ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3234/2010

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3234/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Deliberând asupra recursului comercial de față,

reține următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului

Comercial Mureș, la data de 8 mai 2008, reclamanta SC E. SRL a chemat în

judecată pe pârâta SC S.I. SRL, solicitând instanței, ca prin hotărârea pe care

o va pronunța, să oblige pârâta la ridicarea platformei betonate și la

demolarea gardului construit în fața imobilului situat în Târgu Mureș.

Totodată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la respectarea dreptului de

servitute (parcare) în fața halei, proprietatea reclamantei și a cheltuielilor

de judecată aferente procesului.

Pârâta a formulat cerere reconvențională solicitând

instanței să constate inexistența dreptului de servitute de trecere a

pârâtei-reclamante pe terenul înscris în CF 96276/N Târgu Mureș.

La data de 26 mai 2008, a formulat cerere de

intervenție în interes propriu SC A.C.I. SRL, solicitând instanței să oblige

pârâta să permită accesul mijloacelor de transport ale intervenientei la

proprietatea reclamantei și să desființeze gardul despărțitor edificat. Pârâta

a formulat cerere de suspendare a judecății, conform art. 244 pct. 1 C. proc.

civ., până la soluționarea dosarului 10887/320/2007 și respectiv, a dosarului

3030/320/2008.

Prin sentința comercială nr. 1418 din 3 iunie 2009,

Tribunalul Comercial Mureș a respins cererea de suspendare a judecății cauzei

și a admis acțiunea precizată, obligând pârâta la ridicarea platformei betonată

și la demolarea gardului, precum și la respectarea dreptului de servitute

(parcare) în fața halei proprietatea reclamantei. Totodată, a fost obligată

pârâta la 2019,3 lei cheltuieli de judecată către reclamantă.

Prin aceeași sentință, tribunalul a respins, ca

nefondată, cererea reconvențională și a admis în parte cererea de intervenție

în interes propriu, obligând pârâta să desființeze gardul despărțitor edificat

și la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 4,3 lei reprezentând

cheltuieli de judecată. Tribunalul a luat act de renunțarea intervenientei la

judecata capătului de cerere având ca obiect obligarea pârâtei să permită

accesul mijloacelor de transport ale intervenientei la imobilele proprietatea intervenientei,

constatând rămasă fără obiect excepția de litispendență invocă în cauză.

Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a

reținut că, în ceea ce privește cererea de suspendare aceasta este nefondată,

conform art. 244, pct. 1 C. proc. civ., întrucât dosarul nr. 10887/320/2007

soluționat în prima instanță de tribunal și aflat la curtea de apel în calea de

atac, are ca obiect acțiunea intervenientei din prezenta cauză împotriva

pârâtei privind obligarea acesteia să nu obstrucționeze accesul mijloacelor de

transport ale intervenientei la imobilul proprietatea acesteia, iar dosarul nr.

3030/320/2008 aflat pe rolul judecătoriei are obiect acțiune în grănițuire,

astfel încât soluționarea niciuneia dintre cererile formulate în prezenta cauză

nu depinde de soluția dată în acest dosar.

În ceea ce privește acțiunea prezentă, tribunalul a

reținut că prin contractul autentic nr. 3753 din 13 septembrie 2001, reclamanta

a dobândit calitatea de proprietar asupra unei părți din terenul în suprafață

de 10.328 m.p. aflat până la acest moment în proprietatea pârâtei. Până în anul

2008, accesul reclamantei la imobilele proprietatea sa s-a făcut pe poarta

principală folosită și de pârâtă.

Ca atare, au existat două fonduri învecinate, conform

art. 576 C. civ., respectiv fondul cu nr. cadastral 799/1 și cel cu nr. 799/2,

cel de-al doilea fond fiind înstrăinat succesiv, prin acte autentice, către

reclamantă și intervenientă. Tribunalul a reținut, însă, că acestor două

cumpărătoare li s-au transmis doar cote ideale de proprietate, întrucât fondul

cu nr. 799/2 înstrăinat nu a fost niciodată dezmembrat, astfel încât,

reclamanta se învecinează simultan cu reclamanta și intervenienta.

