ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3234/2010

Deliberând asupra recursului comercial de față, reține următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Comercial Mureș, la data de 8 mai 2008, reclamanta SC E. SRL a chemat în judecată pe pârâta SC S.I. SRL, solicitând instanței, ca prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâta la ridicarea platformei betonate și la demolarea gardului construit în fața imobilului situat în Târgu Mureș. Totodată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la respectarea dreptului de servitute (parcare) în fața halei, proprietatea reclamantei și a cheltuielilor de judecată aferente procesului. Pârâta a formulat cerere reconvențională solicitând instanței să constate inexistența dreptului de servitute de trecere a pârâtei-reclamante pe terenul înscris în CF 96276/N Târgu Mureș.

La data de 26 mai 2008, a formulat cerere de intervenție în interes propriu SC A.C.I. SRL, solicitând instanței să oblige pârâta să permită accesul mijloacelor de transport ale intervenientei la proprietatea reclamantei și să desființeze gardul despărțitor edificat. Pârâta a formulat cerere de suspendare a judecății, conform art. 244 pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea dosarului 10887/320/2007 și respectiv, a dosarului 3030/320/2008. Prin sentința comercială nr. 1418 din 3 iunie 2009, Tribunalul Comercial Mureș a respins cererea de suspendare a judecății cauzei și a admis acțiunea precizată, obligând pârâta la ridicarea platformei betonată și la demolarea gardului, precum și la respectarea dreptului de servitute (parcare) în fața halei proprietatea reclamantei.

Totodată, a fost obligată pârâta la 2019,3 lei cheltuieli de judecată către reclamantă. Prin aceeași sentință, tribunalul a respins, ca nefondată, cererea reconvențională și a admis în parte cererea de intervenție în interes propriu, obligând pârâta să desființeze gardul despărțitor edificat și la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 4,3 lei reprezentând cheltuieli de judecată. Tribunalul a luat act de renunțarea intervenientei la judecata capătului de cerere având ca obiect obligarea pârâtei să permită accesul mijloacelor de transport ale intervenientei la imobilele proprietatea intervenientei, constatând rămasă fără obiect excepția de litispendență invocă în cauză. Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că, în ceea ce privește cererea de suspendare aceasta este nefondată, conform art. 244, pct. 1 C. proc.

civ., întrucât dosarul nr. 10887/320/2007 soluționat în prima instanță de tribunal și aflat la curtea de apel în calea de atac, are ca obiect acțiunea intervenientei din prezenta cauză împotriva pârâtei privind obligarea acesteia să nu obstrucționeze accesul mijloacelor de transport ale intervenientei la imobilul proprietatea acesteia, iar dosarul nr. 3030/320/2008 aflat pe rolul judecătoriei are obiect acțiune în grănițuire, astfel încât soluționarea niciuneia dintre cererile formulate în prezenta cauză nu depinde de soluția dată în acest dosar. În ceea ce privește acțiunea prezentă, tribunalul a reținut că prin contractul autentic nr. 3753 din 13 septembrie 2001, reclamanta a dobândit calitatea de proprietar asupra unei părți din terenul în suprafață de 10.328 m.p.

aflat până la acest moment în proprietatea pârâtei. Până în anul 2008, accesul reclamantei la imobilele proprietatea sa s-a făcut pe poarta principală folosită și de pârâtă. Ca atare, au existat două fonduri învecinate, conform art. 576 C. civ., respectiv fondul cu nr. cadastral 799/1 și cel cu nr. 799/2, cel de-al doilea fond fiind înstrăinat succesiv, prin acte autentice, către reclamantă și intervenientă. Tribunalul a reținut, însă, că acestor două cumpărătoare li s-au transmis doar cote ideale de proprietate, întrucât fondul cu nr. 799/2 înstrăinat nu a fost niciodată dezmembrat, astfel încât, reclamanta se învecinează simultan cu reclamanta și intervenienta. Cât privește izvorul dreptului de servitute invocat de reclamantă, tribunalul a reținut că acesta este convențional, art. 7 din contractul 3753 din 13 septembrie 2001 încheiat de reclamanta cu pârâta, consfințind un atare drept de servitute.

