ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2976/2008

Asupra recursului de

față:

Din examinarea

lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin sentința nr. 116 din 19 februarie 2008,

Tribunalul Timiș, secția comercială și de contencios administrativ, a respins

cererea formulată de reclamanta SC B.T. SA împotriva Statului Român prin SC

C.N.C.F. C.F.R. SA - Sucursala Regională C.F. Timișoara prin care s-a solicitat

instituirea unui drept de servitute pe parcela aflată în proprietatea Statului

Român, pe calea de acces intrare uscată, precum și intabularea dreptului de

servitute în C.F.

Pentru a se pronunța

astfel, instanța a reținut că nu sunt îndeplinite condițiile impuse de

dispozițiile art. 616 C. civ. întrucât imobilul reclamantei are acces direct la

drumul public, accesul făcându-se direct din stradă în imobil, iar în situația

în care s-ar admite instituirea unui drept de servitute s-ar ajunge la o încălcare

a dreptului de proprietate al pârâtei.

Apelul formulat de

reclamantă împotriva acestei sentințe a fost admis prin Decizia nr. 120 din 9

iunie 2008 de Curtea de Apel Timișoara care a schimbat în tot sentința, în

sensul că a instituit în favoarea reclamantei un drept de servitute de trecere

pe parcela înscrisă în C.F. Timișoara, aflată în proprietatea Statului Român

prin SC C.N. C.F.R. SA Timișoara, pe calea de acces intrare uscată, precum și

în curtea interioară conform expertizei ce face parte integrantă din decizie.

De asemenea, prin

aceeași decizie s-a dispus intabularea dreptului de servitute în C.F.

Timișoara.

Pentru a decide

astfel, instanța apelului a reținut - din probele administrate - că imobilul

reclamantei are acces direct la drumul public, acesta făcându-se direct din

stradă însă, nu este satisfăcător cerințelor sale neexistând nici un alt acces

- auto sau pietonal pentru aprovizionarea cu marfă și materiale a imobilului ce

are destinația de hotel.

S-a luat în

considerare propunerea expertului ce a afectat expertiza în cauză, în sensul

necesității acordării unui drept de servitute și s-a apreciat că nu a existat

posibilitatea unui înțelegeri amiabile între părți din moment ce s-a ajuns în

instanță.

Cu privire la

acțiunea în despăgubire prevăzută de art. 616 teza a II-a C. civ. s-a reținut

că reclamanta o poate exercita oricând în termenul de prescripție.

Instanța a mai avut

în vedere că ușa de acces la drumul public este de fapt pentru turiști și

pentru bagajele acestora, că Ordonanța nr. 61 din 27 aprilie 1999 referitor la

Normele Metodologice privind criteriile de clasificare a structurilor turistice

prevede în mod expres că pentru hotelurile de categoria 2 stele, sunt necesare

intrări separate pentru turiști și bagaje, precum și pentru mărfuri.

În concluzie, s-au

statut că prevederile art. 616 C. civ. sunt îndeplinite.

Împotriva acestei

decizii, pârâta a formulat recurs prin care a invocat motivele de nelegalitate

reglementate de prevederile art. 304 alin. (8) și (9) C. proc. civ.

În dezvoltarea

motivelor de nelegalitate, recurenta susține următoarele:

- Greșit s-a reținut

că sunt îndeplinite dispozițiile art. 616 C. civ. pentru instituirea unui drept

de servitute întrucât reclamanta are acces direct la drumul public.

- Prin stabilirea

unui drept de servitute, în situația în care reclamanta are acces direct la

drumul public, se încalcă dreptul de proprietate al proprietarului - Statul

Român prin C.F.R.

- Decizia atacată

încalcă și prevederile art. 13 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea

publică și regimul juridic al acesteia conform cu care, servituțile asupra

bunurilor din domeniul public sunt valabile numai în măsura în care sunt

compatibile cu uzul sau interesul public căruia îi sunt destinate bunurile

afectate.

Prin întâmpinarea formulată

la 20 octombrie 2008, intimata a solicitat respingerea recursului ca nefondat,

considerând că sunt incidente dispozițiile art. 616 C. civ., iar necesitatea

instituirii acestui drept derivă din nevoia exploatării imobilului său cu

destinația de hotel, în conformitate cu Ordonanța nr. 61 din 27 aprilie 1999

referitor la Normele Metodologice privind criteriile de clasificare a

structurilor turistice care prevăd intrări separate pentru turiști și bagaje și

pentru primirea mărfurilor.

Analizând decizia

atacată prin prisma criticilor invocate ce se subsumează motivului de

nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată

că recursul este fondat pentru următoarele considerente:

Potrivit

dispozițiilor art. 616 C. proc. civ., proprietarul al cărui loc este înfundat,

care nu are nici o ieșire la calea publică, poate reclama o trecere pe locul

vecinului său pentru exploatarea fondului, cu îndatorirea de a-l despăgubi în

proporție cu pagubele ce s-ar putea ocaziona.

Conform art. 618 C.

civ. trebuie a se alege trecerea prin locul care ar pricinui o mai puțină

pagubă celui pe al cărui loc urmează a fi deschisă.

Rezultă din

prevederile enunțate că, prin „loc înfundat” legiuitorul a avut în vedere acele

terenuri care nu au nici o ieșire la calea publică, imposibilitatea absolută de

acces la un drum public.

De asemenea, textul art.

618 impune obligația ca - la stabilirea unei servituți de trecere - să se țină

seama și de interesul celui care urmează să suporte consecințele, iar nu să se

aibă în vedere numai interesul celui ce urmează să beneficieze de dreptul de

trecere.

În cauza dedusă

judecății, prevederile art. 616 C. civ. nu sunt incidente, decizia atacată

fiind dată cu aplicarea greșită a acestora, în contextul în care imobilul

proprietatea reclamantei are acces direct la drumul public.

Atâta vreme cât

reclamanta are această posibilitate, nu este îndeplinită cerința impusă de

textul de lege, respectiv ca terenul să fie înfundat.

Argumentarea

instanței de apel în sensul căreia s-ar impune acordarea unui drept de trecere

pentru utilizarea normală și conformă cu normele legale specifice unităților

hoteliere nu poate da legitimitate instituirii servituții de trecere pe terenul

proprietatea pârâtei.

De altfel, din

raționamentul instanței anterioare se poate concluziona că s-a luat în

considerare exclusiv interesul reclamantei în obținerea dreptului de trecere nu

și al pârâtei care ar fi urmat să suporte consecințele și nici natura juridică

a terenului acesteia.

Având în vedere

considerentele expuse, urmează ca în temeiul art. 312 alin. (3) raportat la art.

304 pct. 9 C. proc. civ. să se admită recursul ca fondat cu consecința

modificării deciziei atacate, în sensul că se va respinge apelul declarat de

pârâtă împotriva sentinței nr. 116 din 19 februarie 2008 a Tribunalului Timiș, secția

comercială și de contencios administrativ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de pârâta SC C.N.C.F. C.F.R. SA București prin Sucursala C.F.

Timișoara împotriva Deciziei nr. 120/A din 9 iunie 2008 a Curții de Apel

Timișoara, secția comercială, pe care o modifică, în sensul că respinge apelul

pârâtei.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 21 octombrie 2008.