg, inculpata P.M. a

contactat-o telefonic pe fiica sa, inculpata L.B.M.L., care și-a trimis

concubinul, numitul B.Ș., să-i aducă la domiciliul său. Inițial, inculpata

L.B.M.L. a obligat persoanele vătămate R.A. și C.T. să practice prostituția

într-un bar, iar apoi într-un imobil în care au fost mutate sub supraveghere,

motivând că trebuie să-și recupereze suma de 2000 euro pe care a plătit-o mamei

sale pentru ele, iar în caz de refuz, a amenințat că vor fi vândute unor

proxeneți albanezi. Persoanele vătămate R.A. și C.T., treptat au câștigat

încrederea inculpatei L.B.M.L. și obținând cheia de la imobilul în care locuiau

s-au deplasat la o cabină telefonică publică, de unde l-au sunat pe martorul

C.A. povestindu-i cele întâmplate, fiind îndrumate să se deplaseze la poliție,

iar la rândul său, martorul a anunțat organele de poliție din țară. Banii

obținuți din exploatarea celor două în sumă de 3500 dolari au fost luați de

inculpata L.B.M.L. și numitul B.Ș. În luna noiembrie 2004, inculpata L.B.M.L.

însoțită de martora T.C. și numitul B.Ș. s-au deplasat la domiciliul persoanei

vătămate R.A. pentru a o determina să își retragă acuzațiile, de față la

discuții fiind prezenți și martorii R.J. și G.L., soțul, respectiv sora

acesteia. Cu această ocazie, persoana vătămată a fost amenințată de inculpata

L.B.M.L. că își va face dreptate singură, sens în care îl va pune pe numitul

B.Ș. să intre peste ea în casă, "măcar să știe pentru ce face pușcărie".

