ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 499/2010

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 499/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 428 din 7 aprilie  2008, pronunțată

de Tribunalul Buzău, secția comercială și de contencios

administrativ, a fost admisă în parte acțiunea principală

formulată de reclamanta S.O.în contradictoriu cu pârâții SC H.C.E. SA

- F.P.B., S.C.T., S.A.S., admisă cererea de intervenție în interes

propriu formulată de întervenienții P.F. și P.M.

Prin aceeași

sentință, a fost respinsă acțiunea față de

pârâții S.C.T., S.A.S., respinsă cererea reconvențională

formulată de pârâta SC H.C.E. SA, obligată pârâta să respecte

dreptul de servitute de trecere pe dimensiunile de 2,50 metri lățime

și 38,21 metri lungime, conform raportului de expertiză tehnică

întocmit de expertul P.L. - anexa 5, prin retragerea gardului proprietatea

pârâtei, pentru a permite reclamanților accesul cu vehiculul și cu

piciorul și obligată pârâta la 1.417 lei cheltuieli de judecată

către reclamantă.

Pentru a pronunța

această sentință, tribunalul a reținut că reclamanta a

dobândit în baza certificatului de legatar, pe lângă alte bunuri, imobilul

casă de locuit situat în mun. Buzău, și terenul aferent în

suprafața de 166,25 m.p., imobil moștenit de la autoarea sa T.R.,

care la rândul său îl dobândise prin cumpărare conform contractului

de vânzare cumpărare în cuprinsul acestui contract fiind cuprinsă

servitutea de trecere cu piciorul și orice vehicul de la stradă

și până la proprietatea vecinei S.S.

La rândul lor, intervenienții P.F. și P.M.,

s-a reținut prin sentință, au dobândit în vecinătatea

imobilului deținut de reclamantă o casă de locuit și terenul

aferent de la numitul P.G., care a rândul său cumpărase imobilul

și terenul aferent din fosta proprietate comuna a autorilor reclamantei,

rezultând astfel că terenul în litigiu anterior acestor vânzări

succesive și pe bucăți, a aparținut unui singur proprietar

de-a lungul timpului, fiind astfel de necontestat că pentru imobilele

aflate de la strada principală în spate, așa cum sunt imobilele

proprietatea reclamantei și a intervenienților, era necesar să

existe o servitute de trecere cu piciorul și vehicolul, pentru o bună

folosință a imobilului, fiind dovedit cu prisosință

existența acestui drept de servitute și a faptului că reclamanta

proprietară nu are o altă modalitate de acces la calea publică.

În ceea ce privește

întinderea acestei servitutii și calea ce trebuie aleasă pentru a

afecta într-o modalitatea cât mai mică proprietatea reclamantei,

tribunalul a reținut concluziile raportului de expertiză

tehnică, întocmit de expert P.L., apreciindu-se că aceasta lucrare a

răspuns eficient dispozițiilor instanței și modalitatea

aleasă prin această expertiză și schița anexă,

răspunzând cel mai bine obiectului cauzei, considerente pentru care în

temeiul dispozițiilor art. 616 și urm. C. civ. instanța a admis

în parte acțiunea și cererea de intervenție în interes propriu

și a obligat pârâta să respecte dreptul de servitute pe dimensiunile

2,50 metri lățime și de 38,21 metri lungime, conform raportului

de expertiză tehnică, prin retragerea gardului de către

pârâtă pe proprietatea sa, pentru a putea permite accesul

reclamanților cu vechiculul și piciorul.

În ce-i privește pe

pârâți, prin sentință s-a reținut că aceștia nu

au ocupat din terenul proprietatea niciuneia dintre părți și

că gardul ce delimitează proprietatea lor de proprietatea reclamantei

nu este amplasat pe terenul ce constituie servitute, motiv pentru care a

respins acțiunea față de aceștia, iar cu privire la cererea

reconventională prin care s-a solicitat stingerea dreptului de servitute,

instanța a considerat că în cauză nu operează niciuna din

cauzele prevăzute expres de art. 636 C. civ., astfel încât a respins

cererea reconventională ca neîntemeiată.

Prin decizia nr. 216 din 5

noiembrie 2008, Curtea de Apel Ploiești, secția comercială

și de contencios administrativ, a respins ca nefondat apelul declarat de

pârâtă împotriva sentinței mai sus menționate.

A obligat-o pe apelantă

să-i plătească intimatei-reclamante S.O. 1.000 lei cheltuieli de

judecată.

A respins cererea de

acordare a cheltuielilor de judecată formulată de

intimații-pârâți S.C.T.și S.A.S., ca nedovedită.