În ceea ce privește cererea de intervenție în interes propriu, tribunalul a apreciat că aceasta este întemeiată în parte, întrucât conduita firească a pârâtei era obținerea mai întâi a unei soluții în acțiunea în grănițuire și, abia apoi edificarea gardului despărțitor. De altfel, edificarea gardului este incompatibilă cu soluția dată de Tribunalul Mureș, în dosarul 10887/320/2007, chiar dacă nu irevocabilă, de obligare a pârâtei să permită accesul mijloacelor de transport ale intervenientei la imobilul proprietatea acesteia. Împotriva acestei sentințe a declarat apel, pârâta, criticând hotărârea atacată întrucât, datorită înstrăinărilor succesive către reclamantă și către intervenientă, raporturile de vecinătate nu mai sunt stabilite cu fondul proprietatea reclamantei, ci cu acela aparținând intervenientei.

Ca atare, clauza nr. 2 alin. (1) lit. a), b) și c) din contractul încheiat cu recurenta și-a pierdut eficacitatea datorită reconfigurării raporturilor de vecinătate, după înstrăinarea către pârâtă în 2005 a unei noi suprafețe de teren, reclamanta având acces la imobilele sale pe terenul proprietatea intervenientei. Prin decizia nr. 15/ A din 15 februarie 2010 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a admis apelul pârâtei și a schimbat în parte sentința atacată, înlăturând și dispoziția privind obligarea apelantei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată către intervenienta și pe aceea privind renunțarea la capătul de cerere relativ la obligarea pârâtei să permită accesul mijloacelor de transport ale intervenientei la imobilul aparținând acesteia.

Totodată, a fost obligată intervenienta la 1000 lei cheltuieli de judecată către apelanta, și apelanta la 1000 cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă. Pentru a pronunța această decizie, Curtea de apel a reținut că situația actuală a fondurilor celor trei părți în litigiu este rezultatul unor înstrăinări succesive de către pârâtă a unor suprafețe de teren către reclamantă și intervenientă, însă susținerile apelantei în sensul că fondurile reclamantei și pârâtei nu sunt vecine sunt infirmate atât de planșele foto cât și de constatările la fața locului de instanța de apel. Cât privește existența dreptului de servitute, curtea de apel a reținut ca temeinică hotărârea primei instanțe, față de clauza nr. 7 lit. a), b) și e) din contractul părților.

S-a mai reținut că, prin edificarea gardului despărțitor, apelanta pârâtă a încălcat dreptul de servitute al intimatei reclamante, obligând-o pe aceasta să ajungă la propriul fond pe terenul proprietatea intervenientei cu care reclamanta nu are raporturi juridice. Instanța de apel a respins și susținerile privind caducitatea clauzei vizând dreptul de servitute din contractul părților, întrucât acest drept s-a născut pe cale convențională, astfel încât se poate stinge doar prin acordul părților. Curtea de apel a apreciat, însă, că apelul este întemeiat în ceea ce privește cererea de intervenție, întrucât, față de poziția fondului deținut de aceasta în proprietate, are acces la drumul public, iar pe de altă parte între apelantă și intervenientă există un alt litigiu privind tocmai dreptul de acces al acestei părți la propriul fond.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, apelanta-pârâtă, criticând decizia atacată pentru motivele de nelegalitate, prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. 1. În dezvoltarea criticilor de nelegalitate formulate recurenta-pârâtă a arătat că instanțele de fond au interpretat greșit clauza inserată de părți în art. 7 din contractul încheiat, reținând eronat că se instituie un drept de servitute în favoarea intimatei-reclamante, drept ce nu rezultă nici expres, și nici implicit din conținutul acestui articol. În realitate, a arătat recurenta, intimata-reclamantă a avut doar un drept de acces la imobilul proprietatea acesteia, până la momentul la care recurenta a înstrăinat imobilul din fața halei intimatei, aspect omis de către instanțele de fond.