Cât privește izvorul dreptului de servitute invocat

de reclamantă, tribunalul a reținut că acesta este convențional, art. 7 din

contractul 3753 din 13 septembrie 2001 încheiat de reclamanta cu pârâta,

consfințind un atare drept de servitute.

În ceea ce privește cererea de intervenție în interes

propriu, tribunalul a apreciat că aceasta este întemeiată în parte, întrucât

conduita firească a pârâtei era obținerea mai întâi a unei soluții în acțiunea

în grănițuire și, abia apoi edificarea gardului despărțitor. De altfel,

edificarea gardului este incompatibilă cu soluția dată de Tribunalul Mureș, în

dosarul 10887/320/2007, chiar dacă nu irevocabilă, de obligare a pârâtei să

permită accesul mijloacelor de transport ale intervenientei la imobilul

proprietatea acesteia.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel, pârâta,

criticând hotărârea atacată întrucât, datorită înstrăinărilor succesive către

reclamantă și către intervenientă, raporturile de vecinătate nu mai sunt

stabilite cu fondul proprietatea reclamantei, ci cu acela aparținând intervenientei.

Ca atare, clauza nr. 2 alin. (1) lit. a), b) și c) din contractul încheiat cu

recurenta și-a pierdut eficacitatea datorită reconfigurării raporturilor de

vecinătate, după înstrăinarea către pârâtă în 2005 a unei noi suprafețe de

teren, reclamanta având acces la imobilele sale pe terenul proprietatea

intervenientei.

Prin decizia nr. 15/ A din 15 februarie 2010 a Curții

de Apel Târgu Mureș, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a

admis apelul pârâtei și a schimbat în parte sentința atacată, înlăturând și

dispoziția privind obligarea apelantei-pârâte la plata cheltuielilor de

judecată către intervenienta și pe aceea privind renunțarea la capătul de

cerere relativ la obligarea pârâtei să permită accesul mijloacelor de transport

ale intervenientei la imobilul aparținând acesteia.

Totodată, a fost obligată intervenienta la 1000 lei

cheltuieli de judecată către apelanta, și apelanta la 1000 cheltuieli de

judecată către intimata-reclamantă.

Pentru a pronunța această decizie, Curtea de apel a

reținut că situația actuală a fondurilor celor trei părți în litigiu este

rezultatul unor înstrăinări succesive de către pârâtă a unor suprafețe de teren

către reclamantă și intervenientă, însă susținerile apelantei în sensul că fondurile

reclamantei și pârâtei nu sunt vecine sunt infirmate atât de planșele foto cât

și de constatările la fața locului de instanța de apel.

Cât privește existența dreptului de servitute, curtea

de apel a reținut ca temeinică hotărârea primei instanțe, față de clauza nr. 7 lit.

a), b) și e) din contractul părților.

S-a mai reținut că, prin edificarea gardului

despărțitor, apelanta pârâtă a încălcat dreptul de servitute al intimatei

reclamante, obligând-o pe aceasta să ajungă la propriul fond pe terenul

proprietatea intervenientei cu care reclamanta nu are raporturi juridice.

Instanța de apel a respins și susținerile privind

caducitatea clauzei vizând dreptul de servitute din contractul părților,

întrucât acest drept s-a născut pe cale convențională, astfel încât se poate

stinge doar prin acordul părților.

Curtea de apel a apreciat, însă, că apelul este

întemeiat în ceea ce privește cererea de intervenție, întrucât, față de poziția

fondului deținut de aceasta în proprietate, are acces la drumul public, iar pe

de altă parte între apelantă și intervenientă există un alt litigiu privind

tocmai dreptul de acces al acestei părți la propriul fond.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs,

apelanta-pârâtă, criticând decizia atacată pentru motivele de nelegalitate,

prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

formulate recurenta-pârâtă a arătat că instanțele de fond au interpretat greșit

clauza inserată de părți în art. 7 din contractul încheiat, reținând eronat că

se instituie un drept de servitute în favoarea intimatei-reclamante, drept ce

nu rezultă nici expres, și nici implicit din conținutul acestui articol.

