ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2976/2008

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele: Prin sentința nr. 116 din 19 februarie 2008, Tribunalul Timiș, secția comercială și de contencios administrativ, a respins cererea formulată de reclamanta SC B.T. SA împotriva Statului Român prin SC C.N.C.F. C.F.R. SA - Sucursala Regională C.F. Timișoara prin care s-a solicitat instituirea unui drept de servitute pe parcela aflată în proprietatea Statului Român, pe calea de acces intrare uscată, precum și intabularea dreptului de servitute în C.F. Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut că nu sunt îndeplinite condițiile impuse de dispozițiile art. 616 C. civ. întrucât imobilul reclamantei are acces direct la drumul public, accesul făcându-se direct din stradă în imobil, iar în situația în care s-ar admite instituirea unui drept de servitute s-ar ajunge la o încălcare a dreptului de proprietate al pârâtei.

Apelul formulat de reclamantă împotriva acestei sentințe a fost admis prin Decizia nr. 120 din 9 iunie 2008 de Curtea de Apel Timișoara care a schimbat în tot sentința, în sensul că a instituit în favoarea reclamantei un drept de servitute de trecere pe parcela înscrisă în C.F. Timișoara, aflată în proprietatea Statului Român prin SC C.N. C.F.R. SA Timișoara, pe calea de acces intrare uscată, precum și în curtea interioară conform expertizei ce face parte integrantă din decizie. De asemenea, prin aceeași decizie s-a dispus intabularea dreptului de servitute în C.F. Timișoara. Pentru a decide astfel, instanța apelului a reținut - din probele administrate - că imobilul reclamantei are acces direct la drumul public, acesta făcându-se direct din stradă însă, nu este satisfăcător cerințelor sale neexistând nici un alt acces - auto sau pietonal pentru aprovizionarea cu marfă și materiale a imobilului ce are destinația de hotel.

S-a luat în considerare propunerea expertului ce a afectat expertiza în cauză, în sensul necesității acordării unui drept de servitute și s-a apreciat că nu a existat posibilitatea unui înțelegeri amiabile între părți din moment ce s-a ajuns în instanță. Cu privire la acțiunea în despăgubire prevăzută de art. 616 teza a II-a C. civ. s-a reținut că reclamanta o poate exercita oricând în termenul de prescripție. Instanța a mai avut în vedere că ușa de acces la drumul public este de fapt pentru turiști și pentru bagajele acestora, că Ordonanța nr. 61 din 27 aprilie 1999 referitor la Normele Metodologice privind criteriile de clasificare a structurilor turistice prevede în mod expres că pentru hotelurile de categoria 2 stele, sunt necesare intrări separate pentru turiști și bagaje, precum și pentru mărfuri.

În concluzie, s-au statut că prevederile art. 616 C. civ. sunt îndeplinite. Împotriva acestei decizii, pârâta a formulat recurs prin care a invocat motivele de nelegalitate reglementate de prevederile art. 304 alin. (8) și (9) C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de nelegalitate, recurenta susține următoarele: - Greșit s-a reținut că sunt îndeplinite dispozițiile art. 616 C. civ. pentru instituirea unui drept de servitute întrucât reclamanta are acces direct la drumul public. - Prin stabilirea unui drept de servitute, în situația în care reclamanta are acces direct la drumul public, se încalcă dreptul de proprietate al proprietarului - Statul Român prin C.F.R.

- Decizia atacată încalcă și prevederile art. 13 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia conform cu care, servituțile asupra bunurilor din domeniul public sunt valabile numai în măsura în care sunt compatibile cu uzul sau interesul public căruia îi sunt destinate bunurile afectate. Prin întâmpinarea formulată la 20 octombrie 2008, intimata a solicitat respingerea recursului ca nefondat, considerând că sunt incidente dispozițiile art. 616 C. civ., iar necesitatea instituirii acestui drept derivă din nevoia exploatării imobilului său cu destinația de hotel, în conformitate cu Ordonanța nr. 61 din 27 aprilie 1999 referitor la Normele Metodologice privind criteriile de clasificare a structurilor turistice care prevăd intrări separate pentru turiști și bagaje și pentru primirea mărfurilor.

Analizând decizia atacată prin prisma criticilor invocate ce se subsumează motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru următoarele considerente: Potrivit dispozițiilor art. 616 C. proc. civ., proprietarul al cărui loc este înfundat, care nu are nici o ieșire la calea publică, poate reclama o trecere pe locul vecinului său pentru exploatarea fondului, cu îndatorirea de a-l despăgubi în proporție cu pagubele ce s-ar putea ocaziona. Conform art. 618 C. civ. trebuie a se alege trecerea prin locul care ar pricinui o mai puțină pagubă celui pe al cărui loc urmează a fi deschisă. Rezultă din prevederile enunțate că, prin „loc înfundat” legiuitorul a avut în vedere acele terenuri care nu au nici o ieșire la calea publică, imposibilitatea absolută de acces la un drum public.

De asemenea, textul art. 618 impune obligația ca - la stabilirea unei servituți de trecere - să se țină seama și de interesul celui care urmează să suporte consecințele, iar nu să se aibă în vedere numai interesul celui ce urmează să beneficieze de dreptul de trecere. În cauza dedusă judecății, prevederile art. 616 C. civ. nu sunt incidente, decizia atacată fiind dată cu aplicarea greșită a acestora, în contextul în care imobilul proprietatea reclamantei are acces direct la drumul public. Atâta vreme cât reclamanta are această posibilitate, nu este îndeplinită cerința impusă de textul de lege, respectiv ca terenul să fie înfundat. Argumentarea instanței de apel în sensul căreia s-ar impune acordarea unui drept de trecere pentru utilizarea normală și conformă cu normele legale specifice unităților hoteliere nu poate da legitimitate instituirii servituții de trecere pe terenul proprietatea pârâtei.

De altfel, din raționamentul instanței anterioare se poate concluziona că s-a luat în considerare exclusiv interesul reclamantei în obținerea dreptului de trecere nu și al pârâtei care ar fi urmat să suporte consecințele și nici natura juridică a terenului acesteia. Având în vedere considerentele expuse, urmează ca în temeiul art. 312 alin. (3) raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ. să se admită recursul ca fondat cu consecința modificării deciziei atacate, în sensul că se va respinge apelul declarat de pârâtă împotriva sentinței nr. 116 din 19 februarie 2008 a Tribunalului Timiș, secția comercială și de contencios administrativ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâta SC C.N.C.F. C.F.R. SA București prin Sucursala C.F. Timișoara împotriva Deciziei nr. 120/A din 9 iunie 2008 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială, pe care o modifică, în sensul că respinge apelul pârâtei. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 octombrie 2008.