Cât privește reconfigurarea raporturilor de vecinătate, recurenta-pârâtă a arătat că în prezent fondurile deținute de aceasta și de intimata-reclamantă nu mai sunt limitrofe, întrucât între acestea se interpune terenul proprietatea intervenientei. Recurenta a arătat că reclamanta a avut un drept de acces pe terenul proprietatea recurentei doar până la momentul 2005, când recurenta a înstrăinat o suprafață de teren către intimata-intervenientă, pentru că până la acest moment aceasta era singura cale de acces. În prezent însă, astfel cum a reținut și instanța de apel, intimata - reclamantă are acces pe terenul intimatei-interveniente, prin aceeași poartă de acces ca și aceasta.

Prin urmare, înstrăinarea efectuată de recurentă în anul 2005 a unei suprafețe de teren către intimata-intervenientă și edificarea unei porți de acces pe fondul acesteia a determinat caducitatea clauzei inserate în art. 7 din contractul încheiat cu intimata – reclamantă, în 13 septembrie 2001, care nu conține nicio clauză de inalienabilitate pentru recurentă pentru terenul ce constituie cale de acces la imobilul proprietatea intimatei -reclamante.

2. Curtea de apel, a arătat recurenta-pârâtă, a interpretat contractul părților cu încălcarea dispozițiilor art. 977 C. civ., care consacră principiul voinței reale a părților contractante, întrucât intenția reală a părților la data înserării clauzei nr. 7 lit. a), b și e din contract a vizat doar situația în care pentru a avea acces la imobilul său, intimata-reclamantă trebuia să folosească terenul proprietatea recurentei, iar nu și ipoteza în care terenul din fața imobilului intimatei-reclamante, este în proprietatea unui terț, respectiv, intervenienta - în interes propriu. Recurenta a arătat că instanța de apel a interpretat greșit și dispozițiile art. 576 C. civ., privind servitutea convențională și ale art. 616 – art. 617 C. civ., întrucât toleranța de trecere de care a beneficiat intimata-reclamantă nu este servitute de trecere.

În plus, între cele două fonduri nu mai există o stare de vecinătate. Cât privește obligarea recurentei la ridicarea platformei betonate, recurenta a arătat că aceasta a fost edificată pe terenul proprietatea intervenientei, și-i aparține, astfel încât recurenta nu poate să execute obligația de ridicare a acestei platforme betonate care nu-i aparține. Intimata reclamantă a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului declarat ca nefondat.

Examinând actele și lucrările dosarului, prin prisma motivelor de nelegalitate formulate, Înalta Curte reține că recursul declarat este nefondat, pentru următoarele considerente: Prima critică de nelegalitate vizează greșita interpretare a clauzei înserată în art. 7 lit. a), b) și c) din contractul încheiat între recurenta-pârâtă și intimata-reclamantă, întrucât instanțele de fond au reținut în mod greșit că o atare clauză instituie un drept de servitute în favoarea intimatei-reclamante, în realitate fiind instituit un drept de trecere temporară. O atare critică nu poate fi primită de Înalta Curte, întrucât clauza înserată de părți în art. 7 lit. a), b) și c) din contract este neîndoielnică, sub aspectul instituirii în favoarea intimatei-reclamante a unui drept de trecere asupra curții recurentei-pârâte, instanțele de fond reținând întocmai înțelesul acestui act juridic.

