ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6535/2013

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată, reclamanta SC R. SA,

în contradictoriu cu pârâta C.A.S. a Județului Brașov, a solicitat obligarea

acesteia la plata (restituirea) sumei de 1.854.018 RON, reprezentând cuantumul

indemnizațiilor achitate și care depășesc obligația lunară de plată a

contribuției pentru concedii și indemnizații, pentru lunile decembrie 2006 -

iulie 2008, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea

acțiunii, s-a procedat la prezentarea procedurii pentru recuperarea sumelor

reprezentând indemnizații achitate care depășesc obligația lunară de plată a

contribuției pentru concedii și indemnizații prevăzută în Normele din 27

ianuarie 2006 de aplicare a prevederilor O.U.G. nr. 158/2005 privind concediile

și indemnizațiile de asigurări sociale de sănătate, aprobate prin Ordinul

Ministrului Sănătății nr. 60/2006.

Prin Sentința civilă

nr. 201 din 21 octombrie 2011 Curtea de Apel Brașov, secția contencios

administrativ și fiscal a admis, în parte, acțiunea formulată și precizată de

reclamanta SC R. SRL în contradictoriu cu pârâta C.A.S. a Județului Brașov și,

în consecință, a obligat pârâta la plata sumei de 391.592 RON reprezentând

cuantumul indemnizației de asigurări sociale de sănătate achitate și care

depășesc obligația lunară de plată a contribuțiilor pentru concedii și

indemnizații datorate de reclamantă pentru lunile ianuarie 2008 - iulie 2008, a

obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 10.918 RON cu titlu de

cheltuieli de judecată (onorariu expert), respingând restul pretențiilor formulate.

Pentru a pronunța

această soluție instanța de fond a reținut că, în cauză, a fost întocmit

Raportul de expertiză judiciară nr. 3 din 24 mai 2011, având ca obiectiv

stabilirea cuantumului indemnizațiilor de asigurări sociale de sănătate

achitate de SC R. SRL și care depășesc obligația lunară de plată a contribuției

pentru concedii și indemnizații datorată de reclamantă pentru lunile ianuarie

2008 - iulie 2008, a) pentru fiecare lună în parte, b) pentru total perioada

aferente unui număr de 7 cereri de restituire, respective să se stabilească

sumele de recuperat aferente fiecărei cereri de restituire și total cereri.

Expertul a constatat

că în perioada ianuarie 2008 - august 2008 au fost depuse, respectând

metodologia, un număr de 7 cereri de recuperare/restituire. Expertul a

solicitat CASJ Brașov să-i pună la dispoziție comunicarea de respingere a

plății făcută pentru fiecare cerere în parte, cu respectarea Ordinului nr.

60/2006 de aprobare a Normelor de aplicare a prevederilor O.U.G. nr. 158/2005,

fără însă a primit astfel de dovezi.

Întrucât

certificatele medicale sunt documente pe baza cărora se face plata și se

solicită restituirea sumelor de la CASJ Brașov, expertul a trecut la

inventarierea sumelor plătite de reclamantă pe baza acestora. Astfel a procedat

la verificarea tuturor certificatelor medicale aferente lunilor ianuarie 2008 -

iulie 2008 existente la SC R. SRL, cu precizarea că numărul certificatelor

medicale puse la dispoziție pentru verificare diferă față de numărul

certificatelor medicale depuse de către reclamantă la CASJ Brașov în vederea

restituirii sumelor.

Instanța de fond a

mai reținut că pârâta CASJ Brașov nu a participat la efectuarea expertizei, nu

a prezentat expertului punctul său de vedere, nu a pus la dispoziția acestuia

actele despre care face vorbire prin întâmpinare și în nota de ședință ce

conține obiecțiuni la expertiză.

Împotriva hotărârii

instanței de fond pârâta, C.A.S. a Județului Brașov, a declarat recurs

criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea recursului

se arată că pe parcursul desfășurării expertizei contabile, a pus la dispoziția

expertului documentele solicitate de către acesta, existente la nivelul

instituției, nu a existat nici un fel de discuție directă cu expertul numit în

cauză ci doar o adresă a acestuia existentă la dosarul cauzei la care i s-a

răspuns.

Din raportul de

expertiză reiese faptul că SC R. SA nu a pus la dispoziția expertului și

declarațiile rectificative depuse la data de 04 februarie 2011 la CAS Brașov

aferente lunii ianuarie 2008, situație pe care instanța de fond nu a

constatat-o dar pe care instituția pârâtă a evidențiat-o prin obiecțiunile la

acesta depuse prin nota de ședință din data de 10 iunie 2012.

Tot din acest raport

de expertiză reiese faptul că expertul a constatat că SC R. SA a depus la casa

de sănătate atașat cererilor de restituire certificate de concediu medical pe

care acesta nu le-a mai găsit la sediul R. așa cum de altfel reiese și din

raportul de expertiză dar și din sentință. Acest lucru precum și faptul că existau

neconcordanțe pe certificatele de concediu medical conform actelor normative în

vigoare, care necorectate nu puteau face obiectul plății este confirmat prin

raportul de expertiză de unde reies foarte clar diferențele între sumele

solicitate de către SC R. SA și cele stabilite de către expert.