În considerarea deciziei

pronunțate, instanța de apel a reținut că:

Primul motiv de apel, potrivit

căruia acțiunea intimate-reclamante nu este motivată în drept

și greșit aceasta a indicat dispozițiile art. 1 și 2 din

Decretul 51/1954 și art. 620 C. civ., este nefondat; împrejurarea că

ulterior formulării acțiunii inițiale, prin precizările la

acțiune a indicat aceste dispoziții legale nu poate să

conducă la nelegalitatea sentinței apelate deoarece, din motivele de

fapt ale acțiunii formulate de către intimata reclamantă și

din actele de proprietate ale intimatei și ale autorilor săi,

rezultă cert că intimata reclamantă avea instituită în

favoarea sa o servitute de trecere pe care apelanta pârâtă nu a

respectat-o, servitutea de trecere fiind reglementată de disp. art. 616

și urm C. civ., ce au fost aplicate în cauză de către

instanță, urmare admiterii în parte a acțiunii intimatei

reclamante, dispozițiile art. 1 și art. 2 din Decretul 51/1954 fiind

invocate de intimată au aplicabilitate în speță, întrucât

reglementează exercitarea cu buna credință a dreptului de

către persoanele fizice și nerespectarea servitutii de trecere

reprezintă încălcarea acestor dispoziții.

Motivul de apel invocat de

către apelantă, în sensul că instanța de fond a apreciat în

mod greșit obiectul cererii de chemare în judecată și  prin

admiterea actiunii a acordat ceea ce nu s-a solicitat, instituind o altă

servitute de trecere împovărătoare pentru apelantă și

imposibil de realizat și că hotărârea nu se bazează pe probele

administrate în cauză, a fost considerat, de asemenea, nefondat.

Susținerea reclamantei,

în sensul că intimata-reclamantă nu a făcut dovada că prin

actul de dobândire a proprietății sale a dobândit și dreptul de

servitute a fost respinsă ca nefondată.

Instanța de apel a mai

reținut că ultima critică adusă sentinței de

către apelantă, potrivit căreia, prin instituirea

servituții de trecere creată prin sentința primei instanțe,

s-a creat o situație împovărătoare pentru apelantă nu este

fondată, atâta timp cât din probatoriile administrate in cauză a

rezultat că intimata a dovedit că avea instituit dreptul de servitute

de trecere în favoarea sa, prin acte de dobândire a proprietății

imobilului și că apelanta pârâta nu a respectat servitutea de trecere

edificând un gard din beton mărind prin aceasta în mod nejustificat

proprietatea sa.

Împotriva deciziei

curții de apel, a declarat recurs pârâta SC H.C.E. SA Buzău,

întemeindu-se pe dispozițiile art. 304 pct. 6, 7, 8 și 9 C. proc.

civ. și solicitând admiterea recursului pentru motivul prevăzut de art.

304 pct. 6 C. proc. civ., casarea hotărârilor pronunțate și

trimiterea cauzei spre o nouă judecată la instanța de fond.

În subsidiar,

recurenta-pârâtă solicită modificarea în tot a celor două

hotărâri, iar pe fond, respingerea cererii intimatei-reclamante și a

cererii de intervenție în nume propriu și admiterea cererii

reconvenționale formulate de către pârâta-recurentă.

Recurenta-pârâtă

susține astfel că acțiunea intimatei-reclamante nu a fost

motivată în drept, iar temeiul de drept precizat, respectiv art. 620 C.

civ. reglementează instituirea și nu conservarea și respectarea unei

servituți deja existente, așa cum se pretinde prin cererea de chemare

în judecată, or, în situația în care reclamanta ar fi indicat acest

temei legal de la data redactării cererii sale sau ulterior, la

solicitarea sa expresă, altele ar fi fost apărările și

probele administrate.

În continuare, criticile

formulate de recurenta-pârâtă vizează nelegalitatea și

netemeinicia hotărârilor pronunțate, după cum urmează:

și apel au acordat ceea ce nu s-a cerut (art. 304 pct. 6 C. proc. civ.),

întrucât, prin cererea formulată s-a solicitat respectarea unui drept de

servitute de trecere deja existent, iar instanțele, în mod nelegal, în

temeiul art. 616 C. civ., au instituit o nouă servitute de trecere,

fără a verifica dacă sunt îndeplinite condițiile legale

prevăzute în acest sens.

pronunțate nu cuprind motivele pe care se sprijină, iar motivele

cuprinse sunt contradictorii și străine de natura pricinii deduse

judecății (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.), față de toate

probele administrate în cauză, deoarece contrar probelor concludente

administrate, instanța de fond a reținut că „s-a făcut cu

prisosință dovada existenței acestui drept”, iar instanța de

apel a reținut că „rezultă cert că intimata reclamantă

avea instituită în favoarea sa o servitute de trecere pe care apelanta

pârâtă nu a respectat-o”.

