ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 499/2010

Instanțele de fond și apel au acordat ceea ce nu s-a cerut (art. 304 pct. 6 C. proc. civ.), întrucât, prin cererea formulată s-a solicitat respectarea unui drept de servitute de trecere deja existent, iar instanțele, în mod nelegal, în temeiul art. 616 C. civ., au instituit o nouă servitute de trecere, fără a verifica dacă sunt îndeplinite condițiile legale prevăzute în acest sens.

Hotărârile pronunțate nu cuprind motivele pe care se sprijină, iar motivele cuprinse sunt contradictorii și străine de natura pricinii deduse judecății (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.), față de toate probele administrate în cauză, deoarece contrar probelor concludente administrate, instanța de fond a reținut că „s-a făcut cu prisosință dovada existenței acestui drept”, iar instanța de apel a reținut că „rezultă cert că intimata reclamantă avea instituită în favoarea sa o servitute de trecere pe care apelanta pârâtă nu a respectat-o”.

Instanțele au interpretat greșit actele juridice deduse judecății și au schimbat înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestora (art. 304 pct. 8 C. proc. civ.). Astfel, din toate actele de proprietate existente la dosarul cauzei rezultă că a existat o veche servitute de trecere, una convențională, neidentificată în niciunul din actele de proprietate și neidentificabilă în teren, iar instanțele în mod greșit au concluzionat că trecerea în discuție s-a aflat pe amplasamentul indicat în acțiunea introductivă, fără a avea în vedere toate expertizele efectuate în cauză conform cărora pretinsa serivute nu poate fi localizată, raportat la actele de proprietate depuse la dosarul cauzei.

Hotărârile pronunțate sunt date cu aplicarea greșită a legii, (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), întrucât, deși prin acțiunea introductivă se solicită respectarea unei servituți de trecere, prin hotărârile pronunțate în temeiul art. 616 C. civ., s-a dispus instituirea unei noi servituți de trecere cu piciorul și vehiculul pe proprietatea recurentei și, în aceste condiții, prin instituirea servituții, s-a creat o creștere vădită a valorii proprietății intimaților, prejudiciind grav proprietatea recurentei, care practic este deposesată de o suprafață apreciabilă de teren.