În acest context

recurenta consideră netemeinică obligarea sa la plata cheltuielilor

reprezentând onorariu expert pentru motivul că nu s-a constatat faptul că

instituția s-a aflat în culpă, sumele solicitate inițial fiind mai mari decât

cele stabilite de către expertul numit în raportul de expertiză contabilă

întocmit.

Dacă instituția ar fi

procedat la achitarea sumelor solicitate inițial ar fi prejudiciat fondul de

sănătate și ar fi fost în situația nerespectării prevederilor O.U.G. nr.

158/2005 și a normelor metodologice de aplicare a acesteia cu privire la

modalitatea de restituire a sumelor.

Examinând cauza și

sentința recurată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu dispozițiile

legale incidente pricinii, inclusiv cu cele ale art. 304

1

C. proc.

civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la

această soluție, instanța a avut în vedere considerentele în continuare

arătate.

Hotărârea Curții de

apel, de admitere a cererii de acordare a cheltuielilor de judecată, este

temeinică și legală, dispozițiile art. 274 C. proc. civ. fiind aplicate în mod

corect.

Potrivit art. 274

alin. (1) C. proc. civ. judecătorii nu pot micșora cheltuielile de timbru,

taxele de procedură și impozitul proporțional, plata experților, despăgubirea

martorilor, precum și orice alte cheltuieli pe care partea care a câștigat va

dovedi că le-a făcut. Judecătorii au însă dreptul, conform alin. (3) al

aceluiași articol, să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților, potrivit

cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata

motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari față de valoarea pricinii sau

munca îndeplinită de avocat.

Prin urmare, pentru

ca o parte să fie obligată la plata cheltuielilor de judecată trebuie să se

afle în culpă procesuală, adică să cadă în pretenții, în sensul art. 274 alin.

(1) C. proc. civ.

Astfel, cheltuielile

de judecată vor cuprinde taxele de timbru și de procedură, plata experților,

onorariile de avocat, etc., dar numai cele strict necesare pentru buna

desfășurare a judecății.

Pentru ca aceste

cheltuieli să fie acordate de către instanță, partea care a câștigat procesul

trebuie să dovedească că le-a făcut.

Din actele și

lucrările dosarului rezultă că reclamanta a făcut dovada cheltuielilor de

judecată ocazionate cu susținerea intereselor în fața instanței de fond.

Înalta Curte constată

că textul de lege a fost interpretat corect, fiind respectat principiul de

drept potrivit căruia legalitatea sentinței implică respectarea întocmai a

dispozițiilor procesuale și justa aplicare a legii materiale cu ocazia

judecării pricinii respective.

Natura juridică a

cheltuielilor de judecată este aceea de despăgubire acordată părții care a

câștigat procesul pentru prejudiciul cauzat de culpa procesuală a părții care a

căzut în pretenții.

Cheltuielile de

judecată pornesc de la principiul independenței procesuale a fiecărei părți.

Astfel, se poate vorbi și de o altă natură juridică a cheltuielilor de

judecată, și anume aceea de sancțiune, menirea lor fiind înlăturarea

procesivității excesive a unor justițiabili.

Dispozițiile art. 274

C. proc. civ., fără a menționa in terminis, induce o prezumție de culpă

procesuală în sarcina celui care, prin atitudinea sa, a determinat pornirea

procesului de către partea adversă și implicit efectuarea unor cheltuieli de

judecată.

Din punct de vedere

al formei de manifestare, culpa procesuală presupune fie înregistrarea pe rolul

instanței a unei cereri, acțiuni ce se dovedește a fi neîntemeiată, fie

susținerea unor apărări neîntemeiate (care echivalează cu zădărnicirea

încercării reclamatului de a obține solicitările formulate în cererea de

chemare în judecată).

În general, partea

din vina căreia s-a purtat procesul trebuie să suporte cheltuielile făcute,

justificat, de partea câștigătoare. Din acest punct de vedere este irelevantă

buna-credință a părții care a pierdut procesul.

Înalta Curte constată

că instanța de fond a respectat criteriile de acordare a cheltuielilor de

judecată stabilite de dispozițiile legale, doctrină și jurisprudență.

În jurisprudența CEDO

s-a stabilit cu valoare de principiu regula conform căreia partea care a

câștigat procesul va putea obține rambursarea unor cheltuieli doar în măsura în

care se constată realitatea, necesitatea și caracterul lor rezonabil. Tot

jurisprudența CEDO a stabilit că pentru a se putea da curs solicitării de

restituire a cheltuielilor de judecată, trebuie îndeplinite în mod cumulativ

următoarele trăsături: caracterul real și caracterul necesar.

Se poate observa că,

atât condițiile impuse de legislația națională, cât și cele impuse de

jurisprudența CEDO sunt întrunite în litigiul de față, condiții ce au fost

avute în vedere de prima instanță atunci când a admis acordarea cheltuielilor

de judecată. Prin urmare, Înalta Curte constată că susținerile și criticile

recurentei sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a

pronunțat o hotărâre temeinică și legală.

În consecință, pentru

considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C.

proc. civ., recursul va fi respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de pârâta C.A.S. a Județului Brașov împotriva Sentinței nr. 201/F din

21 octombrie 2011 a Curții de Apel Brașov, secția de contencios administrativ

și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 4 octombrie 2013.

Procesat de GGC - LM