ÎCCJ, decizie (scj.ro #81800)
ÎCCJ, decizie (scj.ro #81800) (Înalta Curte de Casație și Justiție)
Acțiune
având ca obiect restituirea prețului imobilului
plătit de chiriașii ale
căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate potrivit
prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost lipsite de efecte juridice.
Cuprins
pe materii
.. Drept civil Drept de
proprietate.
Acțiune
având ca
obiect restituirea prețului imobilului
plătit de chiriașii ale căror contracte de
vânzare-cumpărare, încheiate potrivit prevederilor Legii nr. 112/1995, au
fost lipsite de efecte juridice.
Index
alfabetic
. Drept civil.
-
restituirea prețului
-
desființarea contractelor
de vânzare-cumpărare
Legea nr. 10/2001: art. 50 alin. (2
1
), art. 50
1
Cod civil: art. 1337 și următ.
Dispozițiile
art. 50
1
din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr.
1/2009 nu fac decât să aplice instituția răspunderii pentru
evicțiune într-un domeniu particular, cel al imobilelor preluate abuziv de
stat în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 și înstrăinate de
stat unor chiriași de bună credință în baza Legii nr.
112/1995.
Astfel
legiuitorul român și-a adaptat legislația specifică acestui
domeniu (al caselor naționalizate) la exigențele Convenției
Europene și jurisprudenței Convenției Europene a Drepturilor
Omului, astfel că restituirea prețului prevăzut la alin. (2)
și lin (2
1
) al art. 50 din Lega nr. 1/2009 se face de
către Ministerul Finanțelor Publice prin direcțiile generale ale
finanțelor publice județene și a Municipiului București
(art. 50.3 din Normele Metodologice de aplicare unitara a Legii nr. 10/2001
astfel cum au fost modificate și completate prin HG nr. 923 din 1
septembrie 2010 precizată în Monitorul Oficial nr. 610 din 13 septembrie
2010)
Î.C.C.J, Secția
civilă și de proprietate intelectuală, decizia nr. 1231 din 14
februarie 2011.
Prin
sentința civilă nr. 1261 din 11 noiembrie 2009 a Tribunalului București – secția a III – a civilă s-a admis în parte
acțiunea reclamantului R.G. în contradictoriu cu Ministerul
Finanțelor Publice și a fost obligat pârâtul la plata sumei de
537.419 lei echivalentul a 127.031 Euro, calculat la cursul de schimb BNR din
16 iunie 2009, reprezentând valoarea de circulație a unui apartament
situat în București, sector 1 și a respins ca neîntemeiată
cererea de obligare a pârâtei la plata contravalorii
îmbunătățirilor aduse apartamentului.
Pentru
a pronunța această hotărâre s-a reținut că este
întemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive a
pârâtului Municipiul București prin primar general în raport de
dispozițiile art. 137 Cod procedură civilă, deoarece potrivit
dispozițiilor art. 51 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, restituirea
prețului actualizat plătit de cei ale căror contracte de vânzare
– cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1997 au fost
desființate prin hotărâri judecătorești definitive și
irevocabile se face de către Ministerul Finanțelor Publice din fondul
extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995
prevederi ce au fost modificate expres de Legea nr. 1/2009 prin art. 14
și art. 17.
Instanța
de fond a mai reținut că în ce privește cererea reclamantului
formulată în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice, s-a
apreciat că acțiunea reclamantului este întemeiată în parte,
doar sub aspectul obligării părții la plata valorii de
circulație a apartamentului stabilită conform expertizei
efectuată în cauză, în suma de 573.419 lei echivalentul a 127.031
Euro iar pentru îmbunătățirile solicitate s-a reținut
că sunt incidente dispozițiile art. 48 din Legea nr. 10/2001 astfel
cum a fost modificat prin art. 14 din Legea nr. 1/2009.
Împotriva
acestei hotărâri a declarat apel pârâtul Ministerul Finanțelor
Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice iar prin
decizia civilă nr. 224 din 24 martie 2010 a Curții de Apel București – secția a IV – a civilă s-a respins ca nefondat
apelul reținându-se următoarele considerente:
Valoarea
de circulație a apartamentului a cărui proprietate a fost
pierdută de reclamant prin echivoc, trebuie solicitată de la cel ce a
produs evicțiunea prin înstrăinarea unui bun pentru care nu avea
titlu valabil și anume Statul Român prin Ministerul Finanțelor
Publice în temeiul prevederilor art. 51 din Legea nr. 10/2001 modificat prin
Legea nr. 247/2005 și OUG nr. 184/2002, deoarece Ministerul Finanțelor
Publice în calitatea sa de reprezentant al Statului, a încasat prețul
plătit de cumpărătorii ce se încadrau în prevederile Legii nr.