Ca atare, susținerile recurentei-pârâte relative la existența unor diferențe între dreptul de trecere și dreptul de servitute nu pot fi primite de Înalta Curte, fiind lipsite de orice suport juridic atâta timp cât de esența servituții este instituirea unui drept de trecere în favoarea fondului dominant. Nu poate fi primită nici susținerea recurentei-pârâte în sensul că dreptul de trecere al intimatei reclamante a fost limitat în timp până la data înstrăinării către intimata intervenientă, a unor suprafețe de teren, de către recurentă, în cursul anul 2005, întrucât o atare interpretare ar încălca tocmai principiul voinței reale a părților contractante prevăzut de art. 977 C. civ. și principiul forței obligatorii a contractelor, conform art. 969 C. civ., atâta timp cât nici în contractul încheiat în 13 septembrie 2001 între părțile în proces și nici într-un eventual act adițional ulterior nu s-a prevăzut o astfel de limitare temporară.

Aspectul că intimata-reclamantă ar putea avea acces la drumul public și pe terenul proprietatea intervenientei, prin poarta de acces edificată de aceasta este fără relevanță, în speță întrucât, astfel cum corect a reținut instanța de apel, între cele două intimate nu s-au stabilit raporturi juridice în virtutea cărora intimata-reclamantă să aibă un drept de servitute pe fondul proprietatea intervenientei. În schimb, clauza înserată în art. 7 din contractul încheiat cu recurenta a rămas în vigoare, neputându-se reține caducitatea acesteia, astfel cum susține recurenta-pârâtă, întrucât, pe de o parte, este necesar acordul de voință al părților contractante pentru încetarea efectelor unei atare clauze, mutuus dissedsus, astfel cum corect a reținut instanța de apel, iar pe de altă parte nu a fost prevăzută revocarea acestor clauze pentru ipoteza vânzării ulterioare a unor suprafețe de teren de către recurenta-pârâtă.

Totodată, nu pot fi primite susținerile recurentei-pârâte în sensul că fondurile deține de aceasta și intimata-reclamantă nu se mai învecinează, întrucât o atare susținere privesc aspecte ce țin de temeinicia hotărârilor date, fiind în legătură cu administrarea probelor de către instanțele de fond care au stabilit că o atare afirmație a pârâtei este contrazisă de probele administrate. Nici susținerea recurentei în sensul că în anul 2005 a înstrăinat către intimata-intervenientă suprafața de teren care constituie calea de acces către fondul proprietatea intimatei – reclamante nu poate fi primită, întrucât, pe de o parte, o atare susținere este infirmată de probele administrate, conform celor susținute anterior, iar pe de altă parte, în contractul de înstrăinare încheiat de recurentă cu intervenienta, în interes propriu nu s-a stipulat că terenul este grevat de un drept de servitute în favoarea intimatei - reclamante.

Cât privește cea de-a doua critică de nelegalitate, relativă la greșita interpretare și aplicare a legii, în speță, art. 977 C. proc. civ. și art. 616 – art. 617 și art. 576 C. civ., Înalta Curte reține că se reiau de către recurenta-pârâtă în dezvoltarea acestui motiv, criticile formulate în cadrul primului motiv de nelegalitate, relative la existența temporară a unui drept de trecere în favoarea reclamantei, doar până la înstrăinarea din anul 2005, la inexistența unui drept de servitute, ci doar a unui drept de acces, și, respectiv, la absența stării de vecinătate între cele două fonduri, aspecte asupra cărora Înalta Curte s-a aplecat în cadrul analizei primului motiv de recurs, apreciind că atare critici sunt nefondate, pentru considerentele deja expuse.

Relativ la ultimul aspect învederat privind faptul că platforma betonată este pe terenul proprietatea intervenientei și este edificată de aceasta, astfel încât nu poate fi ridicată de recurenta-pârâtă, Înalta Curte reține că este vorba de o chestiune de fapt, analizată deja de instanțele de fond, și care nu poate fi criticată în fața instanței de recurs, întrucât ține exclusiv de administrarea probelor. Pentru considerentele mai sus invocate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC S.I. SA TÂRGU-MUREȘ împotriva deciziei nr. l5/ A din 15 februarie 2010 a Curții de Apel Târgu-Mureș, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 octombrie 2010.