interpretat greșit actele juridice deduse judecății și au

schimbat înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al

acestora (art. 304 pct. 8 C. proc. civ.). Astfel, din toate actele de

proprietate existente la dosarul cauzei rezultă că a existat o veche

servitute de trecere, una convențională, neidentificată în

niciunul din actele de proprietate și neidentificabilă în teren, iar

instanțele în mod greșit au concluzionat că trecerea în

discuție s-a aflat pe amplasamentul indicat în acțiunea introductivă,

fără a avea în vedere toate expertizele efectuate în cauză

conform cărora pretinsa serivute nu poate fi localizată, raportat la actele

de proprietate depuse la dosarul cauzei.

pronunțate sunt date cu aplicarea greșită a legii, (art. 304 pct.

9 C. proc. civ.), întrucât, deși prin acțiunea introductivă se

solicită respectarea unei servituți de trecere, prin hotărârile

pronunțate în temeiul art. 616 C. civ., s-a dispus instituirea unei noi

servituți de trecere cu piciorul și vehiculul pe proprietatea

recurentei și, în aceste condiții, prin instituirea servituții,

s-a creat o creștere vădită a valorii proprietății

intimaților, prejudiciind grav proprietatea recurentei, care practic este

deposesată de o suprafață apreciabilă  de teren.

s-a pronunțat cu privire la unul din motivele de apel formulate, și

anume, admiterea cererii sale reconvenționale, în temeiul art. 636 C. civ.,

pronunțând astfel o hotărâre nelegală.

Recursul nu este fondat.

Din examinarea motivelor de

recurs, în raport de actele dosarului, de dispozițiile legale aplicabile

în speță, precum și de hotărârile pronunțate în

cauză, se constată următoarele:

Susținerile

recurentei-pârâte referitoare la nemotivarea în drept a acțiunii

reclamantei-intimate nu sunt întemeiate, întrucât din conținutul cererii

de chemare în judecată din dosarul Judecătoriei Buzău

rezultă că obiectul acțiunii constă în obligarea pârâtei

„la respectarea dreptului de servitute de trecere”, fiind indicată ca

temei de drept obligația de a face.

Menționarea dispozițiilor

art. 620 C. civ. ca o justificare a capătului de cerere privind obligarea

pârâtei la respectarea servituții constituite prin titlu anterior s-a

produs prin notele scrise depuse la dosar, ocazie cu care s-a procedat și

la o calificare expresă a acțiunii, ca fiind o acțiune confesorie,

iar această precizare s-a făcut oricum înainte ca tribunalul să

soluționeze acțiunea, ca primă instanță

competentă material.

Ca urmare, nu poate fi

considerată ca o modificare a acțiunii, care chiar reală să

fi fost, nefiind invocată la acel moment, nu putea atrage incidența

dispozițiilor art. 108 C. proc. civ., respectiv nulitatea acțiunii.

Pe de altă parte, se

impune a se preciza că nici măcar în ipoteza unei indicări

greșite a temeiului de drept al acțiunii nu intervine automat

nulitatea ca sancțiune, atâta timp cât este posibilă determinarea

temeiului de drept de către judecătorul fondului dacă cererea

este motivată suficient în fapt și îngăduie instanței o

calificare legală corectă, reclamantul nefiind obligat să indice

chiar textul de lege pe care își întemeiază cererea, - în lipsa

acestuia, încadrarea legală a cererii putând-o face și

judecătorul.

În consecință,

Înalta Curte apreciază că ambele instanțe au stabilit corect că

temeiul de drept al acțiunii reclamantei l-ar putea constitui

dispozițiile art. 616 C. civ., de vreme ce reclamanta a solicitat

obligarea pârâtului la respectarea dreptului de servitute de trecere, iar din probatoriile

administrate a rezultat incontestabil existența dreptului de servitute,

precum și a faptului că reclamanta nu are o altă modalitate de

acces.

Aplicabilitatea

dispozițiilor legale mai sus menționate nu exclud însă

incidența în cauză și a dispozițiilor art. 620 C. civ., ce

privesc obligațiile personale ce incumbă proprietarului fondului

aservit față de proprietarul fondului dominant, precum și uzul

și întinderea servituții stabilite prin titlul în baza căruia

s-a constituit, cât și a dispozițiilor art. 1 și art. 2 din

Decretul 31/1954, referitoare la exercitarea cu bună credință a

obligațiilor și drepturilor civile recunoscute persoanelor fizice, în

contextul în care, în speță, reclamanta a solicitat instanței protecția

exercitării dreptului său de servitute, în condițiile

încălcării obligației ei corelative a proprietarului fondului

aservit de a-i respecta acest drept.