În fața organelor de urmărire penală, persoanele vătămate R.A. și C.T. au

declarat că nu înțeleg să participe în proces ca părți vătămate și nu se

constituie părții civile, declarațiile acestora fiind valorificate în calitate

de martor, astfel cum stabilesc dispozițiile art. 82 C. proc. pen. În acest

sens, s-a apreciat că sunt semnificative declarațiile martorelor R.A. și C.T.,

date în fața organelor de urmărire penală în perioada 2003-2004, care au

susținut că inculpații P.M. și T.G. s-au oferit să le ducă în Germania pentru a

se angaja ca bucătărese sau menajere, sens în care le-au plăti transportul,

contravaloarea acestuia urmând să fie restituită din primul salariu, iar

obținerea unor locuri de muncă cât mai avantajoase să fie facilitată de

inculpata L.B.M.L., care trăia de 8 ani lângă orașul Hamburg. Aceleași persoane

vătămate au precizat că inculpata L.B.M.L. a plătit pentru ele suma de 2000

euro, în schimb fiind obligate să practice prostituția pentru acoperirea

acestor cheltuielile, sub amenințarea că vor fi vândute unor proxeneți

albanezi. În declarațiile date, ambele persoane vătămate au susținut că nu au

avut posibilitatea să refuze practicarea prostituției, în condițiile în care nu

aveau bani și, în același timp, erau amenințate cu vânzarea către proxeneți

albanezi, fiind-le indusă și ideea că sunt supravegheate, din stradă, de

cunoscuți ai inculpatei L.B.M.L. Au mai precizat că au practicat prostituția

timp de aproape 2 săptămâni, perioada în care au obținut 3500 dolari, bani ce

au fost luați de inculpata L.B.M.L. și concubinul acesteia. Împrejurările de

fapt stabilite prin declarațiile celor două persoane vătămate au fost

confirmate de aspectele relatate de martorul R.J. în faza de urmărire penala și

la instanța de fond, în primul ciclu procesual, care a fost prezent când

inculpații P.M. și T.G. au propus martorelor R.A. și C.T. să le găsească locuri

de muncă în Germania, unde locuia inculpata L.B.M.L., fiica coinculpatei P.M.,

iar banii de transport urmau să le fie restituiți din primul salariu, ocazie cu

care martorul a condiționat plecarea soției sale de obținerea de venituri din

activități licite, fiind exclusă practicarea prostituției. Mai mult, martorul a

mai precizat că a aflat de la martorul C.A., ce fusese sunat din Germania de

persoana vătămată C.T., că cele două fete au fost obligate să practice

prostituția, aspect ce i-a fost, ulterior, confirmat și de către soția sa,

martora R.A. atât telefonic cât și la întoarcerea în țară, iar în noiembrie

2004, la domiciliul său, s-a prezentat inculpata L.B.M.L. împreună cu numitul

B.Ș., solicitându-i martorei să-și retragă plângerea pretinzând că cele

sesizate nu sunt reale, cerere cu care însă nu a fost de acord.

Și declarațiile

date de martorul R.J. la instanța de fond, după trimiterea cauzei spre rejudecare,

susțin situația de fapt reținută de Înalta Curte, chiar dacă acestea nu cuprind

o prezentare amănunțită a aspectelor relatate organelor de urmărire penală și

judecătorului fondului din primul ciclu procesual, împrejurare datorată

trecerii timpului, cu atât mai mult cu cât la finalul depoziției, martorul a

arătat, după ce în prealabil i-au fost citite declarațiile de la urmărire, că

acestea corespund adevărului. La conturarea elementelor de fapt au fost avute

în vedere și declarațiile martorului C.A. date în faza de urmărire penală și la

instanța de fond atât în primul ciclu procesual cât și în rejudecare, potrivit

cărora actuala sa soție, C.T., a plecat în anul 2002, perioadă în care erau

certați, în Germania, împreună cu o prietenă, întrucât inculpații P.M. și T.G.

au promis ca prin intermediul inculpatei L.B.M.L. să le obțină locuri de muncă

ca bucătărese sau menajere, iar în realitate au fost obligate de către aceasta

și soțul ei, numitul B.Ș., să se prostitueze, împrejurări de care a luat cunoștință

telefonic, ocazie cu care a îndrumat persoana vătămată să se adreseze

autorităților germane, precum și după întoarcerea acesteia în țară când a

însoțit-o la organele de poliție pentru a depune plângere. Chiar dacă ar fi

adevărate afirmațiile martorilor R.J. și C.A., făcute abia în rejudecare a

fondului, potrivit cărora cele două fete ar fi prostituate, Înalta Curte a

constatat că această împrejurare nu are relevanță sub aspectul reținerii

infracțiunii de trafic de persoane, câtă vreme sunt întrunite elementele

constitutive ale acestei fapte penale, în raport inclusiv de circumstanțele

care au determinat și au favorizat comiterea, întrucât legiuitorul nu a

condiționat existența traficului de persoane de anumite calități ale victimelor

exploatări sexuale. Situația de fapt reținută s-a coroborat și cu aspectele

susținute de martora G.L., sora persoanei vătămate R.A., care a fost de față în

noiembrie 2004, când inculpata L.B.M.L., însoțită de numitul B.Ș. înarmat cu un

pistol, a venit la domiciliul cumnatului său, martorul R.J., și a solicitat

sorei sale să-și retragă plângerea în schimbul unei sume de banii, însă, fiind

refuzata a amenințat-o cu moartea. Cu aceiași ocazie, a aflat că inculpata

L.B.M.L. a obligat-o pe sora sa, în Germania, să practice prostituția. În ceea

ce privește declarația dată de aceiași martoră, în rejudecarea fondului cauzei,

Înalta Curte a înlăturat susținerea referitoare la faptul că persoana vătămată

R.A. i-ar fi spus cu ocazia incidentului din noiembrie 2004 că a fost vândută

în Germania pentru practicarea prostituție de soțul său, întrucât nu se

coroborează cu nici un mijloc de probă administrat în cauză, din contră este în

contradicție cu împrejurările de fapt ce au rezultat din declarațiile

martorilor R.A., C.T., C.A. și R.J.. în plus, cu ocazia ascultării de către

organele de urmărire penală (anul 2004) și de către judecătorul fondului din

primul ciclu procesual (anul 2006), acest aspect nu a fost menționat, deși

declarațiile au fost date mult mai aproape de momentul desfășurării

împrejurărilor relatate, decât cea din anul 2009, motiv pentru care depozițiile

inițiale redau cât mai fidel firul evenimentelor întâmplate în noiembrie 2004,

cunoscut fiind faptul că o dată cu trecerea timpului se estompează amănuntele,

fără ca procesul uitării să funcționeze invers, sens în care redarea unei

întâmplării petrecute în urmă cu 7 ani nu poate fi mai corectă și mai completă

decât cea făcută imediat, la câteva zile, sau respectiv la un interval de 2

ani.

