ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1231/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1261 din 11 noiembrie 2009 a Tribunalului București – secția a III – a civilă s-a admis în parte acțiunea reclamantului R.G. în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice și a fost obligat pârâtul la plata sumei de 537.419 lei echivalentul a 127.031 euro, calculat la cursul de schimb B.N.R. din 16 iunie 2009, reprezentând valoarea de circulație a apartamentului nr. 8 situat în București, și a respins ca neîntemeiată cererea de obligare a pârâtei la plata contravalorii îmbunătățirilor aduse apartamentului. Pentru a pronunța această hotărâre s-a reținut că este întemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul București prin Procurorul General în raport de dispozițiile art. 137 C. proc.

civ., deoarece potrivit dispozițiilor art. 51 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, restituirea prețului actualizat plătit de cei ale căror contracte de vânzare – cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1997 au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile se face de către Ministerul Finanțelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995 prevederi ce au fost modificate expres de Legea nr. 1/2009 prin art. 14 și 17. Instanța de fond a mai reținut că în ce privește cererea reclamantului formulată în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice, s-a apreciat că acțiunea reclamantului este întemeiată în parte, doar sub aspectul obligării părții la plata valorii de circulație a apartamentului stabilită conform expertizei efectuată în cauză, în suma de 573.419 lei echivalentul a 127.031 euro iar pentru îmbunătățirile solicitate s-a reținut că sunt incidente dispozițiile art. 48 din Legea nr. 10/2001 astfel cum a fost modificat prin art. 14 din Legea nr. 1/2009.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâtul Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice iar prin decizia civilă nr. 224 din 24 martie 2010 a Curții de Apel București – secția a IV – a civilă s-a respins ca nefondat apelul reținându-se următoarele considerente: Valoarea de circulație a apartamentului din București a cărui proprietate a fost pierdută de reclamant prin echivoc, trebuie solicitată de la cel ce a produs evicțiunea prin înstrăinarea unui bun pentru care nu avea titlu valabil și anume Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice în temeiul prevederilor art. 51 din Legea nr. 10/2001 modificat prin Legea nr. 247/2005 și O.U.G. nr. 184/2002, deoarece Ministerul Finanțelor Publice în calitatea sa de reprezentant al Statului, a încasat prețul plătit de cumpărătorii ce se încadrau în prevederile Legii nr. 112/1995 la momentul încheierii contractului de vânzare – cumpărare.

S-a reținut astfel că în cauză sunt îndeplinite și dispozițiile Legii nr. 112/1995 cât și H.G. nr. 20/1996 potrivit cărora, suma obținută din vânzarea apartamentelor în temeiul acestor texte legale a fost însușită de Ministerul Finanțelor Publice ce a constituit un venit extrabugetar și nu de către Primăria Municipiului București ce a încheiat contractul în calitate de vânzătoare. Dispozițiile art. 51 din Legea nr. 10/2001 obligă Ministerul Finanțelor Publice să restituie prețul din fondul extrabugetar și în această situație această pârâtă poate fi obligată la plata valorii de circulație a apartamentului ce a fost pierdut prin evicțiune, fiind cea care a încasat prețul în temeiul legii.

Instanța de apel a mai constatat că potrivit dispozițiile Legii nr. 1/2009 cei care au încheiat contractele de vânzare – cumpărare cu respectarea Legii nr. 112/1995 trebuie să primească valoarea de circulație a apartamentului pierdut prin evicțiune în temeiul unei hotărâri judecătorești irevocabile, iar în raport de aceste dispoziții legale sunt nefondate criticile formulate în apel referitoare la faptul că este necesară existența unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile de desființare a contractului de vânzare – cumpărare încheiat cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 (situație existentă în prezenta cauză deoarece contractul de vânzare – cumpărare al reclamanților nu a fost desființat.

S-a mai reținut de către instanța de apel că este nefondat motivul de apel referitor la lipsa calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, deoarece nu a fost parte contractantă în raportul juridic dedus judecății pentru că acest motiv de apel este în contradictoriu cu dispozițiile art. 51 din Legea nr. 10/2001 și art. 14 – 17 din Legea nr. 1/2009. În aceeași idee s-a mai reținut că legătura contractuală dintre Ministerul Finanțelor Publice și reclamant este reprezentată de faptul că acesta în temeiul prevederilor Legii nr. 10/2001 este cel care a încasat prețul, deci este cel care trebuie să fie obligat la plata despăgubirilor produse prin evicțiune. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs Ministerul Finanțelor Publice solicitând în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., modificarea ei în sensul admiterii apelului pentru motivele invocate. Criticile aduse hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte: Recurentul susține că este incidentă excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, cu atât mai mult cu cât reclamanții și-au întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 1337 C. civ., privind evicțiunea iar în acest sens potrivit principiului relativității efectelor contractului acesta produce efecte numai între părțile contractante, neputând nici profita și nici dăuna unui terț. Se susține că dispozițiile art. 1337 C. civ., și art. 1341 C. civ., nu pot fi înlăturate prin nici o dispoziție specială contrară, astfel că nici măcar dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să determine introducerea în cauză a Ministerului Finanțelor Publice, câtă vreme obligația de garanție pentru evicțiune are un conținut mai larg decât simpla restituire a prețului.