În realitate, a arătat recurenta, intimata-reclamantă

a avut doar un drept de acces la imobilul proprietatea acesteia, până la

momentul la care recurenta a înstrăinat imobilul din fața halei intimatei,

aspect omis de către instanțele de fond.

Cât privește reconfigurarea raporturilor de

vecinătate, recurenta-pârâtă a arătat că în prezent fondurile deținute de

aceasta și de intimata-reclamantă nu mai sunt limitrofe, întrucât între acestea

se interpune terenul proprietatea intervenientei.

Recurenta a arătat că reclamanta a avut un drept de

acces pe terenul proprietatea recurentei doar până la momentul 2005, când

recurenta a înstrăinat o suprafață de teren către intimata-intervenientă, pentru

că până la acest moment aceasta era singura cale de acces. În prezent însă,

astfel cum a reținut și instanța de apel, intimata - reclamantă are acces pe

terenul intimatei-interveniente, prin aceeași poartă de acces ca și aceasta.

Prin urmare, înstrăinarea efectuată de recurentă în

anul 2005 a unei suprafețe de teren către intimata-intervenientă și edificarea

unei porți de acces pe fondul acesteia a determinat caducitatea clauzei

inserate în art. 7 din contractul încheiat cu intimata – reclamantă, în 13

septembrie 2001, care nu conține nicio clauză de inalienabilitate pentru recurentă

pentru terenul ce constituie cale de acces la imobilul proprietatea intimatei

-reclamante.

interpretat contractul părților cu încălcarea dispozițiilor art. 977 C. civ.,

care consacră principiul voinței reale a părților contractante, întrucât

intenția reală a părților la data înserării clauzei nr. 7 lit. a), b și e din

contract a vizat doar situația în care pentru a avea acces la imobilul său,

intimata-reclamantă trebuia să folosească terenul proprietatea recurentei, iar

nu și ipoteza în care terenul din fața imobilului intimatei-reclamante, este în

proprietatea unui terț, respectiv, intervenienta - în interes propriu.

Recurenta a arătat că instanța de apel a interpretat

greșit și dispozițiile art. 576 C. civ., privind servitutea convențională și

ale art. 616 – art. 617 C. civ., întrucât toleranța de trecere de care a

beneficiat intimata-reclamantă nu este servitute de trecere. În plus, între

cele două fonduri nu mai există o stare de vecinătate.

Cât privește obligarea recurentei la ridicarea

platformei betonate, recurenta a arătat că aceasta a fost edificată pe terenul

proprietatea intervenientei, și-i aparține, astfel încât recurenta nu poate să

execute obligația de ridicare a acestei platforme betonate care nu-i aparține.

Intimata reclamantă a depus întâmpinare, solicitând

respingerea recursului declarat ca nefondat.

Examinând actele și lucrările dosarului, prin prisma

motivelor de nelegalitate formulate, Înalta Curte reține că recursul declarat

este nefondat, pentru următoarele considerente:

Prima critică de nelegalitate vizează greșita

interpretare a clauzei înserată în art. 7 lit. a), b) și c) din contractul

încheiat între recurenta-pârâtă și intimata-reclamantă, întrucât instanțele de

fond au reținut în mod greșit că o atare clauză instituie un drept de servitute

în favoarea intimatei-reclamante, în realitate fiind instituit un drept de

trecere temporară.

O atare critică nu poate fi primită de Înalta Curte,

întrucât clauza înserată de părți în art. 7 lit. a), b) și c) din contract este

neîndoielnică, sub aspectul instituirii în favoarea intimatei-reclamante a unui

drept de trecere asupra curții recurentei-pârâte, instanțele de fond reținând

întocmai înțelesul acestui act juridic. Ca atare, susținerile recurentei-pârâte

relative la existența unor diferențe între dreptul de trecere și dreptul de

servitute nu pot fi primite de Înalta Curte, fiind lipsite de orice suport

juridic atâta timp cât de esența servituții este instituirea unui drept de

trecere în favoarea fondului dominant.