Inculpații P.M.

și T.G. au negat comiterea faptelor, arătând în mod constant la urmărire

penală, cât și în fața instanțelor (în fond și în apel) că nu au racolat

persoanele vătămate R.A. și C.T., deplasarea acestora în Germania făcându-se

din propria lor inițiativă, susținând, totodată, că transportul a fost suportat

fie de martora T.C., verișoară primară cu inculpata P.M., fie de către această

inculpată, dar din banii proveniți de la coinculpata L.B.M.L., iar o dată

ajunși la destinație cele două fete au fost cazate pentru o zi sau câteva zile

la domiciliul celei din urmă inculpate, care s-a oferit să le ajute în găsirea

de locuri de muncă, iar ulterior plecării lor nu au cunoscut ce s-a întâmplat

cu acestea. Au mai precizat, ca scopul deplasării în Germania a fost să își

viziteze fiica în cazul inculpatei P.M., respectiv să își ajute nepoata la

treburile gospodărești în ce-l privește pe inculpatul T.G., fără ca vreunul

dintre aceștia să poată spune cu ce se ocupa inculpata L.B.M.L., deși

cheltuielile cu drumul au fost suportate de ea, care Ie-a și dat câte 1000 de

euro pentru fiecare, la întoarcerea în țară. Înalta Curte a constatat, că

anumite aspecte relatate de inculpații P.M., T.G. se coroborează cu susținerile

persoanelor vătămate R.A. și C.T., respectiv cele referitoare la faptul că cei doi

inculpați au suportat cheltuielile de transport pentru fete, precum și că au

primit anumite sume de bani de la fiică, respectiv nepoata de soră, fără însă

ca aceștia, în final, să prezinte vreun argument pertinent pentru a justifica

motivul pentru care au fost de acord să fie însoțiți în Germania de cele două

și să le plătească drumul. În aceste condiții, au fost înlăturate și

declarațiile celor doi inculpați care sunt contrazise de ansamblul probelor

administrate în cauză, adică declarațiile persoanelor vătămate R.A. și C.T.,

martorilor C.A., R.J. și G.L. (doar cele ce sprijină situația de fapt

reținută), precum și declarațiile inculpatei L.B.M.L. date la urmărire penală.