Se mai învederează faptul că nu există o hotărâre definitivă și irevocabilă în ce privește constatarea nulității absolute a contractului de vânzare – cumpărare încheiat între reclamant și Primăria Municipiului București. Astfel se susține că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 motiv pentru care se susține că Ministerul Finanțelor Publice nu poate fi obligat la restituirea prețului actualizat la valoarea de plată achitat de reclamanți în baza contractului de vânzare – cumpărare. Intimatul R.G. a depus concluzii scrise (filele 12 – 13) solicitând respingerea ca nefondat a recursului. Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs invocate a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Înalta Curte reține următoarele: Titlul de proprietate al reclamantului a format obiectul unui litigiu soluționat prin sentința civilă nr. 4545 din 20 martie 2006 a Judecătoriei Sectorului 1 București filele 3 – 7 (rămasă definitivă și irevocabilă, în cadrul căreia s-a procedat la o cumpărare a titlurilor de proprietate, stabilindu-se că titlul reclamantelor A.M., P.I., este preferabil titlului deținut de R.G., față de împrejurarea că acesta din urmă a dobândit imobilul de la un non dominus. În considerentele acestei hotărâri s-a reținut că procedându-se la compararea titlurilor de proprietate, rezultă că R.G. a contractat cu un neproprietar, ce nu îi putea transmite și nici nu i-a transmis dreptul de proprietate.

Ca atare prin hotărârea sus evocată a fost obligat R.G. să lase în deplină proprietate și pașnică folosință apartamentul situat în București, sector 2. Prin aceeași hotărâre s-a mai respins cererea privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare – cumpărare din 21 noiembrie 1996 încheiat de R.G. cu Primăria Municipiului București prin SC H.N. SA, reținându-se excepția prescripției extinctive raportat la dispozitivul art. 45 din Legea nr. 10/2001. În aceste condiții reclamanții au înaintat acțiunea la 16 martie 2009 întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 pentru plata valorii de circulație a imobilului. Împrejurarea că reclamanții au mai indicat ca temei de drept și dispozițiile art. 1337 și următoarele C. civ., nu mai prezintă vreo relevanță în condițiile în care în raport de dispozițiile art. 84 C. proc.

civ., a calificat-o drept o cerere pentru restituirea prețului imobilului întemeiată pe dispozițiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului a statuat că titlul de proprietate al subdobânditorului de bună credință constituit în baza Legii nr. 112/1995, este protejat prin art. 1 din Protocol 1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Diminuarea vechilor atingeri nu trebuie să creeze noi prejudicii disproporționate astfel încât persoanele ce și-au dobândit bunurile cu bună credință să nu fie aduse în situația de a suporta pierderea responsabilității statului care a confiscat în trecut aceste bunuri (cauza Raicu versus România; - cauza Pincova și Pina versus Republica Cehă).

Este real că desființarea contractelor reclamantelor nu s-a putut dispune în condițiile operării prescripției extinctive prevăzute de art. 45 din Legea nr. 10/2001, însă în condițiile obligării lor la lăsarea în pașnică folosință și posesie a imobilului, aplicarea art. 1 din Protocolul 1 Adițional la Convenție, în favoarea reclamantelor presupune acordarea prețului de circulație a imobilului de care a fost evins, ce se poate realiza în condițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, pe criteriul proporționalității. Dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 1/2009 nu fac decât să aplice instituția răspunderii pentru evicțiune într-un domeniu particular, cel al imobilelor preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 și înstrăinate de stat unor chiriași de bună credință în baza Legii nr. 112/1995.

Astfel legiuitorul român și-a adoptat legislația specifică acestui domeniu (al caselor naționalizate) la exigențele Convenției Europene și jurisprudenței Convenției Europene a Drepturilor Omului, astfel că restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și (2 1 ) art. 50 din Lega nr. 1/2009 se face de către Ministerul Finanțelor Publice prin direcțiile generale ale finanțelor publice județene și a Municipiului București (art. 50.3 din Normele Metodologice de aplicare unitara a Legii nr. 10/2001 astfel cum au fost modificate și completate prin H.G. nr. 923 din 1 septembrie 2010 precizată în M. Of. nr. 610 din 13 septembrie 2010. Astfel din perspectiva celor expuse, motivele de recurs invocate nu se circumscriu dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., motiv pentru care recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București împotriva deciziei nr. 224/A din 24 martie 2010 a Curții de Apel București – secția a IV – a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 februarie 2011.