Nu poate fi primită nici susținerea recurentei-pârâte

în sensul că dreptul de trecere al intimatei reclamante a fost limitat în timp

până la data înstrăinării către intimata intervenientă, a unor suprafețe de

teren, de către recurentă, în cursul anul 2005, întrucât o atare interpretare ar

încălca tocmai principiul voinței reale a părților contractante prevăzut de art.

977 C. civ. și principiul forței obligatorii a contractelor, conform art. 969 C.

civ., atâta timp cât nici în contractul încheiat în 13 septembrie 2001 între

părțile în proces și nici într-un eventual act adițional ulterior nu s-a

prevăzut o astfel de limitare temporară.

Aspectul că intimata-reclamantă ar putea avea acces

la drumul public și pe terenul proprietatea intervenientei, prin poarta de

acces edificată de aceasta este fără relevanță, în speță întrucât, astfel cum

corect a reținut instanța de apel, între cele două intimate nu s-au stabilit

raporturi juridice în virtutea cărora intimata-reclamantă să aibă un drept de

servitute pe fondul proprietatea intervenientei. În schimb, clauza înserată în art.

7 din contractul încheiat cu recurenta a rămas în vigoare, neputându-se reține

caducitatea acesteia, astfel cum susține recurenta-pârâtă, întrucât, pe de o

parte, este necesar acordul de voință al părților contractante pentru încetarea

efectelor unei atare clauze, mutuus dissedsus, astfel cum corect a reținut

instanța de apel, iar pe de altă parte nu a fost prevăzută revocarea acestor

clauze pentru ipoteza vânzării ulterioare a unor suprafețe de teren de către

recurenta-pârâtă.

Totodată, nu pot fi primite susținerile

recurentei-pârâte în sensul că fondurile deține de aceasta și

intimata-reclamantă nu se mai învecinează, întrucât o atare susținere privesc

aspecte ce țin de temeinicia hotărârilor date, fiind în legătură cu

administrarea probelor de către instanțele de fond care au stabilit că o atare

afirmație a pârâtei este contrazisă de probele administrate.

Nici susținerea recurentei în sensul că în anul 2005

a înstrăinat către intimata-intervenientă suprafața de teren care constituie

calea de acces către fondul proprietatea intimatei – reclamante nu poate fi

primită, întrucât, pe de o parte, o atare susținere este infirmată de probele

administrate, conform celor susținute anterior, iar pe de altă parte, în

contractul de înstrăinare încheiat de recurentă cu intervenienta, în interes

propriu nu s-a stipulat că terenul este grevat de un drept de servitute în

favoarea intimatei - reclamante.

Cât privește cea de-a doua critică de nelegalitate,

relativă la greșita interpretare și aplicare a legii, în speță, art. 977 C.

proc. civ. și art. 616 – art. 617 și art. 576 C. civ., Înalta Curte reține că

se reiau de către recurenta-pârâtă în dezvoltarea acestui motiv, criticile

formulate în cadrul primului motiv de nelegalitate, relative la existența

temporară a unui drept de trecere în favoarea reclamantei, doar până la

înstrăinarea din anul 2005, la inexistența unui drept de servitute, ci doar a

unui drept de acces, și, respectiv, la absența stării de vecinătate între cele

două fonduri, aspecte asupra cărora Înalta Curte s-a aplecat în cadrul analizei

primului motiv de recurs, apreciind că atare critici sunt nefondate, pentru

considerentele deja expuse.

Relativ la ultimul aspect învederat privind faptul că

platforma betonată este pe terenul proprietatea intervenientei și este

edificată de aceasta, astfel încât nu poate fi ridicată de recurenta-pârâtă,

Înalta Curte reține că este vorba de o chestiune de fapt, analizată deja de

instanțele de fond, și care nu poate fi criticată în fața instanței de recurs,

întrucât ține exclusiv de administrarea probelor.

Pentru considerentele mai sus invocate, în temeiul art.

312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC

S.I. SA TÂRGU-MUREȘ împotriva deciziei nr. l5/ A din 15 februarie 2010 a Curții

de Apel Târgu-Mureș, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 octombrie

2010.