Situația de fapt mai sus reținută s-a coroborat și cu elementele de fapt

rezultate din plângerile și interogatoriile luate persoanelor vătămate R.A. și

C.T. de către autoritățile străine, imediat după ce au fugit din locuința în

care erau ținute și exploatate sexual, depozițiile date în fața organelor de

poliție germane cuprinzând o descriere amplă și amănunțită a modalității de

săvârșire a faptelor de către cei trei inculpați, aspecte care se regăsesc și

în conținutul declarațiilor date pe parcursul desfășurării procedurii judiciare

române. În plus, împrejurarea că organele judiciare germane au suspendat

cercetările pentru lipsa suficientelor suspiciuni în legătură cu faptele

reclamate de persoanele vătămate R.A. și C.T. s-a apreciat că nu are relevanță

în cauza, câtă vreme aceste autorități nu au avut la dispoziție alte mijloace

de probă decât plângerile formulate și interogatoriile luate persoanelor

exploatate sexual, în timp ce în cadrul procedurii judiciare derulate de către

organele judiciare române au fost administrate în mod legal, inclusiv direct,

nemijlocit și în regim de contradictorialitate, respectându-se, astfel,

garanțiile dreptului la un proces echitabil, declarațiile inculpaților P.M.,

T.G. și L.B.M.L. și ale martorilor R.A., C.T., C.A., R.J. și G.L., care au

dovedit vinovăția celor trei inculpați. S-a mai reținut că, din modalitatea în

care a acționat în parte fiecare inculpat, rezulta că aceștia au înțeles să-și

alăture eforturile pentru a se asocia în vederea săvârșirii unei fapte de

trafic de persoane. Astfel, între inculpați, care erau rude apropiate,

inculpata L.B.M.L. fiind fiica inculpatei P.M. și nepoată de unchi a

inculpatului T.G. a intervenit, în luna septembrie 2002, o înțelegere de a

acționa potrivit unui plan în scopul realizării de venituri ilicite din

exploatarea sexuală a unor persoane, cu sarcini bine stabilite pentru fiecare.

Existența unui consens neechivoc în acest sens a rezultat din rolul pe care l-a

avut fiecare inculpat în parte și din desfășurarea ulterioară a faptelor.

Împotriva

acestei decizii, la data de 12 iulie 2011 contestatoarea L.B.M.L., a formulat

contestație în anulare întemeiată pe dispozițiile art. 386 lit. a) și b) C.

proc. pen.

În motivele

contestației a arătat în esență că la momentul soluționării recursului era

plecată din țară fiind internată într-o clinică medicală și nu a putut încunoștința

instanța.

Examinând

contestația în anulare în raport cu lucrările și materialul din dosarul cauzei,

Înalta Curte constată că aceasta este inadmisibilă, urmând a fi respinsă ca

atare.

Astfel,

potrivit dispozițiilor art. 391 alin. (2) C. proc. pen., instanța constatând că

cererea de contestație este făcută în termenul prevăzut de lege, că motivul pe

care se sprijină contestația este dintre cele prevăzute în art. 386 și că în

sprijinul contestației se depun ori se invocă dovezi care sunt la dosar, admite

în principiu contestația și dispune citarea părților interesate.

Potrivit

dispozițiilor art. 386 C. proc. pen., împotriva hotărârilor penale definitive

se poate face contestație în anulare în următoarele cazuri:

a) când

procedura de citare a părții pentru termenul la care s-a judecat cauza de către

instanța de recurs nu a fost îndeplinită conform legii,

b) când partea

dovedește că la termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de recurs

a fost în imposibilitate de a se prezenta și de a încunoștința instanța despre

această împiedicare;

c) când

instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra unei cauze de încetare a procesului

penal dintre cele prevăzute la art. 10 alin. (1) lit. f)-i),cu privire la care

existau probe la dosar;

d) când

împotriva unei persoane s-au pronunțat două hotărâri definitive pentru aceeași

faptă;

e) când, la

judecarea recursului sau la rejudecarea cauzei de către instanța de recurs,

inculpatul prezent nu a fost ascultat, iar ascultarea acestuia este obligatorie

potrivit art. 385

14

alin. (1

1

) ori art. 385

16

alin. (1

1

).

Examinând cauza

în raport de dispozițiile art. 391 alin. (2) C. proc. pen., instanța constată

pe de-o parte că, cererea de contestație este făcută în termenul prevăzut de

dispozițiile art. 388 C. proc. pen., respectiv 10 de zile de la data începerii

executării deciziei contestate (decizia nu a fost pusă în executare, în prezent

se derulează procedura extrădării condamnatei conform înscrisurilor din dosar),

iar pe de altă parte, motivele invocate nu sunt dintre cele prevăzute în art.

386 lit. a) – e), C. proc. pen., la dosar neexistând înscrisuri pe care să se

sprijine motivele invocate, astfel încât contestația în anulare va fi respinsă

ca inadmisibilă.

Ca atare,

văzând dispozițiile art. 391 C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție

va respinge ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de contestatoarea

L.B.M.L. și o va obliga pe contestatoare la plata cheltuielilor judiciare către

stat, în conformitate cu dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

inadmisibilă contestația în anulare formulată de contestatoarea L.B.M.L.

împotriva deciziei penale nr. 2339 din 9 iunie 2011 pronunțată de Înalta Curte

de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. 356/100/2008.

Obligă

contestatoarea la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către

stat.

Definitivă.

Pronunțată în

ședință publică, azi 22 februarie 2012.