Decizia nr. 1269/2018 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 236/2015 a Curții de Apel Timișoara

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, sub nr. x/2014, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Casa Județeană de Asigurări de Sănătate Timiș și Casa Națională de Asigurări de Sănătate, pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună: - anularea, în tot, a Adresei nr. x, emisă de C.N.A.S. și înregistrată la C.J.A.S. Timiș sub nr. x/2014; - anularea, în tot, a Adresei nr. x, emisă de C.N.A.S.; - anularea, în tot, a Adresei nr. x/2014, emisă de C.N.A.S. - C.J.A.S. Timiș; - obligarea pârâtei de rang I la achitarea către reclamantă a indemnizațiilor aferente anilor 2007-2009 integral și ianuarie 2010, reprezentând diferențele dintre suma indemnizațiilor cuvenite și contribuția de concedii și indemnizații de asigurări sociale de sănătate datorate de aceasta, în valoare totală de 4.817.172 RON; - cu cheltuieli de judecată.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 236 din 29 septembrie 2015, Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele: - a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Casei Naționale de Asigurări de Sănătate București; - a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune; - a respins ca fiind prescrisă acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele Casa Județeană de Asigurări de Sănătate Timiș și Casa Națională de Asigurări de Sănătate, având ca obiect anulare acte și restituire sume.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză și motivele înfățișate Împotriva sentinței civile nr. 236 din 29 septembrie 2015, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L., și invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., a solicitat, în principal, casarea în tot a hotărârii atacate, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, iar, în subsidiar, casarea sentinței, rejudecarea cauzei și admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată. În esență, prin motivele de recurs dezvoltate, în contextul reiterării situației de fapt, recurenta-reclamantă a înfățișat următoarele motive de nelegalitate ale hotărârii primei instanțe: - sentința recurată nu cuprinde motivele în fapt și în drept pe care se sprijină, ceea ce echivalează cu ne-cercetarea problemei deduse judecății; instanța de fond nu doar a dat o hotărâre cu aplicarea greșită a normelor de drept material dar a încălcat și regulile procedurale cu caracter imperativ referitoare la conținutul hotărârii judecătorești, respectiv art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. - hotărârea instanței de fond cuprinde considerente insuficiente pentru a justifica soluția din dispozitiv, instanța nu a făcut o analiză riguroasă a argumentelor și probelor administrate în pauză și de altfel a preluat conținutul actelor administrative contestate și numai argumentele invocate de către pârâte; - hotărârea fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, instanța de fond dezlegând în mod greșit excepția prescripției dreptului material la acțiune în contencios administrativ și invocând în mod greșit ca temei legal al prescripției dreptului la acțiune dispozițiile art. 40 din O.U.G. nr. 158/2005 întrucât aceste prevederi nu au nicio legătură cu acțiunea în contencios administrativ de față; - instanța de fond a omis să constate că societatea reclamanta a parcurs în mod corect procedura prealabilă prevăzută de art. 7 din Legea nr. 554/2004, republicată, și apoi a introdus acțiunea de față în termenul legal de 6 luni de la data primirii răspunsului la contestația prealabilă; - în cauza au fost interpretate și aplicate în mod greșit prevederile O.U.G. nr. 158/2005 cu referire la termenul de prescripție în care reclamanta era îndreptățită să solicite Casei Județene de Asigurări de Sănătate Timiș (CJAS Timiș) suma de 4.817.172 RON reprezentând diferența dintre indemnizațiile cuvenite salariaților proprii și contribuția de concedii și indemnizații de asigurări sociale de sănătate datorată de societate în calitate de angajator, aferentă anilor 2007-2008-2009 și 2010; din perspectiva naturii juridice a acestor indemnizații termenul de prescripție incident în cauză este cel de 5 ani aplicabil în materie fiscală; - cererea de restituire nr. 4060/15.02.2010 a fost formulată în cadrul termenului de prescripție aplicabil, cu respectarea prevederilor art. 38 din O.U.G. nr. 158/2005; în mod eronat instanța de fond reține că s-ar fi împlinit termenul de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 40 din O.U.G. nr. 158/2005 întrucât această ordonanță de urgență nu reglementează și nici nu a reglementat vreodată un termen de prescripție special pentru restituirea sumelor către plătitorii indemnizațiilor (angajatori) ceea ce înseamnă că, în speță este aplicabil termenul de prescripție de 5 ani, prevăzut de Codul de procedură Fiscală; - instanța de fond a interpretat în mod greșit și prevederile legale privind întreruperea prescripției extinctive, susținând în mod eronat că solicitarea societății reclamante cu privire la plata sumei de 4.817.172 RON cu titlu de indemnizații aferente anilor 2007- ianuarie 2010 este prescrisă, plecând de la un raționament complet eronat, respectiv fără a lua în calcul întreruperea termenul de prescripție, prin raportare la o serie de momente, semnificative, expres arătate în acțiune și reiterate prin cererea de recurs, după cum nu a luat în considerare nici împrejurarea că CJAS Timiș a recunoscut depunerea în termen a cererii de restituire.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinările formulate, intimatele Casa Județeană de Asigurări de Sănătate Timiș (CJAS Timiș) și Casa Națională de Asigurări de Sănătate (CNAS) au solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu consecința menținerii hotărârii instanței de fond, ca fiind legală și temeinică.