112/1995 la momentul încheierii contractului de vânzare – cumpărare.
S-a
reținut astfel că în cauză sunt îndeplinite și
dispozițiile Legii nr. 112/1995 cât și HG nr. 20/1996 potrivit
cărora, suma obținută din vânzarea apartamentelor în temeiul
acestor texte legale a fost însușită de Ministerul Finanțelor
Publice ce a constituit un venit extrabugetar și nu de către
Primăria Municipiului București ce a încheiat contractul în calitate
de vânzătoare.
Dispozițiile
art. 51 din Legea nr. 10/2001 obligă Ministerul Finanțelor Publice
să restituie prețul din fondul extrabugetar și în această
situație această pârâtă poate fi obligată la plata valorii
de circulație a apartamentului ce a fost pierdut prin evicțiune,
fiind cea care a încasat prețul în temeiul legii.
Instanța
de apel a mai constatat că potrivit dispozițiile Legii nr. 1/2009 cei
care au încheiat contractele de vânzare – cumpărare cu respectarea Legii
nr. 112/1995 trebuie să primească valoarea de circulație a
apartamentului pierdut prin evicțiune în temeiul unei hotărâri
judecătorești irevocabile, iar în raport de aceste dispoziții
legale sunt nefondate criticile formulate în apel referitoare la faptul că
este necesară existența unei hotărâri judecătorești
definitive și irevocabile de desființare a contractului de vânzare –
cumpărare încheiat cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 (situație
existentă în prezenta cauză deoarece contractul de vânzare –
cumpărare al reclamanților nu a fost desființat.
S-a mai
reținut de către instanța de apel că este nefondat motivul
de apel referitor la lipsa calității procesuale pasive a Ministerului
Finanțelor Publice, deoarece nu a fost parte contractantă în raportul
juridic dedus judecății pentru că acest motiv de apel este în
contradictoriu cu dispozițiile art. 51 din Legea nr. 10/2001 și art.
14 – 17 din Legea nr. 1/2009.
În
aceeași idee s-a mai reținut că legătura contractuală
dintre Ministerul Finanțelor Publice și reclamant este
reprezentată de faptul că acesta în temeiul prevederilor Legii nr.
10/2001 este cel care a încasat prețul, deci este cel care trebuie să
fie obligat la plata despăgubirilor produse prin evicțiune.
Împotriva
acestei hotărâri a declarat recurs Ministerul Finanțelor Publice
solicitând în temeiul art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă,
modificarea ei în sensul admiterii apelului pentru motivele invocate.
Criticile
aduse hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub
următoarele aspecte:
Recurentul
susține că este incidentă excepția lipsei
calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice,
cu atât mai mult cu cât reclamanții și-au întemeiat acțiunea pe
dispozițiile art. 1337 Cod civil, privind evicțiunea iar în acest
sens potrivit principiului relativității efectelor contractului
acesta produce efecte numai între părțile contractante, neputând nici
profita și nici dăuna unui terț.
Se
susține că dispozițiile art. 1337 Cod civil, și art. 1341
Cod civil, nu pot fi înlăturate prin nici o dispoziție specială
contrară, astfel că nici măcar dispozițiile art. 50 din
Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să determine introducerea în
cauză a Ministerului Finanțelor Publice, câtă vreme
obligația de garanție pentru evicțiune are un conținut mai
larg decât simpla restituire a prețului.
Se mai
învederează faptul că nu există o hotărâre definitivă
și irevocabilă ce privește constatarea nulității
absolute a contractului de vânzare – cumpărare încheiat între reclamant
și Primăria Municipiului București.
Astfel
se susține că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile
prevăzute de dispozițiile art. 50
1
din Legea nr. 10/2001
motiv pentru care se susține că Ministerul Finanțelor Publice nu
poate fi obligat la restituirea prețului actualizat la valoarea de
plată achitat de reclamanți în baza contractului de vânzare –
cumpărare.