În ce privește motivul

de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ.,

potrivit căruia instanțele au instituit o nouă servitute de

trecere, în temeiul dispozițiilor art. 616 C. civ., deși reclamanta a

solicitat doar o respectare a dreptului de servitute, deja existent, se

constată că nu este întemeiat, întrucât din actele dosarului

rezultă că imobilul dobândit de reclamantă de la autoarea sa

avea instituit dreptul de servitute de trecere cu piciorul și orice

vehicul, până la stradă și că nu există o altă

modalitate de acces la calea publică, iar faptul că moștenitorii

proprietarului fondului aservit inițial au înțeles să modifice

amplasamentul servituții cu ocazia înstrăinărilor de porțiuni

de teren și construcții din fosta curte comună, nu pot s-a

împiedice pe reclamantă să beneficieze de dreptul său constituit

de titlu pe care-l deține.

Prin urmare, instanțele

nu au instituit o nouă servitute, - așa cum eronat susține

recurenta-pârâtă - ci au obligat-o pe pârâtă la respectarea celei

deja existente, instituită prin acte de proprietate și posibil de

realizat conform raportului de expertiză tehnică întocmit de expertul

P.L.. În mod evident, motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304

pct. 7 C. proc. civ. nu este întemeiat întrucât hotărârile pronunțate

în cauză de instanțe nu conțin considerente contradictorii ori

străine de natura pricinii, iar o eventuală greșită

apreciere a situației de fapt sau a probelor administrate nu poate fi

invocată în temeiul acestui text legal.

Cel de-al treilea motiv de

recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. este, de

asemnea, neîntemeiat, atât timp cât din examinarea actelor dosarului reiese

că instanțele au calificat corect acțiunea și nu au

interpretat greșit actul juridic dedus judecății, ci, prin

soluția dată, s-au pronunțat exact asupra obiectului cauzei

supuse judecății de către reclamanta-intimată.

Cât privește

susținerea potrivit căreia din certificatul de legatar și din

actul de proprietate al autoarei reclamantei nu ar rezulta determinarea

servituții în limitele omologate de instanță, se constată

că acest aspect nu are nicio relevanță și nu este de

natură să determine incidența motivului de recurs invocat, iar,

pe de altă parte, se observă că toate expertizele au constatat că

este posibilă determinarea dreptului de servitute, rezultat din toate

actele invocate, cât și faptul ocupării unei porțiuni din

servitutea de trecere astfel configurată.

Referitor la cel de-al patrulea

motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

în conformitate cu care se critică reținerea în considerente a

dispozițiilor art. 616 C. civ. de către curtea de apel, se

constată că aceste dispoziții legale au fost avute în vedere

astfel cum s-a mai arătat ca reprezentând sediul materiei pentru

instituția juridică a servituții de trecere, fără ca

din aceasta să rezulte că abia prin prezentul litigiu s-ar fi ajuns

la instituirea unei noi servituți de trecere.

În fine, în ce privește

susținerea potrivit căreia instanța de apel nu s-a

pronunțat cu privire la unul din motivele de apel în care s-ar fi criticat

respingerea cererii reconvenționale, întemeiate de dispozițiile art. 636

C. civ., se constată că nu este întemeiată, întrucât pârâta nu a

formulat nicio critică concretă privind modul de soluționare a

acestei cereri, făcând doar o referire generică în finalul apelului,

atunci când solicită a fi admisă această cerere, nefiind

îndeplinite cerințele art. 287 pct. 2 C. proc. civ., sub acest aspect.

În consecință,

reținându-se că recurenta-pârâtă nu a formulat nicio

critică întemeiată, în condițiile strict și limitativ prevăzute

de dispozițiile art. 304 C. proc. civ., de natură să justifice

desființarea deciziei curții de apel, aceasta va fi

menținută, ca fiind legală și se va respinge recursul

recurentei-pârâte, ca nefondat.

În conformitate cu

dispozițiile art. 274 C. proc. civ., va fi obligată

recurenta-pârâtă la plata cheltuielilor de judecată, în sumă de

6613,16 lei către intimata-reclamantă S.O.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de pârâta SC H.C.E. SA Buzău împotriva deciziei nr. 216 din 5 noiembrie

2008 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială și

de contencios administrativ, ca nefondat.

Obligată recurenta

pârâtă SC H.C.E. SA Buzău la suma de 6613,16 lei, cu titlu de

cheltuieli de judecată, către intimata reclamantă S.O.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședința publică, astăzi 10 februarie 2010.