Procedura derulată în recurs În cauză a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea de ședință din Camera de Consiliu din data de 08 iunie 2017, s-a dispus comunicarea raportului, în baza dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., cu mențiunea că părțile pot formula în scris un punct de vedere asupra raportului, în termen de 10 zile de la comunicare. La termenul din 23.11.2017, având în vedere că în raport s-a considerat că recursul este admisibil în principiu, s-a fixat termen de judecată în ședință publică, cu citarea părților.

Soluția instanței de recurs Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenta reclamantă, reținând totodată și apărările intimaților pârâți, precum și conținutul dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte apreciază că recursul este fondat, în sensul și pentru motivele ce vor fi expuse în continuare, urmând a fi admis și a se dispune casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță. Reclamanta S.C. A. S.R.L. a investit instanța de contencios administrativ competentă cu o cererea de chemare judecată, formulată în contradictoriu cu pârâtele Casa Județeană de Asigurări de Sănătate Timiș și Casa Națională de Asigurări de Sănătate, prin care a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună, (i) anularea, în tot, a Adresei nr. x, emisă de C.N.A.S. și înregistrată la C.J.A.S. Timiș sub nr. x/2014, (ii) anularea, în tot, a Adresei nr. x, emisă de C.N.A.S., (iii) anularea, în tot, a Adresei nr. x/2014, emisă de C.N.A.S. - C.J.A.S. Timiș, și (iv) obligarea pârâtei de rang I la achitarea către reclamantă a indemnizațiilor aferente anilor 2007-2009 integral și ianuarie 2010, reprezentând diferențele dintre suma indemnizațiilor cuvenite și contribuția de concedii și indemnizații de asigurări sociale de sănătate datorate de aceasta, în valoare totală de 4.817.172 RON. Judecătorul fondului, prin sentința ce formează obiectul recursului de față, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a CNAS București și totodată a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată prin întâmpinare de către pârâta-intimată CJAS Timiș și drept urmare a respins ca fiind prescrisă acțiunea reclamantei având ca obiect anulare acte și restituire sume. Pentru a hotărî astfel, în esență, judecătorul fondului a apreciat că, raportat la data la care reclamanta a efectuat completarea dosarului, luna mai, respectiv luna septembrie 2013, termenul de prescripție de 3 ani reglementat de dispozițiile art. 40 din O.U.G. nr. 185/2005 era deja împlinit, întrucât pentru fiecare lună a anului 2007 a început să curgă un termen de 3 ani care s-a împlinit în luna corespunzătoare din anul 2010, astfel cum pentru fiecare luna din anul 2008 termenul s-a împlinit în luna corespunzătoare din anul 2011 și pentru luna ianuarie două 2010, s-a împlinit termenul de prescripție în februarie 2013. A mai arătat judecătorul fondului că reclamanta a rămas ea însăși în pasivitate până în anul 2013, că apărările sale nu pot fi reținute iar cât privește noțiunea de beneficiar la care face referire art. 40 alin. (1) din O.U.G. nr. 185/2005, în ciuda redactării deficitare a textului la data cererii de restituire, a apreciat că menționarea beneficiarului în cadrul art. 40 alin. (1) nu are semnificația că termenul se aplică acestuia, ci semnifică faptul că termenul de prescripție în care se poate adresa o cerere de restituire, se raportează la data la care s-a născut dreptul recunoscut deja beneficiarului. În acord cu cele susținute de recurenta-reclamantă prin motivele de recurs, Înalta Curte constată incidenta motivului de casare reglementat de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., atrasă de caracterul contradictoriu, sumar și în orice caz insuficient al motivării soluției adoptate, în sensul admiterii excepției de prescripție a dreptului material la acțiune, raportat la complexitatea argumentelor prezentate, în susținerea dar și în combaterea solicitărilor recurentei-reclamante pentru soluționarea problemelor de drept ce s-au impus a fi dezlegate. Instanța de recurs retine astfel, ca prim aspect, maniera neclară în care instanța de fond a abordat obiectul dar și natura juridică a acțiunii de față, incluzând prevederile legale aplicabile, făcând inițial referire la caracterul neîntemeiat al cererii reclamantei îndreptate împotriva refuzului de efectuare a plății la plângerea prealabilă a recurentei, fără însă a concluziona în această primă linie argumentativă, în