Examinând
hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs invocate a
dispozițiilor art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, Înalta Curte
reține următoarele:
Titlul
de proprietate al reclamantului a format obiectul unui litigiu soluționat
prin sentința civilă nr. 4545 din 20 martie 2006 a Judecătoriei Sectorului 1 București (rămasă definitivă și
irevocabilă, în cadrul căreia s-a procedat la o cumpărare a
titlurilor de proprietate, stabilindu-se că titlul reclamantelor A.M.,
P.I., este preferabil titlului deținut de R.G., față de
împrejurarea că acesta din urmă a dobândit imobilul de la un non
dominus.
În
considerentele acestei hotărâri s-a reținut că procedându-se la
compararea titlurilor de proprietate, rezultă că R.G. a contractat cu
un neproprietar, ce nu îi putea transmite și nici nu i-a transmis dreptul
de proprietate.
Ca
atare prin hotărârea sus evocată a fost obligat R.G. să lase în
deplină proprietate și pașnică folosință
apartamentul situat în București.
Prin
aceeași hotărâre s-a mai respins cererea privind constatarea
nulității absolute a contractului de vânzare – cumpărare nr.
1562/27312 din 21 noiembrie 1996 încheiat de R.G. cu Primăria Municipiului
București prin SC Herăstrău Nord SA, reținându-se
excepția prescripției extinctive raportat la dispozitivul art. 45 din
Legea nr. 10/2001.
În
aceste condiții reclamanții au înaintat acțiunea la 16 martie
2009 întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 pentru plata
valorii de circulație a imobilului.
Împrejurarea
că reclamanții au mai indicat ca temei de drept și
dispozițiile art. 1337 și următoarele din Codul civil, nu mai
prezintă vreo relevanță în condițiile în care în raport de
dispozițiile art. 84 Cod procedură civilă, a calificat-o drept o
cerere pentru restituirea prețului imobilului întemeiată pe
dispozițiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Jurisprudența
Curții Europene a Drepturilor Omului a statuat că titlul de
proprietate al subdobânditorului de bună credință constituit în
baza Legii nr. 112/1995, este protejat prin art. 1 din Protocol 1
Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Diminuarea
vechilor atingeri nu trebuie să creeze noi prejudicii
disproporționate astfel încât persoanele ce și-au dobândit bunurile
cu bună credință să nu fie aduse în situația de a
suporta pierderea responsabilității statului care a confiscat în
trecut aceste bunuri (cauza Raicu versus România; - cauza Pincova și Pina
versus Republica Cehă).
Este
real că desființarea contractelor reclamantelor nu s-a putut dispune
în condițiile operării prescripției extinctive prevăzute de
art. 45 din Legea nr. 10/2001, însă în condițiile obligării lor
la lăsarea în pașnică folosință și posesie a
imobilului, aplicarea art. 1 din Protocolul 1 Adițional la Convenție, în favoarea reclamantelor presupune acordarea prețului de
circulație a imobilului de care a fost evins, ce se poate realiza în
condițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, pe criteriul proporționalității.
Dispozițiile
art. 50
1
din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 1/2009
nu fac decât să aplice instituția răspunderii pentru
evicțiune într-un domeniu particular, cel al imobilelor preluate abuziv de
stat în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 și înstrăinate de
stat unor chiriași de bună credință în baza Legii nr.
112/1995.
Astfel
legiuitorul român și-a adaptat legislația specifică acestui
domeniu (al caselor naționalizate) la exigențele Convenției
Europene și jurisprudenței Convenției Europene a Drepturilor
Omului, astfel că restituirea prețului prevăzut la alin. (2)
și lin (2
1
)
al art. 50 din Lega nr. 1/2009 se face de
către Ministerul Finanțelor Publice prin direcțiile generale ale
finanțelor publice județene și a Municipiului București
(art. 50.3 din Normele Metodologice de aplicare unitara a Legii nr. 10/2001
astfel cum au fost modificate și completate prin HG nr. 923 din 1
septembrie 2010 precizată în Monitorul Oficial nr. 610 din 13 septembrie
2010).
Astfel
din perspectiva celor expuse, motivele de recurs invocate nu se circumscriu
dispozițiilor art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, motiv pentru
care recursul a fost respins ca nefondat.