Instanța de apel nu s-a pronunțat cu privire la unul din motivele de apel formulate, și anume, admiterea cererii sale reconvenționale, în temeiul art. 636 C. civ., pronunțând astfel o hotărâre nelegală. Recursul nu este fondat. Din examinarea motivelor de recurs, în raport de actele dosarului, de dispozițiile legale aplicabile în speță, precum și de hotărârile pronunțate în cauză, se constată următoarele: Susținerile recurentei-pârâte referitoare la nemotivarea în drept a acțiunii reclamantei-intimate nu sunt întemeiate, întrucât din conținutul cererii de chemare în judecată din dosarul Judecătoriei Buzău rezultă că obiectul acțiunii constă în obligarea pârâtei „la respectarea dreptului de servitute de trecere”, fiind indicată ca temei de drept obligația de a face. Menționarea dispozițiilor art. 620 C. civ. ca o justificare a capătului de cerere privind obligarea pârâtei la respectarea servituții constituite prin titlu anterior s-a produs prin notele scrise depuse la dosar, ocazie cu care s-a procedat și la o calificare expresă a acțiunii, ca fiind o acțiune confesorie, iar această precizare s-a făcut oricum înainte ca tribunalul să soluționeze acțiunea, ca primă instanță competentă material. Ca urmare, nu poate fi considerată ca o modificare a acțiunii, care chiar reală să fi fost, nefiind invocată la acel moment, nu putea atrage incidența dispozițiilor art. 108 C. proc. civ., respectiv nulitatea acțiunii. Pe de altă parte, se impune a se preciza că nici măcar în ipoteza unei indicări greșite a temeiului de drept al acțiunii nu intervine automat nulitatea ca sancțiune, atâta timp cât este posibilă determinarea temeiului de drept de către judecătorul fondului dacă cererea este motivată suficient în fapt și îngăduie instanței o calificare legală corectă, reclamantul nefiind obligat să indice chiar textul de lege pe care își întemeiază cererea, - în lipsa acestuia, încadrarea legală a cererii putând-o face și judecătorul. În consecință, Înalta Curte apreciază că ambele instanțe au stabilit corect că temeiul de drept al acțiunii reclamantei l-ar putea constitui dispozițiile art. 616 C. civ., de vreme ce reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la respectarea dreptului de servitute de trecere, iar din probatoriile administrate a rezultat incontestabil existența dreptului de servitute, precum și a faptului că reclamanta nu are o altă modalitate de acces. Aplicabilitatea dispozițiilor legale mai sus menționate nu exclud însă incidența în cauză și a dispozițiilor art. 620 C. civ., ce privesc obligațiile personale ce incumbă proprietarului fondului aservit față de proprietarul fondului dominant, precum și uzul și întinderea servituții stabilite prin titlul în baza căruia s-a constituit, cât și a dispozițiilor art. 1 și art. 2 din Decretul 31/1954, referitoare la exercitarea cu bună credință a obligațiilor și drepturilor civile recunoscute persoanelor fizice, în contextul în care, în speță, reclamanta a solicitat instanței protecția exercitării dreptului său de servitute, în condițiile încălcării obligației ei corelative a proprietarului fondului aservit de a-i respecta acest drept. În ce privește motivul de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ., potrivit căruia instanțele au instituit o nouă servitute de trecere, în temeiul dispozițiilor art. 616 C. civ., deși reclamanta a solicitat doar o respectare a dreptului de servitute, deja existent, se constată că nu este întemeiat, întrucât din actele dosarului rezultă că imobilul dobândit de reclamantă de la autoarea sa avea instituit dreptul de servitute de trecere cu piciorul și orice vehicul, până la stradă și că nu există o altă modalitate de acces la calea publică, iar faptul că moștenitorii proprietarului fondului aservit inițial au înțeles să modifice amplasamentul servituții cu ocazia înstrăinărilor de porțiuni de teren și construcții din fosta curte comună, nu pot s-a împiedice pe reclamantă să beneficieze de dreptul său constituit de titlu pe care-l deține. Prin urmare, instanțele nu au instituit o nouă servitute, - așa cum eronat susține recurenta-pârâtă - ci au obligat-o pe pârâtă la respectarea celei deja existente, instituită prin acte de proprietate și posibil de realizat conform raportului de expertiză tehnică întocmit de expertul P.L.. În mod evident, motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu este întemeiat întrucât hotărârile pronunțate în cauză de instanțe nu conțin considerente contradictorii ori străine de natura pricinii, iar o eventuală greșită apreciere a situației de fapt sau a probelor administrate nu poate fi invocată în temeiul acestui text legal. Cel de-al treilea motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. este, de asemnea, neîntemeiat, atât timp cât din examinarea actelor dosarului reiese că instanțele au calificat corect acțiunea și nu au interpretat greșit actul juridic dedus judecății, ci, prin soluția dată, s-au pronunțat exact asupra obiectului cauzei supuse judecății de către reclamanta-intimată. Cât privește susținerea potrivit căreia din certificatul de legatar și din actul de proprietate al autoarei reclamantei nu ar rezulta determinarea servituții în limitele omologate de instanță, se constată că acest aspect nu are nicio relevanță și nu este de natură să determine incidența motivului de recurs invocat, iar, pe de altă parte, se observă că toate expertizele au constatat că este posibilă determinarea dreptului de servitute, rezultat din toate actele invocate, cât și faptul ocupării unei porțiuni din servitutea de trecere astfel configurată. Referitor la cel de-al patrulea motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în conformitate cu care se critică reținerea în considerente a dispozițiilor art. 616 C. civ. de către curtea de apel, se constată că aceste dispoziții legale au fost avute în vedere astfel cum s-a mai arătat ca reprezentând sediul materiei pentru instituția juridică a servituții de trecere, fără ca din aceasta să rezulte că abia prin prezentul litigiu s-ar fi ajuns la instituirea unei noi servituți de trecere. În fine, în ce privește susținerea potrivit căreia instanța de apel nu s-a pronunțat cu privire la unul din motivele de apel în care s-ar fi criticat respingerea cererii reconvenționale, întemeiate de dispozițiile art. 636 C. civ., se constată că nu este întemeiată, întrucât pârâta nu a formulat nicio critică concretă privind modul de soluționare a acestei cereri, făcând doar o referire generică în finalul apelului, atunci când solicită a fi admisă această cerere, nefiind îndeplinite cerințele art. 287 pct. 2 C. proc. civ., sub acest aspect. În consecință, reținându-se că recurenta-pârâtă nu a formulat nicio critică întemeiată, în condițiile strict și limitativ prevăzute de dispozițiile art. 304 C. proc. civ., de natură să justifice desființarea deciziei curții de apel, aceasta va fi menținută, ca fiind legală și se va respinge recursul recurentei-pârâte, ca nefondat. În conformitate cu dispozițiile art. 274 C. proc. civ., va fi obligată recurenta-pârâtă la plata cheltuielilor de judecată, în sumă de 6613,16 lei către intimata-reclamantă S.O.