ceea ce privește incidența sau nu a prevederilor Legii nr. 554/2004, inclusiv sub raportul respectării termenelor și condițiilor de introducere a cererilor de chemare în judecată, din acest act normativ. Si aceasta în ciuda faptului că, respingând excepția inadmisibilității capetelor de cerere privind anularea adreselor indicate de reclamantă, instanța de fond le-a asimilat noțiunii de act administrativ, în sensul legii contenciosului administrativ, tocmai în considerarea refuzului pe care-l conțin. Instanța de fond, a respins în cele din urmă acțiunea de față, având ca obiect anulare acte și restituire sume, ca fiind prescrisă, făcând referire la intervenirea termenului de prescripție de 3 ani, invocat încă din etapa administrativă prealabilă, de către intimatele-pârâte în temeiul art. 40 din O.U.G. nr. 158/2005. În plus, analiza considerentelor hotărârii evidențiază că soluția pronunțată în cauză s-a întemeiat în mod hotărâtor și covârșitor pe susținerile și argumentele intimaților-pârâți înfățișate prin întâmpinările depuse, fără a fi fost înlăturate convingător și cuprinzător argumentele recurentei-reclamante, în mod special în ceea ce privește natura juridică și durata termenului de prescripție, respectiv survenirea unor eventuale cauze de întrerupere a curgerii acestuia, în condițiile în care chiar instanța de fond a observat că dispozițiile legale incidente în vigoare la data cererii de restituire, aveau o redactare deficitară. Este adevărat că în jurisprudența dezvoltată în materie s-a stabilit că judecătorul nu trebuie să răspundă în concret și în parte fiecăruia dintre argumentele invocate de părți, cu condiția însă ca aspectele indicate, de regulă de reclamanta-recurentă să fi fost avute în vedere în analiza globală a instanței. Cum, în opinia instanței de recurs, o atare cerință nu este întrunită, în ceea ce privește argumente relevante ale reclamantei-recurente cărora, după cum s-a arătat deja, nu rezultă că li s-ar fi dat un răspuns chiar și în manieră implicită, rezultă că neclaritatea și caracterul sumar al argumentelor se circumscrie și echivalează practic cu o nemotivare a hotărârii, ceea ce face imposibilă exercitarea controlului judiciar de către instanța de recurs. De altfel și în jurisprudența CEDO s-a stabilit că motivarea sumară și confuză echivalează cu o nemotivare. În cauza Albina c. României s-a arătat că, chiar în condițiile în care obligația pe care o impune art. 6 para 1 instanțelor naționale de a-și motiva deciziile nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare argument, Curtea reamintește ca dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6.1 din Convenție, include printre altele dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenția nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective, acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt în mod real " ascultate", adică în mod corect examinate de către instanța sesizată. Concluzionând, Înalta Curte reține așadar că în prezenta cauză, cu referire la hotărârea supusă controlului judiciar nu este satisfăcută exigenta prevederilor imperative cuprinse în art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., ceea ce atrage incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., motiv pentru care, pentru respectarea nu doar formală a dreptului părților la cele 2 grade de jurisdicție, va admite recursul recurentei-reclamante, va casa hotărârea atacată și va dispune trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, conform at. 497 C. proc. civ. Cu ocazia rejudecării, instanța de fond urmează a reanaliza și a se pronunța asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune, și respectiv a fondului cauzei, în măsura în care o atare dezlegare se va impune. În acest sens instanța de rejudecare va analiza ca apărări de fond și toate susținerile cuprinse în recursul recurentei-reclamante pe aspectul prescripției dreptului material la acțiune, ce nu s-au impus a mai fi analizate dată fiind soluția adoptată, în raport de susținerile părților dar și de prevederile legale incidente, reținându-se, în ceea ce privește excepțiile privind lipsa calității procesuale pasive a CNAS, și respectiv, inadmisibilitatea capetelor de cerere privind anularea adreselor menționate de către reclamantă, că acestea, și în opinia instanței de control judiciar au fost corect respinse de către prima instanță și de altfel nici nu au format obiect al recursului de față, urmând a fi așadar menținută soluția dată.